Faima e una, calitatea și valoarea cu totul altceva… Liviu Ciulei a avut succes (director teatre West Berlin, Paris, Göttingen, Düsseldorf, München, New York, Minneapolis, Vancouver!) într-o perioadă în care se mai făcea artă și cultură. Generația americană „după” a impus în forță (și cu forța de puternicele bănci care au cumpărat Hollywood și Broadway, inclusiv criticii „adiacenți”!) cunoscuta incultură neo-baroc șic-șocantă actuală bazată pe „conserve” manieriste și reacțiile scabros laudative comandate criticilor intrați în orgasm idolatru în corul adulatorilor – „Astonishing, Amazing & Smashing”, vedeam peste tot, din anii ’80, în America! Majoritatea criticilor români și publicul fixat pe exhibiționism nu știu aceasta și „cad pe spate” la aceste „noutăți” (cred ei) care nu sunt decât menționatele șabloane manierist-infantile de șoc. Teatrul (și arte plastice, film, literatură, muzică) în lume și România (cu decalajul cunoscut de 30 de ani), în special din acei ani, devine o „afacere” cu circuit închis, exact ca la politicieni: se laudă între ei. Germanii au o maximă cu fenomen, mai deșănțat la români prin tipicul „entuziasm” balcanic-oriental encomiastic: Du machst mich genial und ich dich phänomenal – Eu te fac genial și tu pe mine fenomenal! Am analizat „trucurile” care au distrus adevărata artă și cultură în capitolul Post-Modernism din volumul Arta – Concept și istorie. O definiție a artei moderne (I. ediție la Clusium, Cluj, Napoca, 2003) – va fi reeditat 2022.
La acest „capitol” avem un Andrei Șerban care a avut „succes” peste ocean tocmai prin solida pregătire, în cultură și teatru, de acasă (adică România „aia” de care râd aculturalii de azi), însă s-a „adaptat” la „cerințele” vremii cu rețeta manierist-universală: se ia un text clasic (aici Robert Icke după Sofocle, peste care s-a „băgat” și Dana Dima) din care se preia 0-5% pentru a pune în scenă o „opera proprie” pe bază de cunoscutele șabloane estetizante: în primul rând, nici o legătură cu realitatea (scopul, în sens lărgit, primordial al artelor!) decor și costume cât mai fantaziste, se strigă mereu, violențe și conflicte sângeroase, violuri, dacă se poate tot ansamblul „gol pușcă” (de la ce o fi venind expresia asta?!), scene și simboluri porno dacă ajung banii cât toată scenă, „bătăi” cu apă, vopsele, nimic și nimeni nu e normal etc. Așa caracterizează un mare critic de teatru german acest trend. Conducătorii lumii și ai (in)culturii actuale știu să-și „cultive” lacheii care susțin (directori, actori, regizori, critici) degringolada asta (marii esteticieni și istorici ai artei Carl Guido Argan și Werner Hofmann o numesc bâlci estetic) prin proiecte și bani: cine e cu ei, primește „money & fame”! Așa citim la câte un servil critic din clica lor „urăsc realismul prăfuit”, însă nu vor să vadă că șabloanele lor au pierdut contactul cu realitatea, ba mai mult: o ascund intenționat! Înainte, cultura și arta erau pentru luminarea maselor – în era post-democratică a tehnocrației absolutiste masele trebuie să fie iar „întunecate”! Un important „aport” îl aduce și Andrei Șerbancu Oedip rege (2h30min.) la Teatrul Maghiar de Stat Cluj… Nu e de mirare că Liviu Ciulei a fost bine primit, după 1990, în toate teatrele noastre, în schimb celălalt a fost dat afară, după primele repetiții, prin revolta tuturor actorilor Naționalului bucureștean: voia să joace toți goi plus celelalte conserve! Avem încredere în știința lor despre teatrul de calitate. Situația e bine redată în piesa Prestăm servicii artistice de Chris Simion cu aceleași concluzii.
În acest „stil”, scenele dramatice ale descoperirii patricidului și incestului cu mama devin surse de rizibil umor involuntar: histrionicul clovn Oedip (viziunea regizorală) e pus să afle știrile în cămașă cu cravată și haină, însă mai jos doar chiloți și șosete! Așa „costumat” țopăie și se tăvălește ofuscat pe toată scena, altă „conservă” mult uzitată… La fel ca inutile scene-apendice cum sunt trei școlărițe care fac streap-tease la bară, Laius dansează în caraghioși sustensori cu un băiat, discipol jiu jitsu! La final, Șerban își satisface plăcerea de a prezenta nuduri spectatorilor – Iocasta se împușcă (după o paradă, nud, pe toată scena) într-o vană ridicată vertical pentru a fi „vizionată” mai bine.
Din cele trei piese tebane ale lui Sofocle, Oedipus Rex e a doua și singura care a supraviețuit într-un papirus din secoul IV î. Chr. Nu redau conținutul original cunoscut, doar câteva repere: regele Laius a fost ucis și soția Iocasta, se mărită cu necunoscutul care a rezolvat enigma Sfinxului – la Șerban constatăm o total nepotrivită combinație a acestor date cu „actualizarea”. Ce caută Sfinxul și întrebările sale în secolul XXI și obligația ca soția să-l ia pe „rezolvator”?! Jacqueline Kennedy l-a ales pe Onassis că e multimiliardar, puțin i-a păsat ei ori altor neveste prezidențiale de enigme și cine le rezolvă! Iocasta află că Oedip e fiul ei și, oripilată de patricid și incest, se spânzură, Oedip își scoate ochii și dispare. Aristotel o menționează de mai multe ori în Poetică pentru a exemplifica genul. Eschil a scris o trilogie cu Laius, prezentată în 467 î. Chr. Mai târziu / 429 î. Chr., interesant de menționat, trilogia sofocliană Oedip câștigă doar Premiul II. la premiera din Dionysia, pe când Premiul I. îl ia nepotul lui Eschil, Philoces!
Cum afirmam, se ia un text clasic și se „înjghebează” un „oarece după” (și avantaj financiar consistent: onorat ca „autor”!): dacă ar veni cu un text de ei, „dracu‘” i-ar mai lua în seamă! Așa am văzut, de exemplu, la Landestheater / Stuttgart două „piese”: un Shakespeare și un Ibsen fără vreo legătură cu textele lor, în schimb pline de „conservele” veleitar-exhibiționiste. „Marele Serializator” Șerban vine în România cu toate „tertipurile automatizate”… A făcut praf târgul transilvan cu „galactica idee” de a monta piesa cu două ansambluri! Mare scârț zice Tudor Mușatescu, mare pârț Arghezi – fără risipa de ansamblu, timp și energie s-ar fi pus în scenă 2-3 piese bune! Păcat de actori că sunt talentați, dar afirmațiile tipic balcano-encomiastice din corul adulatorilor „specialiști” că pot da lecții multora din trupele bucureștene / trupa Maghiarului clujean este cea mai bună din țară la ora actuală / unul dintre cele mai puternice spectacole montate la noi în ultimele stagiuni / montare exemplară nu putea să fie făcută în România în alt teatru decât la Teatrul Maghiar de Stat și altele, sunt deșucheat-marțiene!
„Contact direct” cu personajele: câțiva actori ne dau mâna la intrarea în sală – ce onoare! Sau oroare!? Intro-ul e ca la Festivalul Bonțida-Rock: pe fundalul unui centru electoral american al candidatului la președinția USA se dezlănțuie un band cântând live cu actorul care e prietenul și consilierul lui Oedip la șefia celei mai tari țări… din parcarea Terra. Să ne distrăm cu lungul șir de „pleonasme” esteticiste apud struțo-cămilismul neo-baroc! Mini-concertul rock-bonțidean se termină (mai bine rămâneau la muzică!) și centrul pro-presidency ia viață: telefoane, zgomot, strigăte, un monitor mare cu tot felul de „mură-n gura” spectatorului (fără așa ceva nu mai e teatru, dom’le!): secvențe de la show-uri de circ electoral… Avem familia candidatului Oedip, versat politician american, cântărețul amic, cei doi fii cu prietenele, fiica lor și cea din căsătoria Iocastei cu „tac-su”… La Șerban, fidel șabloanelor, Oedip are o afacere cu ea, îl pune pe Creon să-l aducă pe Tiresias să afle adevărul cu moartea fostului președinte! E adus șoferul martor care infirmă varianta oficială a simplului accident: vinovat a fost un vitezoman cu o mașină de lux – totul redat ca joc video pe ecran mare… Să aibă și tineretul scârbit de cultură un motiv să vină la teatru! Îl acuză pe Creon că l-a învățat așa spre a ajunge la putere și scene ridicole de certuri între ei. Debordanta „creativitate” irumpe mereu: celor două fete ale lui Oedip cu mama sa (la Sofocle) devin doi băieți și o fată: Cu perfidul „political corectness” unul din ei e homosexual, la fel Laius, care a violat băieții, fiica e o prostuță care ne oferă o scenă penibilă de adorație pentru Creon, Iocasta umblă și ea cu cine poate, scene de sex gâfâit cu Oedxip sau joacă un rizibil „pimpong” cu o canapea, cu el, pe toată scena… Păcat de discursul ei reușit cum suferă femeile de mii de ani care degenerează în „poanta” finală: tabloul lui Gustave Courbet, L`origine du monde pe un ecran cât toată scena: o femeie goală cu sexul în prim-plan – cea mai mare reperezentare plastică a acestui „organ” în lume. Că n-are nici o legătură cu „montarea” (poate doar cu o montă!), doar cu lungul șir de șabloane-șoc manieriste, nu interesează onorabilii „circului estetic”! Mai sunt opere moderne și actualizări de calitate, însă prea puține…
Trăim în plin manierism serializant gol (mai vizibil în muzică, unde (pseudo-)stilul rap constă în „aplicarea” ritmului monoton infantil pe hit-uri celebre mai vechi) de conținut. Marcel Duchamp, revoltat, deja în 1917, de germenii acestui veleitarism a pus un Pisoar în expoziție, comentând supărat în fața reporterilor: Să mă p…ş pe ea de artă! La fel a făcut cu Gioconda cu mustăți și barbișon, dar degeaba: astăzi pseudo-cultura/-arta conduc societatea, iar regizorii, majoritari de acest tip, nu fac decât să „pună mustăți și barbișon” marilor texte din teatrul universal! „Actualizarea” e falsă, chiar denaturează realitatea focusând pe șocuri estetizante (idem afișul) – o singură dată auzim adevărul cu politicieni: Toți mint! În concluzie: s-a scremut muntele Teatrul Maghiar de Stat și a născut cu „moașa” Andrei Șerban un șoricel plin de manierisme șablonarde p(r)ost-moderniste. Am discutat cu mulți spectatori, cu specialiști în teatru care sunt de aceeași părere, dar cronicarii, obișnuiți să „îndulcească” textele, exagerează encomiastic aprecierile… Eu, nu!