Nu e prima oară când scriu despre Hans Bergel şi sunt convinsă că nu e nici ultima oară. E adevărat însă că niciodată nu mi s-a întâmplat să scriu cu un prilej atât de solemn ca acesta. Este vorba de apariţia unui volum omagial cu prilejul celei de-a 95-a aniversări. Mă refer la volum şi nu la vârstă, pentru că, în absenţa volumului, închinat explicit aniversării, nu cred că m-aş fi gândit vreodată la domnul Hans Bergel ca la un personaj de calendar. Habar nu aveam ce vârstă avea atunci când l-am auzit pentru prima oară conferenţiind la Şcoala de Vară a Memorialului de la Sighet, stârnind adolescenţilor care îl ascultau un entuziasm aproape patetic şi dându-mi sentimentul că am reuşit, pentru că scopul visat al acelei școli, și chiar al Memorialului, fusese chiar realizarea acelei treceri a ideilor dintr-o generaţie în alta.
După cum nu-mi trecuse prin minte să mă întreb ce vârstă are – vreo zece ani mai târziu – când am participat împreună la Târgul de la Leipzig, la lansarea unui volum de versuri care ne înrudise într-un mod straniu. Ţin minte fermecătoarea atmosferă de carnaval a târgului, cu nenumăraţi copii şi tineri travestiţi în personaje literare (cine era personaj nu plătea biletul de intrare de 17 euro!) şi ţin minte standul românesc, unde, în jurul domnului Bergel se strânsese un cerc de ascultători fermecaţi, în timp ce mie nu-mi venea încă să cred că prozatorul, a cărui cititoare şi admiratoare eram, mi-a tradus din simplă plăcere de cititor poemele. Hotărârea lui de a mă traduce aparţinea unui om tânăr, capabil încă să se lase cucerit de o lectură până la a-i dărui o versiune în propria sa limbă, dar eu nu puteam să uit că acel cititor entuziast era autorul romanului „Când vin vulturii”, care mă entuziasmase atât de mult încât, ştiind că în germană fusese continuat, îl întrebam mereu pe Profesorul George Guţu când va apărea și traducerea continuării. De fapt, dacă mă gândesc bine – şi acest moment cu adevărat solemn mă obligă –, relaţia mea cu Hans Bergel nu este una obişnuită şi are atâtea laturi încât pare aproape holografică. Pe de o parte, suntem doi scriitori care ne-am citit reciproc (ceea ce nu se întâmplă prea des între scriitorii contemporani), pe de altă parte, el este pentru mine un personaj care aparţine în egală măsură literaturii şi istoriei, un erou literar (pentru că „viaţa lui este un roman”) şi un erou pur şi simplu, pentru că acest „roman” este chiar istoria secolului XX. Romancier, povestitor, poet, eseist, muzician, orator, sportiv de performanţă, polemist redutabil, „frontierist”, luptător în munţi, deţinut politic, Hans Bergel este o personalitate poliedrică ale cărei faţete strălucesc în funcţie de felul în care sunt luminate de istorie sau de viață.
Nu pot decât să elogiez iniţiativa editurii Ecou Transilvan şi a domnului Gheorghe Muşat de a publica crestomaţia de texte de şi despre această personalitate a Transilvaniei care reprezintă în cel mai fericit mod legătura dintre români şi saşi, dintre amintirile şi speranţele lor comune.
Am scris cândva că Hans Bergel este cel mai important scriitor al specificului transilvan, al Transilvaniei ca pământ al mai multor etnii, culturi şi tradiţii, privite dintr-o perspectivă comună, profund umană şi integratoare. Iar, în acest context, personajul aproape mitologic al ciobanului dansând cu lanţuri la picioare şi mâini este nu numai cea mai puternică imagine artistică a împotrivirii la comunism, ci şi un tulburător omagiu adus poporului român. Dincolo de această circumscriere teritorială, însă Hans Bergel este pentru mine în mod simbolic scriitorul est-european care a trăit, după eliberarea din temniţele comuniste şi emigrare, descoperirea lumii libere ca pe o dramă în plus. A descoperit Germania – spre care încercase să fugă, trecând frontiera ilegal, şi fusese prins, şi făcuse închisoare, şi în care ajunsese în cele din urmă – plină de portretele lui Mao şi Che Guevara şi a înţeles că nu a ajuns la liman, că nici răul, nici lupta împotriva lui nu au sfârşit şi nevoia de a apăra adevărul nu se sfârşeşte o dată cu căderea comunismului, care a dispărut ca sistem, dar nu ca forţă malefică şi manipulatoare.
Asemenea lui Soljeniţîn, cel ce a fost numit „un Soljeniţîn german” a avut revelaţia vulnerabilităţii şi degradării libertăţii în societatea de consum. În Transilvania sau în Bavaria, în comunism sau în capitalism, Hans Bergel a fost întotdeauna o judecată limpede, o privire severă şi o inimă plină de un entuziasm în stare să învăluie lumea prin care a trecut şi cu suferinţa căreia s-a simţit solidar. Îi urez marelui scriitor şi prietenului – o prietenie de care am fost întotdeauna mândră – încă mulţi ani plini de sănătate, de pagini scrise şi de puterea de a rămâne neschimbat.