Poate că modelul mai vechiului dialog ecumenic (început timid cu peste 50 de ani în urmă) adoptat programatic de Comisia mixtă luterano – romano–catolică în 2017 cu prilejul rememorării Reformei chiar sub titlul „De la Conflict la Comuniune” (Vom Konflikt zur Gemeinschaft) este mai mult decât pilduitor perntru întregul Creștinism fiindcă prin etimologia greco-latină (oikumenike/ oecumenicus) înțelegem că ideea este destul de veche și, în timp, s-a extins și asupra raporturilor religioase dintre Occident și Orient care au incitat, chiar dacă nu în egală măsură, cele mai elevate spirite de ambele părți și au aprofundat cercetările orientalistice în Europa și peste Ocean; din Orient, însă, vin mai puține semnale de răapuns. Aceste spirite au întrezărit ca premise compatibilități, asemănări, identități de reflectare și au găsit răspunsuri inclusiv din România prin preocupări orientalistice timpurii care le-au dat amploarea cuvenită – începuturile se făceau cu strădaniile lui Constantin Georgian (1850 – 1904) a cărui operă (1872-1904) a văzut lumina tiparului de curând într-o ediție academică (Opere asiatice inedite. Paris – Leipzig – Berlin – București), sub semnătura lui Eugen Ciurtin ( I – 2017; II – 2018; III – 2019) la Editura Astra Museum din Sibiu (nu întâmplător, ci fiindcă aici apărea Sāvitrī, în 1891, în traducerea lui Georgian).
Rămas mai mult în memoria specialiștilor istoriei religiilor, Constantin Georgian, membru al Societății de lingvistică din Paris (1875), a fost unul dintre cei dintâi studenți români de la Paris (Collège de France și Ecole des Hautes Études) care au fost atrași de studiul limbilor sanscrită și persană din aria cărora a făcut importante și remarcabile traduceri. El insistă prin memoriii adresate Ministerului Instrucțiunii Publice (lui Titu Maiorescu – 1875, lui Gheorghe Chițu – 1876 și 1878) „pentru fondarea unei Catedre de limba sanscrită la Universitatea din București” (Georgian era încă profesor de limba latină la Seminarul teologic din Buzău). Partea a III-a a Operelor asiatice inedite, de pildă, prin trimiterile ei bibliograsfice, e relevantă pentru rigurozitatea bibliografică a lucrărilor lui Constantin Georgian în general, inclusiv în disertațiile sale publice de la București (1878 – 1887) prin care pleda pentru religiunea comparată și indianistică prefigurând, aidoma atâtor indianiști celebri, filosofia care să răspundă teologic întrebărilor esențiale ale existenței mântuitoare întru Dumnezeu.
Constantin Georgian era un orientalist remarcat la nivel european: în vara anului 1887 se întâlnea la Lindau (dacă nu chiar la Zürich) cu Georg Bühler, colaboratorul lui Max Müler, în sensul unor discuții (dacă nu chiar în perspectiva unor colaborări) privind Sacred Books of the East – opera monumntală a marelui filolog și orientalist german (50 de volume) publicată între 1879 și 1910 la Oxford University Press. Sunt cuprinse aici traducerile celor mai importante lucrări ale celor șapte religii necreștine care influențează fundamental toată civilizația asiatică de secole în șir. Georgian era o competență de referință nu doar în literatura sanscrită, ci, implicit, și în studiul teoretic al limbilor orientale; se cunosc criticile aduse de el lui Gr.Tocilescu (fostul său coleg de la Sf. Sava) căruia îi reproșează lipsa de cunoștințe gramaticale în traducerea unor expresii din sanscrita pe care o compară eronat cu zendica sau cu gotica (acestui reproș i se adaugă și acuzația de plagiat, din Adolf Pictet, adusă de istoricul Anghel Demetriescu). Epoca romantică a studiilor orientale trecea de acum de la simpla consemnare și descriptivism la comparativism și se oprește cu predilecție la valorile literare, religioase și filosofice ale Orientului care, mai înainte de toate (cazul lui Montesquieu și al Scrisorilor persane), veneau să răspundă altfel interesului tot mai larg din Occident pentru spiritualitatea orientală.
Se remarcă de acum Friedrich Schlegel cu un studiu despre limba și înțelepciunea indușilor (Üeber die Sprache und Weiaheit der Indier –1808), iar Goethe, care citea, în 1814, cu interes poeziile persanului Hafiz, aducea în romantismul german ideea dialogului ca reconciliere lirică între Orient și Occident (West-östlicher Diwan – 1815) și deschidea contemporanilor o temă largă de reflectare nu doar în arte; Hegel plasa acest volum în fruntea poeziei moderne, deși nici cititorii germani și nici cei englezi nu par mai interesați de acesta decât de Die Leiden des jungen Werthers („Suferința tânărului Werther” ), Unterhaltungen deutscher Ausgewanderten („Convorbiri ale emigranților germani”), de Prometeu, de Die Braut von Korinth și nu în ultimul rând de dramaturgia lui Johann Wolfgang von Goethe (Faust, Iphigenie auf Tauris etc.). Poezia lui Goethe din West-östlicher Diwan, în termenii lui Lucian Blaga, este un dialog care presimte în subsidiar retragerea din orizont, atitudinea catabasică a sufletului oriental. Goethe percepe generic Apusul ca fiind coborâtor din aceeași Geneza: „E-al lui Dumnezeu Apusul!/ Răsăritul i-i supusul,/ Țări din nord, din sud, de-a valma,/ I le ține-n pace palma…”1 Sau: Wer sich selbst und andre kennt/Wird auch hier erkennen:Orient und Occident/ Sind nicht mehr zu trennen (Cine se cunoaște pe sine și pe alții/ Va recunoaște și aici:/Orient și Occident/ Ele nu mai pot fi separate). Goethe însă nu își asumă explicit o opțiune orientală2, ci interpretează în felul său o tendință a vremii sale în care dominanțele greco-romane diminuaseră, iar literatura romantică se îndrepta vizibil spre acel orizont. Ori Estul imaginat de Goethe nu este totuna cu cel al poeților englezi (Southey, Shelley, Byron), mult prea îndepărtat; poetul german percepe Orientul cu sentimente laice, exterioare.
Blaga, un bun cunoscător al operei lui Goethe, tranșa problema diferențelor spirituale ale celor două lumi ireconciliabile după tendința lor anabasică sau catabasică: sufletul european este „prin tot ce îndeplinește, prin fiecare pas, prin fiecare act, prin fiecare mișcare mai esențială a sa, în inaintare, în expansiune, în desfășurare aproape agresivă, în expediție cuceritoare (…), sentimentul ce-l încearcă europeanul cu privire la destin e anabasic”, iar cel indic „deși desfășurat nu cu mai puțină exuberanță, într-un orizont tot infinit, ca și al europeanului, își simte sensul mișcării ca o retragere din orizont”3 Or interpretarea constatativă a lui Blaga se situează evident în exigențele cugetării filosofice, în timp ce, de pildă, Rudolf Steiner, în conferințele lui müncheneze (23 august 1909), vede Orientul prin lumina istorică a Occidentului: „Noi atingem aici un punct crucial al diferenței care există între modul de gândire oriental și modul de gândire occidental. Acesta este inseparabil de sarcina și misiunea proprie Occidentului și de o concepție într-adevăr concretă, istorică, a evoluției pământești. Și nu poate fi vorba de o concepție istorică decât când se percepe mersul lumii sub unghiul progresului și nu al repetiției. Noțiunea de istorie a pătruns în omenire prin Occident. Cu ea omenirea a învățat să conceapă lucrurile într-adevăr în mod istoric, și nu ca o veșnică reîntoarcere.”4
Rudolf Steiner găsește totuși în Conferința I müncheneză elemente comune esențiale pentru ambele lumi și întrevede posibilitatea comuniunii doar prin asimilarea Orientului în principiul hristic: „Prin mișcarea noastră (antroposofică, n.n.) vom crea încetul cu încetul un mic germene în omenire, în așa fel ca lumina Orientului să-și poată găsi o reflectare puternică și plină de înțelegere în principiul hristic apărut în Occident. Vom vedea Orientul încă mai tare decât o face prin propriile sale forțe.” Religiunea comparată a lui Constantin Georgian întrezărea și ea o astfel de comuniune doar prin „preparațiunea pentru mântuire chiar de la naștere” și ilustrează aceasta prin practicile integrării noului născut când „I se storcea în gură must de soma dintr-un bumbac” – rudimentul Sf. Botez5 Nici cei care i-au urmat lui Georgian în studii de orientalistică (inclusiv Mircea Eliade, cu toată complexitatea lucrărilor sale) nu și-au pus problema unui posibil ecumenism Est-Vest deși cei mai mulți dintre orientaliștii europeni au ajuns frecvent la evidente lucruri comune (substratul indo-european: grup lingvistic, grupul popoarelor indo-europene care au migrat în sec. III î.Hr.etc.). Și tot în cultura română, Anton Dumitriu, fără nostalgiile prozei eliadești (Maitreyi; Secretul doctorului Honigberger; Nopți la Serampore etc.), observa caracterul orizontal al muncii în Occident; în Orient, individul nu ajută cu nimic la dezvoltarea umanității și nici nu are nevoie de umanitate sau, mai concis: „Marea descoperire a Occidentului este umanitatea, marea descoperire a Orientului este omul”6 – concluziile lui sunt tot de natură constatativ-comparativă: „Nu vreau să spun că Orientul ne aduce soluția, ceea ce ar fi o eroare tot atât de mare, ca și aceea de a desconsidera problema, dar Orientul ne oferă o problemă și în aceasta constă mesajul lui.”7
Alteori, fără a fi explicită ca scop, prezentarea contrariilor este doar ilustrativă, precum în cazul enciclopedistului tradiționalist Jacques Brosse (1922-2008). Dacă Goethe fusese atras (și el) de enciclopedism (Versuch, die Metamorphosen der Pflanzen zu erklären – 1790; Zur Farbenlehre – 1810; Zur Naturwissenschaft überhaupt, besonders zur Morphologie – 1824), însă strălucise în literatură, Brosse, de formațiune jurist, cu ceva cursuri de filosofie (cu Jean Wahl), după un pionierat în ecologie, cu opțiuni holistice, și specialist redutabil în dentrologie, se va îndrepta spre filosofiile și religiile orientale practicând buddhismul Soto Zen (în cele din urmă hirotonit călugăr, în 1975, ajunge profesor și maestru după moartea mentorului său). El vine, de data aceasta, cu o pledoarie inversă, dinspre Orient spre Occident, în lucări ca: Maeștri spirituali (1989), Cântecul Oriolei sau Momentul etern (1990), Istoria creștinismului oriental și occidental (1995), Zen și Occidentul (1999), Maeștri Zen (2001), Universul Zen (2003). Profesorul american Edward Said (Orientalism – 1978) recunoaște inceputurile preocupărilor europene pentru culturile orientale, însă le leagă totuși de interese coloniale; prima preocupare serioasă în orientalistică o au totuși francezii odată cu Silvester de Sacy (Mémoires sur l’histoire des Arabes avant Mahomed – 1785), când primul profesor de limba arabă de la Paris va fi în curând și formatorul unor nume mari în cercetarea viitoare a Orientului (Franz Bopp, Edward William Lane, Ernest Renan etc.) – toți au probat nu doar entuziasm, ci și erudiție conștiincioasă. Gustave Flaubert și Gérard de Nerval percepeau mai mult din lecturi lumea Orientului ca pe un spațiu haotic, structurat doar după precepte religioase, iar nu după nevoi sociale concrete, ori îl socoteau de-a dreptul o lume barbară.
Ulterior, lucrurile își vor păstra contrarietatea prin argumente fără a sesiza unitatea: Georges Dumezil, René Guénon, Vallé Poussin, Paul Deussen, Franz Cumont și alții. Montesquieu (Charles-Louis de Secondat, Baron de la Brede et de Montesquieu), și el un enciclopedist, cum spuneam (Les causes de l’écho; Les glandes rénales; La cause de la pesanteur des corps; De l’esprit des lois ; Système des Idées etc.), în Lettres persanes («Scrisori persane» – 1721 ), prin epistolele personajelor sale (Zelis, Usbec, Redi, Rica, Natanel Levi) oferă ocazii pentru constatări stranii, ireconciliabile, până la nivelul problemelor filosofice (ex.:Logica lui Aristotel, în scr. CXLIII), așa încât contradicția evidențiază mai mult ceea ce se neagăși trece ca nedeterminat conținutul care contrazice.
Nici André Malroux8, care urmează modelul epistolar al lui Montesquieu, nu găsește și nici nu oferă vreun prilej de reflecție legat de contradicție, ca atare, ci o ilustrează cu aceleași argumente, neschimbate în timp. Personajele lui, francezul A.D. și chinezul Ling-W.-Y, doi tineri care-și apără identiatea spirituală, contrapun sensibilități întemeiate pe orientări incompatibile atâta vreme cât pentru unul Adevărul este adevăr, iar pentru celălalt el se concentrează în Brahma sau, parafrazându-l pe Anton Dumitriu, cât timp unul pledează umanitatea, iar celălalt omul. Chinezul Ling, spune Malroux, „este supus unei sensibilități și unei gândiri chineze, pe care cărțile din Europa nu sunt în stare s-o distrugă”9
Ieșind din sfera argumentelor antropologice, mitologice, teologice și filosofice, nici studiul oreientărilor istorico-economice Est/ Vest10, și ele susținute pe aceleași temelii spirituale, nu întrezărește indicii pentru o comuniune reală, precum cea spre care năzuiește, de pildă, Comisia mixtă luterano – romano – catolică, fiindcă și de data aceasta contradicția rămâne fundamentală, definitorie și orice încercare de conciliere ar înfrunta absurdul.

 

 

Note
1 Talismane; în vol. „Goethe. Poezia.1”, Ed. Univers, Buc, 198, p. 205
2 Edward Dowden, în prefața traducerii sale din 1914 a versiunii germane în limba engleză „West – Easter divan twelve books translated by Edward Dowden MCMXIV , J.M. Dent & Sons LTD London and Toronto”. (Ediția apare în memoria traducătorului și îi este dedicată de Societatea engleză Goethe, al cărei presedinte a fost timp de 22 de ani).
3 Blaga, L.; Atitudinea anabasică și catabasică în „Trilogia culturii”, Ed. Humanitas, Buc., 2011, p. 112
4 Se menționează pe coperta a IV-a a lucrării Orientul în lumina Occidentului, Ed. Univers Enciclopefic, București, 2002
5 Opere asiatice inedite. Paris – Leipzig – Berlin – București, în ediția lui Eugen Ciurtin ( I – 2017; II – 2018; III – 2019), Editura Astra Museum, Sibiu.
6 Anton Dumitriu; Orient și Occident; Buc. 1943, p. 145
7 Idem, p. 6
8 André Malroux, Ispita Occidentului, Ed. Merisdiane, Buc .,1983
9 Op. cit. , p. 24
10 Vezi Niall Ferguson; Civilizația. Vestul și restul , Ed. Polirom, Iași, 2017