Gavril Cornuțiu
Tragedia și suferințele omului Mihai Eminescu.
Ultimii șase ani de viață
București, Editura Saeculum vizual, 2016

 

De vreo două decenii încoace, una din preocupările obsedante ale eminescologiei (critici, istorici literari dar și diverși oameni de știință, de cultură în general) a fost aceea de a căuta, în limita posibilităților de cercetare ale fiecărui individ în parte, să elucideze cauzele morții lui Mihai Eminescu și, în consecință, justa diagnosticare a bolii de care suferea acesta, varianta sifilisului fiind, în general, repudiată. În 2015, un mare colectiv de specialiști în diferite domenii ale științelor s-a reunit pentru a publica într-un masiv volum de studii opiniile în această privință, nădăjduind, firește, să aibă astfel ultimul cuvânt și disputa să fie încheiată, cel puțin deocamdată: Maladia lui Eminescu și maladiile imaginare ale eminescologilor (Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București). Încă din formularea titlului se vede limpede caracterul polemic al volumului, al studiilor în sine. Dar, departe de a pune capăt discuției, volumul a stârnit, la rândul său, replici. Una dintre acestea aparține unui psihiatru, medic „specialist de larg orizont”, cum îl caracterizează I. Oprișan, dr. Gavril Cornuțiu, „cercetător cu rezultate acceptate și publicate în reviste internaționale de profil”, adică în psihiatrică, lansând la rândul său un studiu analitic al bolii marelui poet: Tragedia și suferințele omului Mihai Eminescu. Ultimii șase ani de viață, evident un volum… polemic (în ciuda faptului că autorul ne atrage atenția: „Studiul nu se vrea polemic”). Domnia sa n-a fost invitat să se pronunțe în cauza respectivă, în volumul academic, așa încât demersul său trebuie inventariat… în adăugire, cu atât mai mult cu cât tocmai o analiză psihiatrică lipsește, după cum ține să ne încredințeze: „Eugen Simion ridică problema. Acad. Ioan Aurel Pop și colab. descriu cu claritate contextul socio-politic și economic intern, precum și ancorarea internațională a României acelor ani. Prof. Călin Giurcăneanu (dermatolog) demonstrează «fără fisură» inexistența infecției sifilitice, fie ea congenitală, fie dobândită, precum și că ulcerațiile de la picioare nu erau leziuni sifilitice. Prof. Bogdan Popescu (neurolog) demonstrează cu aplombul profesionistului care își stăpânește specialitatea că este exclus un sifilis cu afectare cerebrală, adică psihoza lui Eminescu nu provine de la un creier afectat de sifilis. Prof. Eduard Apetrei (cardiolog) demonstrează că moartea poetului s-a produs pe cale cardiacă, iar date științifice aduse la zi arată că mercurul accelerează și agravează leziunile vaselor arteriale făcând «posibilă apariția manifestărilor clinice ale aterosclerozei la un om tânăr». Dr. Codruț Sarafoleanu (specialist ORL) precizează în mod profesionist clinic de ce o otită a poetului nu îi putea afecta creierul. Profesorul Vladimir Beliș (medic legist) demonstrează irelevanța informațiilor aduse de către parodia necropsihică a lui Eminescu. Acad. Victor A. Voicu (toxicolog) demonstrează corelația dintre intoxicația cronică cu mercur și simptomatologia suferinței lui Eminescu”. Așadar, „somaticienii și-au făcut datoria. Rămânea de definit categoria suferinței psihice”. Aceasta din urmă lipsind, dr. Gavril Cornuțiu se oferă să o facă, independent de respectivul colectiv academic. Domnia sa mai adaugă și faptul că existau expertize în materie și înaintea celor oferite de colectivul respectiv. Anume, studiile unor I. Nica (neurochirurg), O. Vuia (neurolog), Gh. Scripcaru (medic legist) și V. M. Ciucă (jurist), care „au dezgropat un diagnostic betonat de vreme și au îndepărtat, ca niște arheologi, poveștile și amatorismele, dezvelind treptat fața bolii, care pe măsură ce era scoasă la lumină se dovedea a nu fi sifilisul. Dar, în privința precizării suferinței, sau a bolii psihice ei nu erau specialiști”, rămânând, așadar, „de definit categoria suferinței psihice”.
Mai întâi, dr. Gavril Cornuțiu atrage atenția asupra faptului că există o mulțime de informații privitoare la starea sănătății poetului, „expuse haotic în literatura temei, unele contradictorii, amestecând informațiile de la începutul suferințelor cu cele de la sfârșit, fără a ține cont de semnificația diagnosticală fundamentală a evoluției, iar dintre informațiile necontradictorii unele fiind credibile, altele ridicând serioase semne de întrebare”. Cel mai mult îl irită „rollerienii”, care se agită „cu ură, de câte ori istoria va bascula, încercând ca vârcolacii să distrugă mituri și să ronțăie simboluri”, acestora „nu trebuie să le acordăm mai mare importanță decât schimbărilor vremii. Atâta văd, atâta înțeleg, atâta vorbesc unii care sunt țuțerii celor cu ură în gușă și cu venin în inimă”. Limbajul acesta, practicat, e mai degrabă gazetăresc decât științific. Și îl aflăm în continuare, încă și mai slobod. Referindu-se, bunăoară, la opiniile mai vechi, dintr-o carte a lui Zosim, dr. Gavril Cornuțiu se exprimă astfel: „etichetarea este o flegmă pe ideea de știință” sau, în altă parte, atrăgând atenția că „știința înseamnă claritate, concizie și exactitate”, îi condamnă pe cei care îl acuză pe poet „cu titlul de simptom psihopatologic”, dovedind „lipsa minimă de abilitate pragmatică”, pentru a se explica imediat: „Ei bine, atât eu care scriu cât și dumneavoastră, toți care veți citi aceste rânduri, suntem din acest punct de vedere niște păduchi pe lângă potențialul pragmatic al lui Gigi Becali. Și acum vă rog să vă puneți fiecare față în față cu Gigi Becali și să judecați cât de anormali sunteți față de acesta”. Las la o parte limbajul trivial, de pamflet de proastă calitate literară și cad la un acord cu dânsul când zice: „Din păcate spațiul lingvistic românesc este plin de sifonari”.
Trebuie să observăm, în demersul analitic al d-lui dr. Gavril Cornuțiu, rigoarea și metoda serioasă pe care își construiește demonstrația. Ea urmează zece trepte, sau segmente cum le numește, pedant, de abordare a subiectului. Mai întâi justificarea acestei abordări, cum am văzut, apoi necesarele precizări preliminarii, cu specificarea metodei de lucru, apoi urmărirea semnificației medical psihiatrică a operei, în corelare cu definirea (?!) mitului Eminescu, cercetarea personalității premorbide a lui Eminescu și stabilirea momentului intrării în boală, după care efectuează precizări preliminarii referitoare la analiza suferințelor finale ale lui Eminescu, ocupându-se pe larg de simptomatologia psihiatrică, urmărită „prin prisma cercetării clinice medicale, specifică domeniului” și, în fine, concluziile. Nici că se putea o mai bună sistematizare a cercetării, pe care însă nu o voi detalia, întrucât nu pun la nici un fel de îndoială aprecierile, să le zic, diagnosticale, formulate. Rețin însă, câteva chestiuni, să le zic așa, de ordin general.
Dr.-ul Gavril Cornuțiu precizează, din capul locului, că „orice rezistență are o limită”, observând comportamentul poetului de până la intrarea în boală, el fiind „un om normal care a creat o poezie genială”. Această rezistență se referă la „oboseala fizică, la stresuri, la orice fel de mizerii trupești, la toxice, la neodihnă etc.”, la „condițiile negative pe care existența ți le poate oferi”. Mai întâi cată a stabili „cum o ducea” poetul, acesta fiind „conștiincios și muncitor peste măsură”, cel mai adesea ducând „singur greutățile gazetei”, reținând că au existat „nopți petrecute cu condeiul în mână. Ș-a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, cu un teanc mare de foi intra în tipografie, făcea corecturi și numai seara, când gazeta începea să se învârtă la roată, atunci își aducea aminte că e trudit și n-a mâncat în ziua aceea” (Citatul se face după Al. Vlahuță). Ia în considerare și comunicarea lui Ion Pop Petrașcu: „locuia în general în spații locative închiriate, în cămăruțe insalubre, unde stătea «ore lungi și nopți întregi, singur, nemâncat, neîncălzit, numai citind și meditând»”. La astea toate se adaugă „abuzul de cafea, abuzul de tutun și probabil ocazional (până la acea vârstă) abuzul de alcool”. Și, intrând în dialog direct cu cititorii, pune o întrebare esențială: „Câți dintre dumneavoastră credeți cinstit că ați rezista la asemenea 6 ani, zi de zi, fără concedii?” Răspunsul vine imediat: „Nimeni nu are nici o șansă de a scăpa nevătămat dintr-un asemenea concasor”. Apoi, privitor la relația cu Veronica Micle: „Pentru un bărbat care intenționează să se însoare, dar care ar trebui să bage în cearșafuri, în fiecare seară, picioare puroind, închipuiți-vă câte gânduri nespuse și apăsătoare”, la care se adaugă „lovitura lui Caragiale, vechiul său prieten. Vă puteți pune în pielea lui Eminescu?”. Așadar, „oboseala creștea, creierul se intoxica lent, dar cronic, dezamăgirile se adunau […] Norii corpului și norii sufletului se apropiau periculos de masa critică pentru declanșarea furtunii psihopatologice”. Și toate astea pentru că, așa cum se mărturisea Veronicăi, era un „jurnalist, deci calic”. Comentariul este, în continuare eseistic: „Ei bine, când toate idealurile ți se prăbușesc pe cap, pe fondul unei epuizări la limită și cu un creier stors de cafea și tutun ce se întâmplă? Se instalează deznădejdea”. După înșiruirea tuturor acestor neajunsuri, concluzia vine ca de la sine și dr. Gavril Cornuțiu o formulează astfel: „Din toate cele de până aici reiese că Eminescu a fost o victimă. A fost victima sa însăși, deoarece ca structură îi prea păsa, era din stirpea celor cărora le pasă până în pânzele albe. Apoi a fost victima nepăsării generale. El a dat pentru toți, pentru românitate totul, și nu a primit ceea ce avea nevoie. Sfârșitul lui Eminescu nu este o boală, ci o tragedie”. Și, mai departe:
„dacă liberalii nu l-ar fi lovit în două momente esențiale, alta ar fi fost evoluția și soarta sa. Dar, cei pentru care și-a măcinat sănătatea, conservatorii (inclusiv Maiorescu) au mișcat doar formal un deget. Dacă în acel moment Eminescu ar fi fost scos din mediu, trimis la odihnă, viață curată și relaxată, el nu s-ar fi prăbușit în boală. Dacă Maiorescu, sau ceilalți conservatori pentru care se sacrifica «în calicie», i-ar fi oferit o slujbă care să-i permită un venit decent să le poată aduce pe Veronica și pe fetele ei la București, am fi asistat la o altă evoluție. Dar, fiecare se gândea la el și toți au fost de o nepăsare și insensibilitate acuzabilă. Și dezastrul odată dezlănțuit s-a desfășurat în deplinătate”. Concluzie și verdict de specialist în psihiatrie. Ei bine, și cu asta – vorba unui cuplet de șantan – ce-am făcut?! Am făcut că
ne-am întors la opinia lui Dobrogeanu-Gherea și a socialiștilor de pe vremuri, impusă cu strășnicie de proletcultiștii de după război, conform cărora Eminescu este victima societății burgheze, a exploatării nemiloase, a condițiilor de viață și de muncă mizerabile, oferite de burghezo-moșierime etc., etc. Toată demonstrația riguros științifică a Dr.-ului Gavril Cornuțiu nu este altceva decât argumentația științifică a teoriei gheriste. Va să zică, după aproape două secole de cercetări, de discuții, de polemici, ș.a., am luat-o iar de la capăt. De ce? Cui folosește?… Ca să nu mai vorbim de apa la moară pe care le-o dă celor care susțin că T. Maiorescu este vinovat de moartea lui Eminescu; opinie susținută în ultimele decenii cu fanatism de către diverși eminescologi, ce aduc argumente credibile (asupra cărora se impune, totuși, un recurs pertinent) în acest sens. Iar în concluziile generale ale studiului dr.-ul Gavril Cornuțiu spune limpede: „Implicarea, sau neimplicarea, altor factori extrapersonali lui Eminescu în evoluția lui spre deces este o problemă în care medicii au o minimă competență. Aici este rolul avocaților, judecătorilor, procurorilor, criminaliștilor și ziariștilor de a clarifica lucrurile. Dar, ele nu pot fi clarificate decât științific, neutru, nu de proto, cripto sau fantome, dar nici de rollerieni. Medicii nu pot vorbi decât despre culpă medicală”. Are dreptate deci I. Oprișan în recomandarea ce o face lucrării pe coperta a IV-a: „Lucrarea pune capăt, între altele, discuțiilor interminabile despre «trista» moștenire genetică transmisă de înaintași și deschide noi perspective asupra înțelegerii biografiei poetului național, sugerând culpabilitatea celor care-l puteau salva și n-au făcut-o”. Pentru asta însă, nu era nevoie ca dr.-ul Gavril Cornuțiu să atace și problema mitului Eminescu pentru a ne spune că: „mitul lui Eminescu nu este decât un abuz de cuvinte. Nici măcar în sens metaforic, în discursuri analogice, nu avem nici un argument de a vehicula noțiunea de mit al lui Eminescu, pentru că tot ce s-a spus și știe poporul român despre Eminescu nu este născocire, nu este poveste, nu este legendă./ Eminescu este, în schimb, de o notorietate unică în mentalul colectiv al poporului român, notorietate care nu-i este conferită de către «povești» și invenții, ci de către niște realități. Dar, notorietatea este una și mitul este altceva”. Perfect de acord! Numai că aceste idei trebuie demonstrate așa cum a făcut și demonstrația privitoare la boala psihică a lui Eminescu. Domnia sa o poate face (?!). Chiar consultându-l pe prof. Lucian Boia. Rămânem în așteptare.