Papa Negreni și imperialitatea vedică a universului țărănesc românesc

 

Pictorul Ion Popescu Negreni (distins cu Marele Premiu al UAP în 1987 și cu Premiul Academiei Române pentru Pictură din 1992) este născut în 1907 în satul Negreni, județul Olt, lângă satele Optași, Tătulești, pe râul Vedea, într-o zonă cu bogate izvoare arheologice, mărturisind o continuitate multi-milenară a viețuirii băștinașilor acestor meleaguri, din negura vremurilor paleolitice și până azi. Este o zonă a străvechilor civilizații neolitice Vinca-Turdaș, Vădastra, Boian, pe fondul culturii Dudești (sud-estul Olteniei, sudul Munteniei). Așa cum sugerează și numele satului său, Negreni, pe care și l-a luat, pictorul aparține organic și spiritual unei lumi străvechi răzbătând până la noi din negurile timpurilor și invitându-ne să înțelegem sufletește, artistic, universul arhaic a ceea ce preferăm să numim „imperialitatea vedică a țărănismului rumânesc”, exprimată într-o pictură impresionistă răsăritean-europeană ce nu se confundă cu impresionismul francez, ci pleacă de la acesta spre a re-compune, cu ochii autohtonului, frumusețea și ruralitatea paradisului țărănesc, a tărâmului străbătut de râul Vedea. Este imaginea Olteniei (Aluteniei) bogate, puternice, ferme, feminizate prin tonurile calde, grele, mătăsoase, ale dimensiunii teluricului surprins în imensitatea lanurilor cerealiere pârguindu-se în soare ori în nuanțele discrete, roz-galbene răsfirându-se peste peisaje cu căsuțe țărănești de poveste, cu mori de apă întrezărite în atmosfere cețoase, picurând roua trandafiriu-alb luminiscentă peste câmpurile unei vegetații grele, dominatoare.
Natura este pentru Popescu-Negreni una majestuoasă, simplificată la maximum, peisajele sale completându-se cu seria nudurilor feminine, în aceeași viziune unică a evocării tărâmului oltenesc arhaic, feminin, puternic, sacru, conferind identitate, substanță, iubire (agape), apartenență și bogăție omului citadin, pictorului reîntors din preumblări gnoseologice pe plaiurile sale natale.
Este de explorat similitudinea dintre nudurile pictate de Negreni și femeile insulelor tahitiene ale lui Paul Gauguin, evocând aceeași idee de spiritualizare a corpului feminin, puterea masivă, armonioasă, pură, de un sacru-majestuos, asemeni nimfelor populând un paradis pierdut, din care omul a fost alungat. Ca și Gauguin, Negreni creează un cult al marilor femei ale pământului oltenesc, readucând în atenție puterea, grația, majestuoasa aplecare a liniilor corpului în postúri elegante, din care orice tentație carnală sau indecentă au fost înlăturate. Negreni este un pictor al ideii de putere feminină, depărtându-se de emoțiile carnale ale exceselor liniare, ale corpurilor feminine pictate de Rubens și reușind a inspira nu senzualitatea, ci spiritualitatea feminină – apropiindu-se, în ceea ce privește înfățișarea corpului feminin, de compozițiile unui Botticelli dintr-un Quattrocento italian (picturile Primăvara, Nașterea lui Venus, Marte și Venus). Însă Negreni nu preia gustul renascentist al ornamentațiilor migăloase, arborescente, al compozițiilor cu multe personaje sau al temelor mitologice. Dimpotrivă, pentru el – am spune inițiatorul curentului artistic vedico-impresionist în pictura europeană a secolului al XX-lea – accentul cade pe personificarea naturii în ipostaza ei teluric-agrară, care domină multe teme din tablourile lui. Peisajele sale sunt eterice, degajând o răsfirare a culorilor-cețuri până dincolo de marginile tabloului, sugerând rafinament și vigoare în expresia ruralității autohtone multi-milenare pe care a ales a o reda. Liniile verde-închis ale pădurilor dublate de coama indigo cu nuanțe move ale dealurilor întunecând în tușe apătoase, de mușchi și verdeață proaspătă, marginile peisajelor sale în care tranziția spre plinătatea câmpurilor gata a fi cosite, întinse peste dealuri se face lin, prin întinderi nedefinite de culori (un mov șters, dispărând în degradeuri de indigo) reflectă o preferință a pictorului pentru subtilitatea mutațiilor luminii în insesizabile nuanțe, chiar și exprimate cu putere, în masivitatea apăsătoare a teluricului.
În această dimensiune atotcuprinzătoare agrară, liniștit-unduitoare în plinătatea unui portocaliu-cărămiziu intens, nu apare tulburarea pasului omenesc și nicio activitate umană; totul este încremenit în veșnicie, fără a sugera un anume timp al civilizației; mici elemente ale ruralității (garduri de nuiele împletite argintiu, din coajă de mesteacăn, peste coamele câmpurilor, unele triunghiuri albe de foioase abia sugerate prin pete de culoare evanescente) par a înfățișa privitorului o anume prezență umană ascunsă ori răsfirată peste dealurile tihnite odihnindu-se într-un illo tempore, într-un timp nedefinit (nici soare, nici dimineață, nici înserare). Văzduhurile roz-apătoase sau disipându-se în nuanțe de un indigo palid sunt pline de emoții ce se lasă descifrate de privitor; peisajele sale rurale aparent simple, monotone sunt însă misterioase, tihnite, sugerând o imensitate vegetal-feminină în care omul este insignifiant, absent sau sugerat (prin căsuțe, șiruri plantate de plopi mărginind drumuri ascunse peste coastele deluroase ori îngrădituri albe din spatele cărora sunt schițate coroanele de un verde întunecat ale unor copaci răzleți). Reflecții ale personalității sale calme, majestuoase, de adevărat maharajah al culorilor calde, impregnate de acea atitudine țărănească a luării în serios a vieții și a căutării filozofice a rostului său, picturile-poeme ale lui Negreni însumează o întreagă ars poetica.
Măiestria sa constă în readucerea senzației unice a culorilor neolitico-arhaice, ale lumii cerealiere a timpurilor străvechi de pe meleagurile oltenești, puternic evocând caracterul vedic al culturii agrare a primelor țărănci neolitice ale Vădastrei, a lumii de dinaintea triburilor indo-europene războinice și distructive. Lumea rurală a lui Negreni este lumea cultivatorilor de cereale, a sedentarilor, a așezărilor rurale cu vechimi neolitice, este lumea matriarhal-vedică a arienilor de acum 6000 de ani, Vatra Bătrânei Europe, analizată de celebra specialistă în arheologia neoliticului european, Marija Gimbutas, în lucrările sale, cu referiri și la zona Olteniei. Picturile lui Negreni aduc la suprafață sentimentul de illo tempore, al înscrierii în timpul primordial, al paradisului țărănesc de la începuturile omenirii, din care se naște nedefinita senzație și specificitate a sufletului românesc numită „dor”, conectată la starea spirituală mitică, simțită de orice român adevărat, anume că „veșnicia s-a născut la sat”. Pare că din peisajele puternice ale lumii rurale oltenești, Negreni se apropie de senzația sonorităților enesciene ale Liei-Ciocârliei. Pentru Negreni, obiectele nu sunt expresii ale banalului, ci manifestări ale lumii emoționale prin excelență, fiecare element din peisajele sale având o conotație secretă, legată de universul său emoțional, transferat prin intensitatea și nuanța culorii, privitorului.
Negreni este un inițiat al limbajului picturii, pledând pentru „construcția în sensul naturii”, participând la exprimarea atotcuprinzătoare a frumosului (corola de minuni a lumii românești), într-un românism artistic extins, alături de poeți precum Blaga, Ion Vinea, Ion Pillat: „lăsați artiștii, lăsați poeții, lăsați pictorii să cânte liberi idealul umanității. Sentimentul binelui, al adevărului, și al frumuseții e sădit în inima lor, ca apoi, prin lumina Artei să conducă umanitatea spre desăvârșire spirituală”. (Negreni, 1998: 154)

 

Pictor al meleagurilor oltenești, Ion Popescu Negreni (Papa Negreni), reprezentant al școlii rumânești („pictura de idei”, „pictura senzitivă”, a „trăirilor sensibile”)

 

Pentru pictorul născut pe plaiurile Vedei, importantă este măiestria de a reda spiritul locurilor care se confundă cu propriul său suflet, candoarea, autenticitatea pe care dorește să o capteze în pânzele sale și să o transmită urmașilor săi spirituali ce vor dori să înfățișeze lumii viitorului imaginea autentică a satului oltenesc și a femeii valahe, autohtone, de demult și dintotdeauna. Negreni se întoarce pentru aceasta la sensibilitatea și puritatea sufletului de copil, căutând în adâncurile propriei sale ființe pentru a-și regăsi, dincolo de obstacolele, de mizeriile vieții, acea inocență capabilă să exprime comuniunea dintre sinele său creator și reprezentarea picturală.
Negreni caută și extrage din aprecierea realității înconjurătoare, „trăirea sensibilă”, evitând ineditul cu orice preț; el este un estet, dar și un emotiv, înfățișând plaiurile vedice și alte teme (peisaje marine, nuduri, târguri, personaje rurale precum spălătoreasa, preotul etc.) într-un mod diafan, plin de nuanțe evanescente, în disipări calde, meridionale aproape, măiestru stabilite (până la a spune că Negreni se apropie senzitiv de spațiile calde, însorite ale Spaniei sau Greciei). Nuanțele sale preferate sunt cele care recreează imaginea copilărească a realității (portocaliu, cărămiziu, verde, roz-alb). Refuzul redării unei imagini „prea caligrafiate” care ar limita fantezia și emoția privitorului, preferința pentru tușa spontană, dar și eleganța liniei totodată, care refuză imaginea naiv-primitivă în favoarea perspectivei impresioniste, a apoteozei emoției senzoriale, interesul pentru redarea luminii în mișcarea ei neîncetată, însușirea tezei unității organice între formă și conținut a operei de artă – sunt unele jaloane teoretice ale înțelegerii picturii lui Negreni.
Forma este pentru el un limbaj universal prin care se exprimă trăirile unice ale persoanei, definite în demnitatea lui; emoția profunzimilor ființei este adusă la exterior prin decantarea atentă a ontosului: „sondăm în subconștient, dar adevărul de la subsol îl spun numai copiii și nebunii și marile personalități geniale”. (Popescu-Negreni, 1998:190)
Așa cum mărturisește Negreni în autobiografia sa, „copilăria mi-a fost legănată de unduirile lanurilor de grâu de pe coline și lunci, de livezile în floarea primăverii, de ruginiul toamnelor noastre de aur”. Evocarea satului natal este realizată nostalgic, prin imaginea „stejarilor solitari rămași din bătrânele păduri” ce străjuiesc „șesurile ondulate, mărginite de largi orizonturi, cu plaiuri cărora am căutat să le găsesc întruchipare în planul sensibil al artei” (Popescu-Negreni, 1998: 7-8). Negreni se apropie de un alt ruralist-impresionist, Nicolae Grigorescu, din care admite că s-a inspirat: „lui Grigorescu îi datorez schimbarea din vremea adolescenței, când am părăsit studiile juridice, optând pentru Școala de Belle Arte (…) icoana lui Grigorescu mi-a călăuzit drumul, nu arareori presărat cu dureroase opreliști” ( Popescu-Negreni, 1998: 185). Ca și acesta, Negreni a pictat „cu lumină și bucurie” o artă ce „își trage seva din gândirile, frământările și izbânzile poporului”. Pictura lui Negreni reflectă dorința de a surprinde autenticitatea și profunzimea spiritului românesc străvechi, arhaismul pașnic și trudnic al țăranului român liber, aplecându-se deasupra pământului, bogăția cerealieră a plaiurilor românești din care s-a născut o cultură specific rurală având ca rădăcina veșnicia, sentimentul autohton al nemuririi.
Misterul și unicitatea picturii lui Negreni stau în atenta dozare a nuanțelor, în subtilitatea și crearea unor nuanțe noi, specifice picturilor sale: „tot ceea ce trece de înțelesul comun are mister, atribut al marilor opere de artă”, mărturisește în Jurnalul său, marele pictor. „Arta modernă face risipă de mister și mă îndoiesc de valoarea ei. Dozajul între lumină și umbră și armonia lor aparțin marilor creatori, arta modernă prea strică bucatele cu «sarea misterului»”. (Popescu-Negreni, 1998: 190-191)
Pentru Negreni, pictura stă sub egida „imperiului vizibilului”, exprimând încercarea continuă de căutare a sinelui interior și a culorii reprezentative a emoției sale interioare; în auto-biografia sa, pictorul își adresează sieși sfaturi despre arta sa: „totul e să faci culorile să acționeze pentru realizarea gândului tău independent de aparențe. Să nu cazi în capcana de a reprezenta frumuseți naturale, ce diminuează virtuțile și forța expresivă a culorilor”; „caută culoarea care reprezintă natura în planul superior al Artei, conform gândirii și sentimentului tău (…). Ferește-te de artificii, tobe, țipete” (Popescu-Negreni, 1998:195).
Recursul la pictura-senzitivă se face prin alegerea „celor mai calde culori ale paletei”, prin „slăvirea contrastelor care mișcă simțirea către înălțimi”; arta picturală a lui Negreni se face prin „salvarea prin asperitate” (Popescu-Negreni, 1998: 194-195), adică printr-un continuu exercițiu critic asupra operei sale, ca reflexie a trăirilor intime ale pictorului răsfrânte asupra realității înconjurătoare, transformată în univers personal al creatorului de artă, în onto-pictură.
Simplificarea este aspirația picturii supreme, pentru Negreni, o expresie a deplinei libertăți și a reprezentării propriului eu, realizarea „marii simfonii a simplificării” (Popescu-Negreni, 1998:199), fiind influențată încă din tinerețe de cartea lui Goethe Poezie și adevăr (Dichtung und wahrheit), care încă și la 84 de ani continua să-i definească viața (Popescu-Negreni, 1998:217). Pictura este înțeleasă ca o mutație a luminii prin realitate și ca modalități infinite de amprentare și de infuzare a ființelor, a naturii, a obiectelor, a civilizației umane:” bucură-te de lumina spiritului și lasă-te dus lin către împăcarea cu tine” (Popescu-Negreni, 1998: 208-209); pictorul trebuie să fie atent la propriile trăiri sufletești, aplecat asupra hăului interior, atent la mișcările oceanelor fluctuante de stări sufletești ce se disipează necontenit în alte forme („caută-te și te regăsești prin schimbare, nu prin încremenire”; „fără schimbări nu ești încredințat de adevărul sensibil al trăirii tale”). Puterea de trăire trebuie surprinsă în forma plastică simplificatoare, evocatoare a ontosului, a gândului-emoție (Doina Oltului, Țărancă de la Olt, Maternitate, Fata cu lalele, Natură statică cu portocale). Pictorul se definește în sens artistico-geografic, prin toponimele plaiurilor sale, ale satului natal de pe râul Vedea pe care îl încorporează în numele său ca o genealogie a meleagurilor sale (Popescu-Negreni; „Ion de la Oltul de jos”, nepotul „bunicului Marin Popescu din Teiușul Oltului”). Așa cum mărturisește, „culoarea vibrează și cântă în spațiu și lumina ei. Culoarea moartă – culoare ruptă prin amestec. Culoarea vie – culoarea pură din tub”; pictura sa este un laudatio adus „luminii, atribut al vieții, de atâtea ori salvatoare a vieții noastre.” (Popescu-Negreni, 1998: 225)
În opinia sa, trebuie respectată naturalețea liantului dintre natură și habitatul uman, care nu trebuie să fie unul exclusiv de pastelat, zugrăvit prin culori aeriene, ci dimpotrivă, unul trainic ancorat de teluric („construcția în sensul naturii și nu în culori celeste”, consideră pictorul). Însă culoarea pastelată a recoltelor îmbibate de roua dimineților, element ce-l fascinează pe Negreni, continuă să apară constant în picturile sale, chiar și în cele muncitorești, evocând „coșurile de fabrici, evacuările de abur și fum”, creația unui homo faber învăluit în neliniști, dar și într-o bunăstare fizică. (Popescu-Negreni, 1998: 154)
Anticipând dilemele societății mileniului al III-lea, împătimite de cuceririle tehnologiei, însă fără a fi interesată de consolidarea dimensiunii etice, Negreni vedea în artă un mod rafinat de a protesta față de „gorila politică în mâinile căreia au căzut mijloacele științei”: „Vai de umanitatea care va fi condusă, în situația când etica politică va rămâne mult în urmă, față de cuceririle științei.” (Popescu- Negreni, 1998: 155)
Negreni se definește ca un exponent al țărănismului impresionist românesc, aducându-ne în atenție imaginea satelor de odinioară (Negreni), din această zonă oltenească traversată de râul Vedea, unde observăm zugrăvirea satului răsfirat, cu casele printre grădini și vii, la care se adaugă, în alte picturi, și tipuri de sate lineare (satul-drum) specifice Olteniei deluroase înșirate de-a lungul căilor de comunicație sau al văilor1.
Îl regăsesc pe Papà Negreni menționat în Dicționarul universal de artă plastică2, la paginile 556-557, pictor, profesor și pedagog, elev al lui Camil Ressu; chiar și în deceniile epocii de aur dominate de curentul artistic al realismului socialist, el și-a focalizat tematica pe descrierea universului țărănesc suspendat într-un timp mitic, în acel illo tempore de care vorbește Eliade în cartea sa Mitul eternei reîntoarceri, timpul originar, în care Negreni înscrie pentru totdeauna imaginea satului oltenesc și dobrogean (inspirat de peisajele săptămânilor de relaxare la Măcin, după cum mărturisește în Jurnalul său).
Picturile sale fac parte din categoria stărilor de spirit, existând o anume referință pentru priveliștea bucolic-panoramică a vastităților câmpenești și a fânețelor pârguindu-se sub soarele copleșitor al verilor oltenești, un teluric definit în puternice tonuri de portocaliu-bronz și de galben intens, compunând o imensitate a lanurilor unduindu-se în mase compacte, bogate, covârșind acoperișurile roșii minuscule ale unor case pierdute în acest paradis cerealier, zonă prin definiție a marilor culturi sedentare ale ginților matriarhale vedico-neolitice ale Vădastrei. Negreni extrage esența acestui tărâm, spiritualitatea sa, sămânța sa de veșnicie, concentrând-o în pânzele sale, atent să definească bogăția copleșitoare a acestor tărâmuri terestre („pe-un picior de plai, pe-o gură de rai”). Negreni nu este un pictor interesat de universul animalier, ci de habitatul uman primordial, specific românesc, cel al satelor, al obștilor sătești, derivate din străvechile orânduiri gentilico-matriarhale ce au definit aceste tărâmuri arhaice, ajungând la obârșia vedică a sacrului acestui tărâm.
Putem spune că pictorul Ion Popescu-Negreni a surprins în picturile sale imaginea unică, profundă a țărănimii din satele tihnite ale Olteniei și ale Dobrogei sec. al XX-lea, scoțând în relief inocența și măreția vedică a țăranilor de odinioară, pe care pictura metropolitană a răsăritului european le-a dat la o parte, în favoarea perspectivelor avangardiste, șocante sau postmoderniste.
Interesat întreaga sa viață în a descoperi și a interpreta în maniera sa artistică proprie acest univers dulce, pașnic, bucolic, al satelor de pe râul Vedea (Optași, Negreni, Tătulești) sau din Dobrogea (pe care o descrie în Jurnalul său, în referiri nostalgice și simple, ca un paradis marin ce pare să îl definească, asemeni lui Fănuș Neagu), Negreni rămâne un pictor vedic, al micilor cătune cu acoperișuri povârnite de zăpadă, încremenite în timp, sub o aparentă fragilitate ducând povara veșniciei ruralității, dar și a atmosferei sugerate prin tonalități blânde, diafane, disipându-se în efluvii roz-albe, în nuanțele oranj ale culorii grânelor coapte din Oltenia, a peisajelor pașnice, bogate, sugerând abundența roadelor pârguite ale paradisului țărănesc.
Pare că pasul țărăncilor neolitice ale Vădastrei se face simțit pe marile întinderi cultivate cu porumb și grâu, într-o apoteoză a culorii portocalii dominând universul dealurilor blânde, leneșe, mărginite în zarea dulce a văzduhurilor roze, de liziera pădurilor unui verde înecat în neguri misterioase, haiducești. Negreni știe să evoce cu subtilitate această complexă lume a Olteniei arhaice, care a născut un adevărat brand autohton, cel al Pandurilor și Haiducilor olteni, cu arhaicitatea caldă, maternă, a plaiurilor natale dominate de prezențele majestuoase, puternice, feminine, ale acestor meleaguri, de care Negreni nu poate face abstracție.
Strâns legate de peisajele sale țărănești sunt și picturile cu nuduri feminine, evocate în aceleași culori calde, pământești, ale unor mari femei majestuoase, ale tărâmurilor vedice, cu o carnație de un alb-lăptos armonios și puternic, înconjurate de o aură de culori galben-oranj, apropiindu-se întrucâtva de femeile tahitiene ale pânzelor lui Gauguin, definind o dimensiune sacră a femininului, nostalgia secretă a miticei lumi matriarhale a vechii Europe, caracterizând această zonă a culturilor țărănești feminine sedentarizate, agricole și pașnice, unde s-a născut limba arhaică rumânească, ale unor civilizații neolitice studiate de Maria Gimbutas. Negreni respinge o evocare voluptuoasă, rubensiană, a formelor feminine, el spiritualizând femeia și integrând-o unui univers sacru, matriarhal, unei puteri specifice a locurilor care străbate timpurile, ajungând până la noi. Nudurile pictate de Negreni sunt forme stilizate în armonii arhaice, respirând sfințenie, puritate, putere, frumusețea feminină a paradisului pierdut, inocent, bun, uman, iubitor. Aceste nuduri sugerează eleganță, surprinse în postúri semi-șezânde, asemeni vedicilor neolitici, respirând sacralitate, respect, iubire pură, ocrotitoare, maternă; forma femeii este spiritualizată asemeni sculpturilor brâncușiene, până la a înfățișa ideea feminină de grație și, mai ales, puterea ei, asemeni postúrii impresionante, majestuoase a femeii gânditoare de la Hamangia (cultura neolitică Cernavodă, 5500 î.e.n.).
Negreni refuză ispita postmodernismului, a picturii dadaiste ori cubiste, optând pentru o revalorificare din perspectiva tradițională, a impresionismului, însă fără a se lăsa definit în totalitate de acesta.
Prin picturile sale, Negreni redefinește impresionismul, conectându-l la filonul ruralității românești, de care este mândru și cu care nu contenește a se confunda sufletește și artistic, fără a-l considera vetust, banal sau ridicol.

 

 

Note
1 Victor Tufescu, Claudiu Giurcăneanu, Ion Mierlă, Ministerul Învățământului și Științei, Geografia României, manual clasa a XII-a, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1993, p. 60.
2 V. Florea și Gh. Szekely, București, Chișinău, ed. Litera internațional, 2011, ed. Vidrașcu și fiii.