Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ocna city (Meteorologul stațiunii sau Războiul alb)

Ocna city (Meteorologul stațiunii sau Războiul alb)

 

 

Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2019
Premiul II, secțiunea Proză scurtă

 

 

Johan, meteorologul stațiunii din Ocna, a dispărut într-o zi printre nori, înconjurat, spuneau oamenii, de un stol de porumbei. Pe vremuri, fiecare stațiune îşi avea propriul meteorolog. Acesta stabilea prognoza vremii, pentru câteva zile, o săptămână. Uneori, se încumeta să spună cum va fi vremea, timp de o vară întreagă. Pentru locuitorii care veneau la băi, mai ales pentru cei care aveau restaurante sau hoteluri, prognozele erau binevenite.
La Ocna, în timpul războiului, prin 1940, fusese angajat un astfel de om. Johan venea dintr-o comunitate de saşi, din zona Braşovului. Omul şi-a început cariera de meteorolog, prima dată, la Zimnicea, la Dunăre, în timpul Războiului de Independență. Când ajungeai prin stațiune, aveai ocazia să dai peste un om înalt, uscățiv, albicios, purtând mereu aceeaşi vestă neagră, cu lornion. Mereu, afişa un zâmbet straniu, parcă în contrast cu aspectul feței, ca o gaură într-o tencuială de zid vechi. Îşi avea biroul în incinta stațiunii şi vorbea foarte bine româna. Aparatele de măsurare a vremii, în parte, şi le adusese de la Braşov. Culmea era că, dacă acesta spunea că mâine va fi soare, aşa era. Dar dacă spunea că în vreo două ore va ploua, când nu te aşteptai, începea o ploaie cu găleata.
Pe de altă parte, îl puteai vedea tot timpul, în curtea casei unde locuia, înconjurat de porumbei. Cu cât te apropiai mai mult de casă, în jurul lui, aerul era alb, însă un alb luminos, iar jocul zecilor de pene în aer părea halucinant. Avea zeci, poate chiar sute de porumbei. Locuia în chirie, pe strada Gării, lângă lacul Mâțelor, într-o casă veche, toată din lemn, cu o şură şi o grădină nu foarte întinsă. Îşi ținea porumbeii în şură, iar cei care treceau pe acolo, vorbeau despre o dezordine şi o gălăgie de nedescris! Fiecare, însă, rămânea cu imaginea unui război alb, zărit pe geamurile murdare şi pline de pânze de păianjen ale şurii, care dădeau spre lac. Alții mai afirmau că el, chipurile, şi prin porumbei măsura vremea. Că aceştia i-ar dezvălui lui nişte semne secrete. Cum îşi mişcau ei aripile sau simplul fapt de a privi în ochii lor, erau pentru Johan lucruri hotărâtoare în stabilirea unui tip de vreme ploioasă sau călduroasă.
Şi totuşi, cum ar fi fost posibil ca Johan să dispară în asemenea circumstanțe? Cine să-l fi văzut înălțându-se la cer şi făcându-se nevăzut printre nori, înconjurat de atâția porumbei?
O astfel de imagine rămăsese foarte bine întipărită în memoria localnicilor din acea vreme. Povestea a luat naştere în mod neaşteptat şi a circulat de-a lungul anilor, cu un avânt nemaipomenit. Cel mai bine însă o relata, ca de fiecare dată, cu un aer solemn, babul lui Dordea, cel despre care se spunea că ar fi vrăjitorul țuicar. Acesta tămăduia orice, folosindu-se doar de țuica lui, pe care o primea în cantități industriale de la un frate de al său din Sălaj. Dacă erai rănit sau doar răcit, dacă aveai o stare proastă şi nu te puteai duce la câmp, mergeai la dânsul, acesta stătea într-o căsuță ca din poveşti, pe ulița Vitelor. Intra cu tine în casă, vă opreați în cumnă, aducea un ştergar, îi îmbiba un colț în damigenea cu pălincă, apoi te punea, fie să-l duci la frunte, fie să înspiri partea umedă. Imediat, îți reveneai ca prin minune. Unii veneau şi pentru a avea noroc în dragoste sau să îi dezlege de te miri care farmece. În astfel de situații, babul nu se prea băga.
Doar mai existau şi alții care aveau spirtoase prin casă şi mai încercau să îl imite pe babu, însă degeaba, nu le ieşea. Oamenii îl căutau de zor, unii spuneau că ce are el în damigenele înşirate peste tot prin casă, nu era țuică, ci altceva, vreun lichid vrăjitoresc. El însă, asculta, zâmbea satisfăcut şi îi lăsa pe toți să creadă ce vor.
Iar omul acesta, cu o voce adâncă, spunea următoarele despre dispariția meteorologului:
– Se zvonea că, după un an de la sosirea în Ocna a meteorologului, prin patruzeci, urma, în vara acea, la vreo două zile după Sânziene, o invazie teribilă a nemților în localitate. Oamenii ştiau cu precizie, căci unul de a lui Măria lui Chindrea, un ficior de-i ziceau Domnosul, că se ținea ca un domn prin sat şi de când ajunsese în armată, era şi mai şi, venise la mumăsa şi o anunțase de viitoarea vizită. Cum de ştia acesta? Poi, vreo câțiva dintre cei tineri, printre care şi el, nu merseseră pe front, ci rămăseseră în țară, undeva în munți, unde ai noştri îşi aveau o tabără. Şi cum a aflat ficiorul, numa ce s-a trezit măsa cu el şi a primit vestea, apoi Măria o dat fuga pe la toți prin sat, şi din sat, Măierelul, cel care lucra la stațiune pe trăsură, o dat de veste prin stațiune. În zilele care or urmat, din senin vremea se schimbase de tot. O venit nişte furtuni teribile, o tunat cu grindinoase, de zici că cineva de sus ne trăgea cu pietre în cap. Erau cât pietroaiele nu aşa, acele boabe de grindină. Eu, să tot fi avut atunci cinci sau şase ani, dar tot țiu ceva minte, aşa întunecos, ca şi acum, văz un cer de plumb, cu nişte nori imenşi, de zici că cerul fusese tăiat în mai multe bucăți, chiar sfărâmat. Şi munții din zare le păreau oamenilor, văzuți prin ploaia zdravănă, ca şi când se tot prăbuşeau. După o săptămână de ploioase, timpul şi-a mai revenit. Dar se făcuse un frig de îți înghețau oasele. Parcă venise iarna, aşa tam nesam. Într-o duminecă, în biserici, în timpul slujbei s-a auzit toaca. Deşi nu era momentul să tragă şi nimeni nu era în turn. Apoi, seara, mormintele văzute de sus, ardeau pur şi simplu, deşi erau puține luminări aprinse. Parcă pluteau fiecare într-o lumină a lui, de zici că se sculaseră morții sub forma altor corpuri, mai pure, mai curățite, aşe. După alte zile, mai multe vite care trebuiau să fete, au slobozit, în loc de viței, un fel de mâl pietros şi urât mirositor. Ei, ce să mai lungim vorba, vreo tri oameni şi-au pierdut mințile tot atunci, aşa din senin, cântau, îşi dădeau ochii peste cap, scoteau sunete de animale şi se plimbau în patru labe.
Însă, cel mai ciudat a fost atunci când Lina lu› Pietrucă, ceea, ghetoasa, era o femeie cu mințile rătăcite, umbla noapte pe străzi cu două strachine de lapte şi uda trotuarele. Spunea ea că aşa alunga strigoii. Numai că, tot aşe, într-o noapte o zărit ceva luminos la mai multe case. Ceva ce se înălța. Ajunsese şi în stațiune. Ştia unde şade meteorologul şi pe acesta, spunea ea îngrozită, îl văzuse cum se înălța la cer, lin, foarte lin, înconjurat de porumbeii lui. Nu îi zărise decât picioarele şi multe pene care pluteau în aer, după ei. O lumină de la pene, zicea ea, îl înconjura, îl țânea ca într-o palmă imensă. Asta o fost. Vreo câțiva, într-adevăr, dispăruseră din localitate, după acea noapte, printre care şi meteorologul. La început, nimeni nu o crezuse pe nebuna aceea, spuneau că delirează şi că acei oameni fugiseră din calea nemților. Să fi fost aşa, să fi fost altfel? Cine ne poate spune, cine să se întoarcă din morți să ne dumirească?

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg