ochiul care-a văzut

Zei mici, zei de carton,
ne străjuiesc ziua.
Se mută în noi, fărâme
în rugăciunea din zori
în care-ncap doar
jumătăţi de gânduri.

Plăti-vom talantul
şlefuitorului de vorbe
ce şti-va ziua s-o transforme-n
sărbătoare, reînvăţând jertfa
şi îndoiala va fi doar o
rămăşiţă-a Cinei uitată
de tainicii meseni.

Ar fi trebuit să ştim că-n
spatele uşii a stat ochiul
care-a văzut.

Cântecul zilei e recviemul
mereu născându-se din curgerea
unui timp răstignit.

nu mă-ntreba

Cândva am trecut prin poarta aceea,
argintie, cum urma de melc –
dansatoare pe sârmă ce drumu-napoi
nu-l mai ştie.

Învăţam parcă mersul prin timp.

Pasu-mi nesigur devine frate
cu spaima căderii în gol, cu
zborul ce-şi teme aripa.

Nu mă-ntreba dacă era
balansul meu printre cuvinte
sau teama de-a nu mai ajunge
la capăt de drum.

ogorul cu vise

Depărtările, tot mai incerte…

Caii pasc câmpia cu lună,
copiii mai visează încă frumos,
vâltorile-s pline cu cergile roşii,
se-nvârt pe vârfuri de case
cocoşii de tablă,
mirosul merelor coapte sufocă grădina
şi tu nu mai ştii culorile toamnei.
Eu am luat o sămânţă din
rodul grădinii să o semăn în
ogorul cu vise.

Astăzi ne pierdem, anonimi,
pe străzile urbei, departe de
raiul pierdut.
Străine tentaţii ne-ademenesc în
uitarea bătrânelor porunci.

Crucile de pe vârf de biserici
se-nalţă deasupra grelelor ceţuri,
(poate pe ele le mai vede, din cer,
Dumnezeu.)

În buzunare, dimineţi muiate-n
miresme ce le credeam pierdute.

Clipa-n colţul ochiului atârnă
ca o curgere de ape.
Sămânţa cea bună-ncolţi-va mereu!

tăceri îngropate-n cuvinte

Ziua îşi lepăda lumina
ca pe o haină inutilă.
Mă pregătesc să exist dincolo
de picurarea smolită a orelor.

Prin fereastra deschisă respiram
odată cu aerul nopţii tăceri
îngropate-n cuvinte.
Îmi trăiam viaţa în
bucăţi de noapte.

Priveam cerul ca pe un abis,
urmărindu-mi risipirea.
Mă revărsam în curgere străină,
râu ce nu e niciodată fluviu,
tânjind după ţărmul unui
timp cunoscut.

Sufletu-mi prindea contur,
învăţându-mi visele
să-mi doarmă neliniştea,
învăţându-mă să visez
dincolo de trezie.

îngerul ce m-a-nsoţit …

În oglinzile Tale, Doamne,
sunt doar umbră fără chip?
Îngerul ce m-a-nsoţit
pierdutu-şi-a
podoaba penelor de aur?
Cine-a zăcut peste poate
între vecii fără bătaie
de ceasuri?

Căzut-am pe pământ
cu faţa-ntoarsă către vis?
Zdrelitele pietre din vechiul
urcuş îmi sângeră paşii-ncercării –
răzvrătită osândă sub semnul
bătăii de aripi.

Atât de joasă înălţarea-mi
încât din margini
nu îmi pot ieşi?
Un ochi îmi priveşte-n afară,
iar altul trudeşte-n hăţiş
de adânc.

Crescut-au pene pe aripile
îngerului meu
care, acolo, sus, se joacă nevăzut
cu ghemul timpului tăcut?

Şi, rupt de mine, cine oare
mă va-nvăţa să mă întorc acum
în al memoriei uitat pătruns
şi să-nţeleg ascunsa taină
din Cartea nicicând
descifrată-ndeajuns?

pasăre rănită

Timpul fuge cu picioare de
miriapod.
Cu sângele nostru se scriu cele
zece porunci
pe vitralii înnegrite de vreme.
Umbra păcatelor  se-ngroapă în
grele zăpezi.
Suspinele se vindecă în apa
tăcerii.
Visele – un ram înverzit peste
singurătăţile ce dor.
Tristeţea se leapădă de dinţii
de gheaţă şi
trupul tresare sub vânturi
prielnice.
Dar eu, în zbor întors, de pasăre
rănită,
mai rătăcesc în lumea sinelui.

Şi-am început să mă despoi pe
dinăuntru,
ca puiul din ou crescând
înspre afară.