Hubsy, huhurezul cel roșcat, se foia, se scărpina, își rotea peste ochi pleoapa ca pe un oblon, un ștergător de parbriz mai curând, doar, doar își va limpezi privirea. Adică flutura, pe rând, câte una din cele trei pielițe aflate în dotarea cucuvelelor. Fiindcă dețin chiar așa – trei: una pentru clipire în starea de veghe, alta pentru somnul lor în plină zi, și cealaltă pentru spălarea, curățarea ochiului uriaș, de-i va fi fost sâcâit, mânjit de vreun oarece gunoi. Poate de paiul din ochiul celuilalt, al lui Hupsy?!
Se întreba de unul singur păsăroiul, medita adică, răscolind cumva gândirea umană, pe care încerca, iată, s-o priceapă cu mințișoara lui. De ce anume vor fi fost numite ele, toate bufnițele pământului și asta de către orice mit, al fiecărui neam, de pe toate meridianele, neavând habar creatorii lor unii de alții, ceea ce-i bizar totuși, au fost numite, alese, reprezentante ale Înțelepciunii. Simbol. Coiful Palas Atenei, Minerva, nu era împodobit cu o bufniță oare? Nu cumva privirea lor scormonește? Coboară-n subconștient? Dezvăluie cele neștiute? Le dă în vileag? Le face înțelese?
Degeaba, nimic nu se ameliora, pentru că, ațintind-o pe Mărunțică, pe Căpriana, de, se simțise tras, atras, într-o lume absurdă pentru el. Și într-o cu totul altă vreme. Nu pricepea defel unde se află. Din senin. Ca purtat de valuri pe apele tulburi ale Timpului. Precum ale Tibrului cel șerpuitor. Așa se pare. Pentru că acel acum, aici se dovedea a fi, a se petrece… pur și simplu în… În Roma, cea străbătută de râul Tibru. Și nu oriunde. În catacombele Romei antice, din pragul creștinării, culoarele acelea subterane, labirinturi presărate cu morminte, în momentul în care începea să irumpă o efervescență nemaiîntâlnită, cu două mii de ani în urmă!
Căzuse dar printre oameni sămânța religiei celei noi, Religia Necunoscută, precum o numeau. Și germina în ascuns, până să răsară la vedere, în forță. Coaptă. Pentru că era ostracizată, nepermisă, pedepsită cu moarte, întru început. Numai că se desfășurau lucruri necunoscute azi, tainice. Uitate și îngropate. Cu bună știință, ceea ce-i măcar ciudat.
Nu se îndoia biet huhurez că pricina halucinației sau halucinozei lui, mă rog, nu putea fi alta decât voința Buhăi Mari. Dar ce-și pusese dumneaei în cap cu biata lui minte, care i se învârtejea? Avea de gând să-l facă să i se împrăștie mințile ca frunzele-n toamnă, pe vânt aprig?! Atunci când sunt stârnite și învârtite prin aer, de amețești când le privești cu capul pe spate? Te simți luat pe sus…
Ce-l consola un strop, era faptul că vedea în apropiere o vulpe arămie, ba chiar aurie în lumina apusului, cu blana înfoiată, furișându-se și ea în ruine, cu coada îmbățoșată ca un steag ce trâmbițează triumf. În sfârșit, totul părea atât de real, că-i percepea atmosfera locului – stătută, rece, umedă, dar și curenții fini de aer ce-l atingeau ușooor, aproape încolăcindu-se de picioarele lui, cu un țiuit imperceptibil. I se răsuceau în jurul corpului, încât se temea că va rămâne captiv, de parc-ar fi fost cusut într-o pânzătură nevăzută. De către un păianjen al fricii. Îl treceau toți fiorii, cât era el de strigă, bănuit a fi uneori chiar strigoi, de către cei sperioși.
Vasăzică nu visa și nu era singur. Pe deasupra, vor fi fost acolo, în străfunduri, și mulțime colcăitoare de șoricei, altfel de ce ar fi bântuit tenebrele surioara lui dintr-o specie mai evoluată, cealaltă roșcată? Se cuibări dar într-o firidă, o nișă din cele multe, prăfuite, înghețate, cu miros de humă veche, și căscă bine ochii. De parcă nu erau îndestul de mari.
Și deodată simți că nu mai e el, bizarul păsăroi de acolo, din pădurea de acasă, că se destramă, se disipează, devenit… un martor și atât. Fără contur, fără identitate, doar ochi uriași, un fel de element al naturii, căruia-i pasă de toți și de toate, in numele vieții, pur și simplu. Poate și al adevărului. Fiindcă cele ce se petreceau – da, uite, chiar aveau loc din nou, reiterate pentru el, de parcă făcea o regresie – erau, de zeci și sute de ani, sub protecția Vaticanului, deci ascunse de orice contemporani, fie ei oameni de știință, cercetători. Poate că întâii martiri, cei din primele secole, datorau starea lor supraumană acelor lucruri tainice.
Și ce era de văzut? Dumnezeule! Chiar pe Căpriana noastră, Cipriana Mărunțică, sigur într-o altă, de mult stinsă viață. Doar ăsta fusese planul dintru bun început. Să observe, să certifice au ba trecute vieți, să vibreze în unison cu micuța, și, de era să fie într-o trăire străveche, atunci așa să fie și el. Trăitor. Era sobru, atent, serios, iar ea, ea…
Părea a fi preoteasă și conducea un grup de hierofante. Se mișcau atât de lent, hieratic desigur, încât păreau a sta pe loc. Precum vestale din tot felul de alte credințe vechi, păstrau și grija focului. Cu tăciuni atent înveliți în cenușă, spre a nu se stinge deloc, zi de zi, noapte de noapte, ceas de ceas. Un fost ritual păgân, ceea ce pica bine în catacombele umede și înghețate.
Doar femeile slujeau, deși erau și mulți bărbați. Iar cântările, litaniile, rugile șoptite se înălțau cu tremur. Opaițele pâlpâiau și bătaia ritmată, tocănită într-un lemn anume, de paltin, numit de ei toacă, îi chema pe cei credincioși să se adune. Pe încetul, a început să distingă mulțime de oameni îngenunchiați, apoi i-a văzut împărtășindu-se cu toții dintr-un pocal ce părea de piatră, de metal sau de ceramică. Potirul…
Iar la cuptoarele de ceramică, prea bine cunoscute, femeile erau cele ce lucraseră dintru începuturi. Olăritul era demult ocupație feminină. Ele scoteau din cuptoare vasele de lut pe care le rotunjiseră, le mângâiaseră cu mâinile lor, iar acum, coapte pe încetul, ca un făt în pântec, erau ca bebelușii oalele. Ce vor purta sufletul. De aceea, la înmormântări se sparge o oală și cioburile adastă pe mormânt. Aprinzi în ele micile făclii. Lumini de care mai are nevoie sufletul celui plecat, ce încă se rotește în locul unde i-a mas trupul. A fost iubire mare între acel suflet și trupul lui. Așa și trebuia. Poate cea mai mare iubire…
Huhurezul, ce nu mai știa de el, învăluit de aburul care se ridica ușor-ușor, era atins, cuprins de energia celor prezenți, așa încât vibra, tremura fără să se poată stăpâni… Ochii oamenilor le sticleau, erau în transă sigur, extatici, și primeau toți ca unul acea gură de vin înmiresmat cu ceva anume. Ce-o fi fost?
Cel căruia îi închinau rugăciunile lor, El însuși, Iisus Hristos, noul Zeu tulburător, diferit de toți cei dinaintea lui și din tărâmuri străine, cu totul și cu totul altfel decât ceilalți, Șamanul suprem, Vindecătorul prin punerea mâinii sau rostirea Cuvântului, EL își spunea Fiul Creatorului tuturor universurilor. Al lui Dumnezeu. El, Învățătorul suprem, Cel ce-a lăsat omenirii parabole și pilde care vor fi înțelese în fel și chip, secol de secol, Hristos binecuvântase asemenea libații speciale, de la debutul misiunii Lui în lume, transfigurând apa în vin. Pur și simplu, așa a început.
De aceea, au fost destui cei ce-l credeau Dionysos. Nici vorbă însă ca aceste preotese dintâi, ale Religiei Necunoscute, să fi fost menade îmbrăcate în piele de cerb. Nici gând. Căpriana în veac n-ar fi admis să fie jupuit vreun cerb. Se intrase în alt Timp. Starea sălbatică, primitivă, a omenirii dispăruse. Definitiv. Era, în sfârșit, vremea iubirii mistice. A celei superioare, spirituale.
Acel vin din Cana Galileei va fi fost sigur sacru. Îmbătător, însă plin de calități divine, nu de coborâre în sine, ci de înălțare spre Sinele superior. Înflorire a conștiinței și a conștienței fiecărui muritor, ce-și afla astfel… nemurirea. Lua contact direct cu ea.
Acesta fusese începutul, da. Și îl celebrau. Mai târziu, la sfârșitul extraordinarei Misiuni a Domnului printre oameni, în seara Cinei Celei de Taină, spusese Mirele acele bine cunoscute Vorbe Sfinte, pe care și le murmură toți în gând în clipa Euharistiei… Era Mielul.
Iar ele, preotesele, preluau acel sacru și consfințeau tainic gura de vin, amestecând substanțe volatile, pe care numai ele prea bine le cunoșteau dintotdeauna… De la Misterele Eleusine, sau de la Delphi, din tundră și din taigaua siberiană. Poate și de peste ocean, din jungla peruană și pustiurile mexicane, extrase din ciuperci și plante tăinuite, cele care îți procurau beatitudine din timpul vieții, călătoria extatică a sufletului prin nesfârșitele căi ce le vei afla abia după moarte. Nici vorbă însă de ayahuasca neînmiresmată, cu gust grețos, ce produce întâi și întâi trăiri cumplite. O tortură a trupului. Prin ea, da, se coboară în sinele personal tăvălit de generații prin mocirlele vieții. Nu se urcă.
Poate era ergot acea substanță, extrasă din cornul sau pintenul secarei, fie al orzului, o micuță ciupercă parazit pe cereale, aproape de nevăzut, combinată apoi de către preotese cu frunze fragede de mentă și bineînțeles cu apă. Amestecul purta numele de kukeon, pe vremea Misterelor Demetrei, Zeița grânelor, a recoltelor.
Când te gândești că în străvechime, cei ce mâncau multă pită din făină de secară, oamenii nevoiași mai ales, făceau ceea ce se numea „focul Sfântului Anton”… Le apăreau erupții pe piele, ce părea arsă și provoca spaime… Se pare că și Hieronymus Bosch, alchimistul și straniul pictor medieval, a suferit de asta. Ciupercuțele erau mărunte și violet-roșiatice și ele. Alterarea stării de conștiență a bolnavilor i-a împins pe neștiutori să numească femeile ce coceau pâinea… vrăjitoare. Și, de aici, s-a ajuns la lucruri cumplite… La realul și adevăratul Foc. Ucidere prin ardere, de vie, bine legată deasupra rugului, adesea blestemând… Iar blestemul acela a curs prin veacuri spre noi.
Astăzi sunt condamnate ca droguri ergotinele, însă nici vorbă să fi avut efecte nocive în doza bine aleasă de servante, de-a dreptul homeopatică, ci dădeau aripi, vibrații înalte, putere de a acționa în numele Binelui și Frumosului, sub oblăduirea lui Dumnezeu. Aripi, aripi… E clar că e vorba despre începuturi tainice și bine ascunse prin vremi.
Preotesei Căpriana nu-i era străin darul profeției și se bucura acum de un lucru neștiut, necunoscut de cei din jur. Faptul că veni-va vremea când credincioșii nu vor trebui ajutați cu niciun elixir. Credința le va deveni flacără prin ea însăși. Mulți, oricum destui, vor putea trăi momente mistice de la o simplă împărtășanie pur simbolică. Imaginația lor va completa starea extraordinarei clipe. Câțiva, numai prin rugă, chiar fără euharistie, vor atinge arderea. Cei din pustie, cei ascunși în peșteri sau zidiți din propria voință… Trupul și sufletul se vor împreuna cu spiritul, scânteia divină, triada divină. Oftă luuung.
Cuiva însă i-a fost frică de forța lor, a preoteselor. Plus că bărbații își doreau de mult puterea exclusivă. Puterea concretă, pe care și-o percepeau umblându-le prin vene, clocotind. Patriarhatul se întemeiase, se așezase de mult, cu mii de ani înainte de Hristos, pe vremea când vânau, că vânători și erau. Culegătoare, mai mult femeile. Dar poate nu se făptuise răsturnarea totală, nimicirea matriarhatului, chiar a celui calm și benign. Aducător de pace și iubire, de frățietate și compasiune pentru toate făpturile create de CEL de SUS, Tatăl din ceruri.
Dospea alt soi de patriarhat, poate mai misogin, mai exclusivist. Și, în secolul patru, biserica, în sfârșit așezată bine, consolidată, a exclus amestecul preoteselor. De atunci încoace numai bărbaților li se va îngădui a face slujbe religioase…
Își amintea Huhurezul nostru c-o auzise odată pe Cipriana Mierie vorbind cu Ciprianele Mici despre vremuri când femeile erau cele care oficiau în biserica primară, în protocreștinism. Iar astăzi sunt puse să-și îmbrobodească părul, să-și ascundă podoaba ce le-a fost dată de Domnul, de parcă era păcat s-o ții la vedere, în lumină, puse să stea la miruit în urma bărbaților, să nu-și ridice ochii din țărână sau podele, să nu iasă din cuvântul soțului… Nu li se permite să treacă prin altar, decât înaintea clipei când se făptuiește slujba de sfințire. Târnosirea. Doar atât. Eh! Totul, precum toate cele, a avut un început.
Fusese însă rostit și ceva bizar, total neînțeles de el la vremea aceea, și care acum prindea să i se deslușească. Cum că veni-va odată și odată, la conducerea bisericii catolice, un papă mult mai modern, deschis și a toate înțelegător. Li se va permite atunci cercetătorilor să pătrundă în zonele interzise din catacombe. Și să analizeze, cu mijloace chimice, resturile pietrificate de pe fundul micilor pocale și potire cu care se slujeau și din care se împărtășeau.
Iar pe când ofta fiindcă pricepea, căpătase darul acesta, Huhurezul băgă de seamă într-un colț, când și când dezvăluit de jocul pâlpâirii flăcărilor, un fel de grup conspirativ. Erau bărbați și pe unii îi știa. Erau printre ei Teona, Teuda și Talpnoi. Talpnoi -Tălpiuță?!
Se răsuci spre fratele său, Hupsy, aflat tot acolo, în catacombe, într-o firidă îndepărtată. Era misiunea celuilalt să dezlege vieți trecute ale lui Tălpiuță. Și… Într-adevăr, biet Hupsy, celălalt huhurez, cenușiul, era uluit că băiețelul pe care pusese ochii se afla în fața lui, bărbat, și încă dimpreună cu Cipriana Mărunțică în același timp. VASĂZICĂ…
Poate că Ciprianele erau izvodite totuși din preajmă, din Cipru, insula iubirii, unde se iviseră și Afrodita și Adonis, nu departe de Roma… Sau doar în acea existență veneau din Cipru. Mai știi? Avea nevoie de liniște, să poată rumega ce anume vedea.
Îi era limpede că acea preoteasă, Căpriana fără îndoială, distantă și detașată, desfăcută de legile lumești, un fel de ființă superioară, nelumească, trăia totuși când și când, arare, o tulburare de om. Trecătoare. Biruită repede. Dar genele i se zbăteau o clipă repede, repede. Ca un fluture speriat de moarte.
Starea de fluture i se întâmpla, o invada, atunci când Tălpiuță, adică Talpnoi, clar, o privea insistent și cumva îndârjit. Bărbatului părea să-i fie ciudă că se vedea atras magnetic, el, cel rațional… Împotriva voinței sale. Se opunea sieși, își ascundea bătăile inimii și se înverșuna pe tot neamul muieresc și pe multe alte chipuri de lucruri ce-l scoteau din sărite. Furia lui lua forme felurite, fără să bage de seamă adevăratul resort. Care nu era Căpriana, ci slăbiciunea sa, emoțiile ce-l sugrumau, de se simțea fleașcă, cu un fel de plâns interior, pe care-l răsturna în revolte… Și iar revolte. Neputințele-i.
Astfel că s-au petrecut, tot atunci, la începuturi, pur și simplu rostogoliri de furii, sub chipul unor vandalizări, după modelul barbarilor, adică al purtătorilor de bărbi, coborâtori mai dinspre Nord spre maluri însorite, pe care le presimțeau mirifice.
Ei, romanii, pe deasupra un grup de creștini în acel moment, au pornit spre Eleusis, cu gând să distrugă sanctuarele și școlile preoteselor de elită. Dar un trib al daco-geților liberi, costobocii, le-o luase înainte. Dacii și pădurile lor sălbatice!
Împăratul-filosof Marcus Aurelius restaurase însă totul și întărise propileele, acele avantposturi dinaintea intrării, drept care i se ridicase o statuie. Avea pieptul acoperit cu platoșă statuia aceea, ca orice militar de soi, general, și fusese gravată pe acel pieptar o Gorgonă. Drept avertisment pentru alți invadatori. Ei bine, grupul lui Talpnoi sfârtecă Gorgona și-i ciopli statuii împăratului, pe piept, o cruce mare… L-au creștinat cu anasâna. Ca pe alții mai târziu.
În veacurile ce-au urmat, temple și piramide, construcții de artă păgâne au fost făcute una cu pământul, nu numai în Europa, mai cu seamă în America Latină și Centrală. De către drept credincioșii și fanaticii conquistadori creștini. Din pietrele lor s-au înălțat apoi biserici. Precum la Densuș, din pomenita Dacie. Până și acolo, în păduri. Căpriana înțelegea bine cum curg lucrurile, cum o iau la vale și nu se împotrivea, era un sfârșit-început. Părea tăvălug, dar era cu totul altceva. Și Talpnoi se simțea îndreptățit.
De parcă era adeptă a stoicismului acelui împărat roman, astfel stătea nemișcată Cipriana Mărunțică. Neclintită ca Steaua Nordului, Polara din emisfera boreală. Aceea pe care oamenii o tot caută pe cer, ca să-și pună stavile fluctuației ce-i bântuie ades. Să-și priponească de ea labilitatea, bipolaritatea. Doar privirea cu care-l petrecea Căpriana pe Talpnoi victorios, plecat în tropot de cal spre cea mai mare urbe a lumii de atunci, să-și ia de nevastă o matroană romană, de acolo și numai de acolo, doar ea, privirea ei era grea de amărăciune. Și părăsire. Și pustiire. De singurătate, nu. Ea n-ar fi putut fi niciodată singură, în mijlocul naturii. Îl vedea cum întoarce capul înapoi, cu ciudă pe el însuși, că nu voia a o face, dar nu se putea birui pe sine… Știa însă Căpriana ceva anume. Special.
Cel căruia i se închina rostise vorbe ciudate pentru EL, Mielul, și ea le căuta sensul, cu ochii rămași spre zări. Spusese undeva, la Luca, chiar așa: „Cât despre vrăjmașii mei, cari n-au vrut să împărățesc eu peste ei, aduceți-i încoace și tăiați-i înaintea mea… După ce a vorbit astfel, Iisus a pornit în frunte și Se suia spre Ierusalim.” (Era înainte de Florii, de intrarea în cetate pe măgăruș, fiul asinei… De stâlpări și osanale. Cu o săptămână înainte de…)
Iar Talpnoi al ei – al ei?! – era astfel, un soldat al lui Hristos, intolerant, irascibil, cu un simț al dreptății rigid și o stare, mascată însă, de lider. Cu mai ce? Poate cu sentimente resentimente… Mult prea plin de adevărul și justiția lui. Nu, nu era „al ei” deloc. Se înșelase. Se păcălise singură de bună seamă. Ba crezuse până și că, absurd, el ar avea vreo nevoie de ea. Naivă, cu toată preștiința ei în ale omenescului și neomenescului. Genele îi tremurau…
Cei doi huhurezi, alăturați acum, se uitau unul în ochii celuilalt. Lung timp. Aproape prea lung, de păreau încremeniți. Deși își scuturau penele, băteau din aripi și se mutau de pe un picior pe celălalt. Și nu se știe care deschise mai întâi pliscul, dar nu se auzi nimic. Apoi, deodată, se porniră amândoi. Le era limpede că pruncii de acum, Căpriana și Tălpiuță aveau de împărțit împreună această viață ce se pornea, dar aveau din urmă, în spate, și alte întâlniri și, desigur, vor mai fi și în viitor, până când se va înfăptui în sfârșit ce le era cosmic menit, bine împletit cu un liber arbitru de toată minunea.
S-au hotărât dar să iasă definitiv din catacombele acelea și, pe lângă ei, se furișă și vulpea. Cu coada pleoștită acum. Și cum era tot vreme de apus și soarele se uita înapoi de după vii, s-au așteptat să-i strălucească iar blana. Numai că se prăfuise vulpea, înghițise aer stătut cu toptanul, nu se învrednicise să înhațe nici măcar o coadă de șoricel, și-i țiuia mintea de cântări neînțelese. Plecă dar pe două cărări. Împleticită. Huhurezii au râs și și-au revenit din reveria lor subterană.
Au zburat să dea raportul Buhăi Mari. Viața mergea înainte, chiar și atunci când fusese înapoi. În veacul demult trecut și uitat. Întâmplarea, la care fuseseră martori, îi incitase să afle ce va fi acum, de această dată. S-au hotărât să rămână la posturi și să predea apoi sarcina altora. Bufnițele vor să știe totdeauna totul. La ele trebuie apelat când sunt neclarități. Țineți asta minte.