Director al Teatrului Național din Cluj, pentru un an – 1927 – Victor Eftimiu nu mai este prezent acum pe scena acestuia dar nici pe alte scene din țară, în ciuda faptului că a scris circa o sută de piese („industrie dramaturgică” spuneau unii) între care Înșir-te mărgărite, Cocoșul negru, Ringala, Omul care a văzut moartea, Pană Lesnea Rusalin, Meșterul Manole, Don Quijote, bufonul și moartea, Akim etc., etc. au cunoscut în timp imense succese de public. Considerată, probabil, desuetă azi opera acestuia, legată prin toate firele creației de actualitatea veacului său, nici poezia nu îi este promovată, aproape deloc, deși coordonata majoră pe care se așează aceasta se înscrie pe linia unei perfecțiuni desăvârșite ca realizare prozodică și a unui patriotism frenetic, de cea mai bună calitate, făcând ca în decantarea verbului său elevat să vibreze atașamentul profund pentru limba română: „Alcătuire de cuvinte românești,/ Îți văd prin veacuri înnoita bogăție…/ Întinerind pe zi ce-mbătrânești,/ O, grai din viitor, mărire ție! […] Carpatul ți-a fost leagăn și amvon,/ Recolte minunate îți destină/ Vestigiul dac și farmecul slavon,/ Înfipte-n armătura ta latină” (Odă limbi române). În prefața la masiva antologie de autor publicată în 1956, poetul vorbea în termeni metaforici dar patetici despre limba românească: „Frumosul și bogatul nostru grai captivează pe măsură ce-l cunoști. Ne putem tăia din el veșmânt de purpură și aur, țesături de borangic și de velur, cu mii de scânteieri și de penumbre […] Cântece de nai și grave acorduri de orgă, buciumări de corn, arpegii minunate vor răsuna viitorimei”. Cu evlavie dedică versuri de slavă trecutului istoric, evocând figurile marilor domnitori dar și plecându-și fruntea pe mormintele atâtor eroi anonimi care s-au jertfit pentru țară în nesfârșite bătălii din care ne-am plămădit istoria: „La marginea de cimitir, săracă,/ Sub bolțile de liliac, apun morminte./ Inscripții, lespezi, candeli, oseminte,/ Țărână au pornit să se prefacă.// Cei îngropați cu veacuri înainte/ În frig și noapte nu mai vor să zacă;/ Prin rădăcini, se urcă-n vârf de cracă/ Și freamătă-n azurul nou, fierbinte.// Pe crucile chirilic înflorate,/ Uitate nume cearcă să s-arate./ Mai șterse în rugina lor verzuie,// Petale violete ning din ramuri/ Pe-altarul funerar, – epitalamuri…/ S-afundă piatra, viața vie suie” (La margine de cimitir).
Fiu al preotului Theodor din Boboșița, Albania, Victor Eftimiu (1889-1972) s-a format și s-a afirmat în ambianța dramatică a începutului de secol douăzeci în România, scriind și publicând în aproape toate revistele literare ale momentului, devenind curând o prezență activă ca scriitor angajat în destinele culturale (și nu numai) ale României. Director al Teatrului Comedia din București (1913), membru al Comitetului de propagandă românească de la Lausanne (1917), Director al Teatrului Național din București (1920-1922), deputat din partea Partidului Național (1928), președinte al Penclubului român (1933), în timpul dictaturii antonesciene este internat în lagărul de la Tg. Jiu, după război devine președinte al Societății Scriitorilor Români (până în 1948), Membru al Academiei Române (1948) ș.a.
Debutul în poezie se produce (1906) în paginile revistei Viața literară și artistică a lui George Coșbuc, Ion Gorun și Ilarie Chendi, publicând primul volum în 1912, Poemele singurătății (la Orăștie), după ce semnase alte câteva de proză și teatru, fiind susținut de profesorul Mihail Dragomirescu și culegând mai apoi elogii din partea principalilor critici literari români.
Scrie la început o poezie dominată de tristeți și melancolii juvenile („Ce triste-s serile de toamnă/ Când nu e nimenea în casă/ Decât lumina plumburie,/ Decât urâtul ce te-apasă.// Când toate parcă te uitară,/ Când lumea ta îți pare moartă;/ Când stai și-asculți… și-aștepți zadarnic/ Să-ți bată cineva la poartă!…” (Singurătate).
După o perioadă de timp petrecută la Paris, Victor Eftimiu revine în țară aducând în poezia sa pregnante influențe parnasiene („La Luvru, porțile-s închise…/ Pe rame, praful s-a lăsat/ Și statuile obosite,/ Din soclul veșnic, au plecat.// S-a coborât ușor Venera, –/ Un fulg ce-a nins pe-un piedestal, –/ Și s-a întins pe sarcofagul/ Unui satrap oriental…// Efebii goi danțează vesel/ În jurul unui potentat;/ Victoria din Samotrace/ Aripa-ntinsă și-a lăsat…” La Luvru…) și nu mai puțin simboliste („Hermina iernii ondulează/ Pe munți… În suflete e cald…/ Ghețarii albi – amugul verde –/ Pe vârfuri – blocuri de smarald.// Și seara urcă nevăzută/ Din fundul lacurilor tari,/ Zăpezi albastre luminează/ În visul nopții, pe ghețari…” – Sanatorium), cultivând ecouri Bacoviene sau Minulesciene, în versuri de o perfectă armonie prozodică. Este și peformanța care i-a adus popularitatea, nu puține din poeziile sale au devenit cântece fredonate de multă lume („O bună parte din aceste poezii – spune Victor Eftimiu – au avut o mare circulație, au fost puse pe muzică și se cântau prin saloane și reastaorante, de cele mai multe ori fără să se știe numele autorului”). În această ușurință de a versifica pe diverse teme, în ritmuri perfecte, cu rime rare („ca să gesești aceste rime rare, n-ajunge «harul divin», ci o muncă migăloasă, o căutare adâncită /…/ am căutat, de la început, să nu-mi îngădui nici o inadvertență gramaticală, acorduri greșite, accente nelalocul lor, scrânteli de ritm, rime îndoielnice, vulgarități”) se află virtuțile și limitele poeziei sale. E un șlefuitor al cuvântului și pasiunea pentru sonet se justifică astfel în totul.
A scris nenumărate sonete, nu puține de o frumusețe cristalină, care îl recomandă cu prisosință ca pe un virtuoz. A scris sonete de dragoste; cele mai multe pline de nostalgia unui trecut pe care nu-l mai poate întoarce, când evocarea ființei iubite îi prilejuește lamentouri învăluite în reproș: „Când te iubeam – îți mai aduci aminte –/ Trăiai splendoarea stălucirii tale./ Peregrinările sentimentale/ Te-au istovit – și-acum vii, cuminte,// Reamintindu-mi frazele banale/ Ce ți le-am spus cu ani și ani nainte./ E prea târziu: pe lespezi de morminte/ Zadarnic am mai vântura petale.// Ești încă tânără să fii iubită/ De tinerii ce-n jurul tău palpită;/ Eu nu-ți pot da nici dragoste, nici ură.// Ne știm de mult! E ceas de spovedanii:/ Pe frumusețea ta supremă, anii/ Mai grei decât pe fruntea mea trecură” (Pe frumusețea ta supremă…), a scris pasteluri, turnate în matricea sonetului, cu delicată caligrafie imagistică dar și cu o discretă perspectivă ironică: „Un proaspăt început de vară… Firea/ Bogatul verde umed și-l revarsă./ Pădurea, dacă fi-va mâine arsă,/ Își preamărește astăzi împlinirea.// Această zi de iunie, neștearsă/ Mi-o va păstra de-a pururi amintirea./ A și căzut o frunză: prevestirea/ Curândei toamne tainic reîntoarsă.// Ca o supremă, grație, răsplată/ Își scrie umbra fină, dantelată,/ O salcie, de cum răsare luna.// Pe cer, luceferi își deschid soborul,/ Iar broaștele, ca să le-nhațe zborul,/ S-aruncă-n baltă una cîte una” (A și căzut o frunză); a scris incantații bahice dar mai ales meditații pe teme existențiale, cu un dramatism de suprafață, superficial, livresc („Acum, abia, când, împăcat cu viața/ Încep să-i simt învățătura plină,/ Când pot alege bobul de neghină/ Va trebui să mă cuprindă ceața!// O lege implacabilă, haină,/ În noapte grea preface dimineața./ Zadarnică-i revolta, îndrăzneața!/ Mai ai un cântec de cântat? Surdină!// Atâtea cărți rămase necitite!/ Atât liman de mări nerăscolite./ Orașe, insule, pagode, fiorduri!// Din tot ce știu, nimic să nu rămână?/ Din lira mea, subt inspirata mână/ Să nu mai smulg supremele acorduri?” – Va trebui să mă cuprindă ceața); a scris versuri închinate Eladei, Bucureștiului de odinioară, personalităților istorice, semințiilor antice (Perșii, Arabii, Vandalii ș.a.), sonete encomiastice, ocazionale, lucrate în filigran de mâna unui meșter manufacturier, versificând adesea anecdotic.
Victor Eftimiu se fixează în panorama liricii interbelice ca un ilustru trubadur (romanțios) ce-și acordă lira în sonorități cu iz exotic, premergând uneori ecourile baladești pe care le vor cultiva ulterior cerchiștii sibieni, dar cu o trenă religioasă, biblică: „În viața mea trecută, mă aflam/ La curtea unui rege, vestitor de rele;/ Era, departe, undeva, un neam/ Ce-și căuta un Dumnezeu în stele.// Stăpânul meu, monarh temut și mag,/ Citea în astre dincolo de mine;/ El se vedea sub ceruri noi pribeag,/ Eu n-am văzut luceafărul ce vine (…) Trec zile lungi și nopți ușoare-n stol/ Și steaua pe-o colibă se împlântă,/ Un prunc, – și-n jurul frunții rotocol/ De raze. Heruvimii cântă.// Iar regele, stăpânul meu temut,/ Ce-n umilit extaz acum străluce,/ – «De ce te-ncrunți? mă-ntreabă. Ce-ai văzut?»/ – «Un om culcat între tâlhari, pe-o cruce…»” (Veste rea).
Veritabil poet de salon, Victor Eftimiu a avut premoniția veștejirii în timp, a versurilor sale cu străluciri de-o clipă, scriindu-și, cu nostalgică tristețe, un soi de epitaf ce are, în vibrație surdinizată tragismul autentic al perisabilității creației sale: „Îmbătrânim, maestre… Bagi de seamă?/ Pe-al nostru scris trec ani și ani de zile…/ Începem să contăm printre fosile…/ Revistele ce ies nu ne mai cheamă!// Cu rime noi, cu ritmuri mai subtile,/ Au răsărit atâți poeți de seamă!/ De umbra noastră nimeni n-are teamă!…?/ «Nu-nvie morții – e-n zadar, copile!»” (Unui vechi confrate).