…totul s-a spulberat ca un fum şi experienţa supermentală a lui Ulysse polytropos nu-i dă o stare superioară existenţială. El rămâne în starea umană mai departe, starea pe care o avea când a plecat din Ithaca şi pe care o reia când se reîntoarce. El nu a depăşit această stare cu toate experienţele pe care le-a făcut ieşind din condiţia lui.

Orfeu a ajuns acolo unde nu mai există nici uitare, nici amintire, ci starea de eternitate. Aedul trac nu poate să păstreze această stare; el intră într-o zonă mai joasă şi vrea să verifice dacă Eurydice îl însoţeşte. Miracolul se risipeşte, starea obţinută este pierdută.

Un lucru este sigur: dovada stării de sophos a lui Socrate, în sens figurat şi în sens propriu, a fost atitudinea lui de zeu în faţa morţii.
Anton Dumitriu

 

 

Fidel preocupării sale predilecte din ultimile decenii de viaţă, aceea de a gândi gândirile lumii, Anton Dumitriu insistă asupra omului occidental modern pentru a descifra modul cum reflectă acesta realitatea obiectivă prin teorii, noţiuni şi judecăţi curente şi aşa s-au născut studiile din Cartea întâlnirilor admirabile referitoare la Don Quijote, Faust şi Descartes. Tot astfel, pentru a cerceta gândirea tradiţională – mitică, magică, dialectică –, filosoful român alege trei personaje reprezentative (Ulysse, Orfeu, Socrate) şi se cufundă adânc în cugetul lor pentru a găsi acolo particularităţile definitorii, reperele existenţiale şi sublime inspirând viaţa unor fiinţe umane care aveau un mod diferit de a fi faţă de cel actual.
Într-un prim articol din această serie, cel denumit Ulysse sau cercul destinului, Anton Dumitriu insistă în a da sens peregrinărilor binecunoscutului erou homeric şi în a scoate la iveală o noimă, o esenţă vie şi credibilă care, de la început şi până la sfârşit, marchează întreaga derulare a faptelor şi transmite, prin aceasta, un mesaj subtil despre rostul profund al existenţei, despre o corectă convieţuire şi despre sacrificiul de sine. Şi, ca şi când toate aceste n-ar fi de ajuns, Anton Dumitriu va presăra cu măiestrie, pe parcursul textului, accentele sale originale privind problematica destinului, aşa cum era aceasta înţeleasă de către oamenii, eroii şi zeii care populau cosmosul homeric.
Iscusitul şi înţeleptul Ulysse, supranumit şi polytropos, este nimeni altul decât cel care a avut ideea construirii calului troian înclinând astfel decisiv soarta războiului troian. Homer îl înfăţişează pe acest erou ca fiind o reprezentare armonioasă a tot ceea ce, pe atunci, s-ar fi putut numi idealul de om căci, sub toate a aspectele – fizic, afectiv, intelectual –, Ulysse pare să întruchipeze desavârşirea. Calităţile care, îndeobşte, îi sunt atribuite subliniază cu prisosinţă această judecată iar epitetul polytropos legat de numele lui indică nivelul său de elevare spirituală şi capacitatea de a citi şi interpreta corect realitatea, de a raţiona în mod superior şi, astfel, de a funcţiona ca un far călăuzitor emanând lumina pentru toţi cei din juru-i (pp. 568-570).
Desigur, Anton Dumitriu nu-şi va fi propus o simplă repovestire a peripeţiilor lui Ulysse; el vizează, îndeosebi, explicarea destinului celebrului erou descifând, prin aceasta, un întreg mod de a gândi şi de a interacţiona al oamenilor care trăiau în acele timpuri în deplin acord cu străvechea lor rânduiala dominată de o simbolistică aparte, de credinţe şi ritualuri, dar şi de numeroase superstiţii şi prejudecăţi dintre cele mai neobişnuite. Între altele, Odysseea prezintă trei femei care au avut rol determinat în viaţa lui Ulysse, fiecare dintre acestea fiind maestră în arta ţesutului, a urzitului, a cusutului şi descusutului (cel mai probabil, un ritual iniţiatic feminin).
Prima dintre aceste femei este fiica titanului Atlas, frumoasa nimfă Calypso din insula Ogygia care împreună cu dragostea ei îi oferă lui Ulysse inclusiv schimbarea statutului său ontologic, adică altfel spus, nemurirea cea îndelung râvnită – tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. Simbolic, Calypso ţesea necontenit, lucra cu ardoare, aşadar, la destinul eroului pentru a-i schimba acestuia ursita însă, în paralel şi, cumva, în sens invers, ţeseu şi zeii, întărindu-i lui Ulysse ne-uitarea şi dorul de Ithaca lui natală. După şapte ani de convieţuire idila va lua sfârşit, Calypso se va împăca cu gândul că planul său a eşuat iar Ulysse, care tânjea după târâmu-i de origine, va reporni la drum cu încredere în forţele proprii şi cu speranţa că, în cele din urmă, va izbândi.
Cea de-a doua femeie importantă din viaţa lui Ulysse este nimfa Circe (Kirke) – o teribilă şi de temut mânuitoare a instrumentelor magice. Circe ţese, şi ea, la destinul eroul troian dar acesta rezistă graţie leacului miraculos primit de la zeul Hermes; tovarăşii săi de drum, însă, vor fi fost transformaţi în porci de către insidioasa nimfă, astfel că Ulysse va trebui să intervină energic pentru a repune lucrurile pe făgaş normal. Ca şi în cazul precedent, Anton Dumitriu îl avertizează pe cititorul modern că înţelesul verbului a ţese trebuie citit ca fiind sinonim cu a complota (a urzi) pentru a induce uitarea sau a interveni asupra memoriei. În cele din urmă, planul neîndurătoarei nimfei este zădărnicit de către zei, astfel că ea nu va reuşi să schimbe destinul lui Ulysse căci acesta nu a putut fi făcut să uite cine era cu adevărat, de unde venea şi încotro mergea el.
În fine, cea de-a treia prezenţă feminină este însăşi Penelopa, prea-înţeleapta soţie a lui Ulysse, cu care acesta avea un fiu, pe numele său, Telemachus. Timp de douăzeci de ani, Penelopa îl aşteaptă credincioasă pe soţul său şi pentru a rezista peţitorilor ea a promis că-l va alege drept soţ pe unul dintre ei numai după ce va termina de ţesut pânza la care lucra. Totul era însă un subterfugiu căci ceea ce ea ţesea ziua, destrăma în timpul nopţii şi astfel munca ei era fără de sfârşit. Lucrarea Penelopei se deosebeşte de lucrarea celor două nimfe amintite căci ţesutul diurn era dublat de destrămarea nocturnă a pânzei şi aceasta avea menirea de a-l elibera pe erou de legăturile care-l încorsetau la un moment dat şi de a-l repune pe calea destinului său înspre Ithaca şi înspre familia sa.
Homer îl înobilează pe Ulysse cu atributul polytropos (cuvânt compus având numeroase înţelesuri) iar Anton Dumitriu interpretează că, sub aspect metafizic, termenul tropos este similar cu sophos (înţelept) – purtător de lumină, adevăr şi ne-uitare. Aceasta ar explica rezistenţa remarcabilă pe care eroul o manifestă în raport cu toate acele teribile asalturi la memorie cărora el le-a făcut faţă cu succes. Gândirea lui Ulysse era deosebită de cea obişnuită, comună şi, din această perspectivă, termenul polytropos poate fi însuşit ca având înţelesul cel cu multe moduri de a gândi, adică, în cuvinte moderne, cel care poate accesa stări de conştiinţă non-ordinară. Totuşi, pentru că, în final, nu va fi realizat o stare existenţială superioară, Ulysse nu a atins suprema reuşită spirituală – evadarea din ciclul reîncarnărilor. Sub aspect iniţiatic, din moment ce izbânda sa cea mai de seamă este considerată a fi reîntoarcerea în Ithaca, adică reluarea ciclului anterior al vieţii, eroul rămâne captiv în starea umană chiar dacă experienţele trăite i-au consolidat statutul de sophos.
În cel de-al doilea eseu al său dedicat gândirii tradiţionale, pe care-l intitulează inspirat Orfeu sau puterile incantaţiei, Anton Dumitriu va explica – utilizând, în mare parte, terminologia metaforică arhaică – procesul subtil de accesare a unor stări de conştiinţă non-ordinară cu ajutorul tehnicilor incantatorii. Orfeu, eroul luat drept model în acest demers, este creditat de către unii autori antici că ar fi (re)inventat lira, instrumentul muzical cu ajutorul căruia el reuşea să producă, în juru-i, o divină armonie de ritmuri liniştitoare care pur şi simplu înduioşa profund sufletele oamenilor şi ale zeilor, deopotrivă, îmblânzea animalele şi impresiona până şi vegetaţia şi natura moartă – stâncile, vântul, copacii…
Anton Dumitriu menţionează succint că, sub aspect metafizic, mentalitatea arhaică elenă era dominată de trei elemente primordiale: (i) realitatea ca existenţă în sine (to on, tot ceea ce este) şi ca sistem referenţial atotcuprinzător; (ii) adevărul (aletheia) ca fiind un produs al cunoaşterii infailibile, complete şi fără-de-uitare; (iii) cuvântul sau raţiunea (logos) ca act al gândirii subiectului cunoscător. Străvechea trinitate de verbe – a fi, a gândi, a rosti – caracteristică mentalităţii tradiţionale reprezenta, pe atunci, o garanţie a participării corecte a omului la existenţa care-l includea firesc şi organic (pp. 587-588). În aceste condiţii, puterea cuvântului rostit (vibraţie anume produsă de către om în deplin acord cu realitatea), precum şi a melosului ritualic ca purtător de energii (expresie a încadrării sunetului în oceanul nemărginit de ritmuri) erau de o importanţă covârşitoare în ceea ce priveşte inducerea unei anumite stări de spirit; simbolic, Orfeu se afla în chiar centrul acestei convieţuiri a omului cu mediul său natural.
La vârsta primei tinereţi, Orfeu se va fi îndrăgostit de frumoasa Eurydice pe care o ia de soţie. Mariajul lor nu durează prea mult, însă; Eurydice moare prematur (muşcată de un şarpe veninos) iar Orfeu, cuprins de o nemărginită tristeţe, îşi cântă teribila lui suferinţă în sunetele lirei de care nu se mai despărţea. În peregrinările sale deznădăjduite, eroul ajunge la porţile Hadesului, păzite cu străjnicie de Cerber-ul cu trei capete şi, prin magia muzicii sale, potoleşte şi emoţionează spiritele infernale şi, în cele din urmă, primeşte accesul să intre în împărăţia umbrelor pentru a se întâlni cu spiritul tinerei sale soţii; mai mult decât atât, primeşte chiar încuvinţarea s-o readucă la viaţă cu condiţia, însă, de a nu privi înapoi pe drumul de întoarcere. Orfeu consimte bucuros şi se îndreaptă către tărâmul de lumină urmat în tăcere de către iubita sa dar, pentru o clipă, ignoră teribila interdicţie, întoarce capul pentru a se convinge că soţia-i iubită vine după el şi în acel moment Euryrice dispare pentru totdeauna, învăluită într-un nor misterios.
Anton Dumitriu explică mitul intrării lui Orfeu în Infern ca fiind o alegorie privind o stare de conştiinţă non-ordinară pe care însă acesta nu a reuşit s-o menţină până la sfârşit. Iată textul referitor la acea stare specială când …intelectul ia contact cu indivizibilele, adică cu esenţele lucrurilor, nu cu indivizii. Individualitatea ar aparţine lumii sensibile, nu lumii noetice; îndată ce Orfeu se întoarce spre Eurydice, spre individualitatea ei, ea dispare ca într-un fum… (p. 600). Aşadar, neobişnuită şi privilegiată, prin natura sa, starea accesată de către Orfeu nu admite sub nicio formă îndoiala (dualitatea individuală); tocmai de aceea i s-a cerut acestuia, în mod expres, să nu-şi întoarcă privirea către înapoi, cu alte cuvinte, să nu violeze unitatea subiectului cunoscător (intelectul uman) cu obiectul cunoaşterii sale (trăirea în sine). Ca atare, veghetorii Hadesului i-au arătat lui Orfeu umbra soţiei sale, dar pentru că el s-a dovedit a fi o fire şovăitoare, îndoielnică, au retras-o imediat, astfel că eroul nu a putut să se bucure până la capăt de şansa care, la un moment dat, părea că-i surâde.
Aflat într-o mare suferinţă după pierderea soţiei iubite şi dată fiind predispoziţia sa naturală pentru elevarea spirituală, Orfeu era angajat pe calea regală care ducea către zei (eleuthería), către Adevăr (ne-uitare, aletheia) – nimic altceva decât o succesiune de trăiri fiinţiale – stări de conştiinţă non-ordinară care culminează cu acel prezent-etern în care nu există decât eternitate. În exprimarea mitică originară, conştiinţa umană aflată în această stare se va poziţiona, firesc, la distanţă de Lethe (zeiţa uitării) şi, tot astfel, în apropiere de tronul Mnemosyne-ei1 ca să bea din apa ei rece spre a obţine ne-uitarea (anamnesis). Nota bene: tot astfel, în spiritualitatea românească există apa moartă (a uitării) şi apa vie (a reamintirii şi a eternităţii).
Orfeu a fost un mare iniţiat al timpului său; unii autori antici au susţinut că eroul ar fi fost un personaj istoric care a trăit cu un secol înainte de războiul troian, alţii dimpotrivă, l-au socotit un simplu personaj mitic, invăluit în legendă. Trac de origine şi iniţiat în misteriile lui Dionysos, Orfeu ajunge, în tinereţea sa, la Memphis, unde primeşte învăţătura preoţilor egipteni, după care se reîntoarce pe meleagurile natale aureolat de cunoaşterea tainelor Cerului şi ale Pământului. După experienţa sa eşuată de a-şi salva iubita din ghiarele morţii, Orfeu s-a retras multă vreme în peştera de la Liebethron; el acceptă, totuşi, să iasă din claustrarea şi asceza sa şi să ia parte la expediţia argonauţilor în căutarea Lânei de aur. Lira tracică de care eroul nu se despărţea niciodată face minuni în mâinile acestuia; ea domolea furtunile, scotea corabia din înpotmolire, potolea stâncile care se izbeau una de cealaltă, adormea balaurul veşnic treaz etc.
În sfârşit, în cele de-al treilea articol, cel denumit Socrate sau înţeleptul în cetate, Anton Dumitriu se ocupă de cel care, la un moment dat, a fost declarat cel mai mare înţelept al grecilor. Nimeni, vreodată, nu s-a îndoit de înţelepciunea lui Socrate (470-399 î.e.n.), nici în timpul vieţii sale şi cu atât mai mult în postumitate! De-a lungul vremii, s-au scris mii de studii pe această temă, au fost evidenţiate numeroase faţete ale sophia-ei socratice şi, din diferite unghiuri de plonjon, i-au fost sondate adâncimile dar, cu toate acestea, despre un sens călăuzitor al acestei înţelepciuni şi despre esenţa ei ultimă nu există decât referiri insuficiente. Tocmai acestor răscolitoare întrebări care se nasc firesc privindu-l pe Socrate ca întreg – înţelept şi om al cetăţii, în egală măsură – încearcă să le răspundă Anton Dumitriu în paginile eseului său; el porneşte, în excursul său, de la un vestit dialog platonician – Criton, supratitrat Despre datoriile cetăţeanului – unde după o logică lumească, Socrate era îndemnat să fugă din închisoare pentru că …nu poţi să ai aceeaşi atitudine faţă de adevăr sau fals… şi astfel …trebuie să împiedici cu toate puterile nedreptatea ce ţi se face… Socrate, însă, refuză ferm acest plan căci, spunea el, …la o nedreptate nu se răspunde cu altă nedreptate; dacă ar fi acceptat, viaţa lui ulterioară nu ar fi decât o continuă infirmare a tot ceea ce propovăduiseră privind dreptatea şi virtutea.
Inflexibilitatea lui Socrate vine din statutul său de sophos2 având ca principală axă de stabilitate, virtutea care, în acest caz, nu era cauza, ci efectul unei realizări spirituale de excepţie. Ca sublim har divin, virtutea era considerată, pe atunci, ca fiind distincţia netă dintre un om obişnuit şi un înţelept autentic, ieşit definitiv, încă în viaţă fiind, din lumea aparentă şi instabilă a umbrelor – universul sensibil; la exterior, nivelul cunoaşterii pe care un sophos îl va fi atins în mod efectiv era validat doar de virtutea sa exemplară. Părăsirea universului material şi retragerea spiritului în fiinţa lui reală, cu care este de-o-natură, reprezenta, aşadar, o dez-individualizare asumată – o moarte iniţiatică urmată cu necesitate de o renaştere într-o altă realitate. Esenţialmente, aşa se explică neînţeleasa atitudine a lui Socrate şi, apoi, seninătatea sa în faţa morţii iminente: el nu se apără în faţa judecătorilor, pentru că nu avea nimic de apărat; nu murea pentru că murise pentru tot ce putea fi al lui; el nu fuge de închisoare fiindcă nu el este închis; în sfârşit, grandoarea lui în faţa morţii ne arată că exerciţiul cel mai greu al vieţii, care este prepararea pentru moarte, era de mult un fapt real pentru el, că el muriseră simbolic de mult pentru lumea lui. Murise pentru a deveni cu adevărat nemuritor.
Socrate nu a fost doar maestrul lui Platon şi, apoi, un învăţător charismatic pentru întreaga cetate, ci şi un desăvârşit îndrumător spiritual. Fără îndoială, Socrate era un veritabil iluminat (daimonion) al vremii sale; totuşi, să amintim în treacăt şi despre acele inexplicabile stări de perplexitate, cvasi-cataleptice, în care Socrate intra, din când în când, rămânând cufundat într-un soi de neclintire profundă şi inexplicabilă din care nimeni nu-l putea scoate. Evident, relaţia lui Socrate cu daimon-ul său (o voce lăuntrică misterioasă) este foarte stânjenitoare pentru unii istorici ai filosofiei, care vor să facă din el părintele raţionalismului. Aceştia încearcă să reducă faimosul daimon la vocea conştiinţei şi vorbesc uneori despre extazul lui Socrate ca despre o criză de epilepsie. În dialogul Charmides, Socrate relatează, însă, despre un medic trac, zalmoxian, care l-a învăţat anumite incantaţii magice (mantre) cu ajutorul cărora reuşea să intre în stări de spirit non-ordinare – retrageri în sine care favorizau primirea unor adevăruri revelate.
Fără îndoială, Socrate a fost o infailibilă busolă dialectică pentru discipolii săi. Pentru posteritate, el a rămas personajul central din Dialogurile lui Platon; în două dintre Scrisorile sale (a II-a şi a IV-a), marele filozof vorbeşte explicit despre faptul că a avut acces la doctrina secretă (aporrehēta) graţie prelegerilor inspirate pe care maestrul său i le-a prezentat, în formă orală, …în vremea frumoasei tinereţi. Cât priveşte accesul lui Socrate la cunoaşterea pithagoreico-orfică – ocultă şi rezervată, cum se ştie –, există totuşi, câteva referiri şi interpretări relevante din epocă sau din perioada istorică imediat următoare. Platon s-a poziţionat mereu în umbra maestrului său; cu mici excepţii, în întreaga sa operă, el se abţine să exprime gândurile la persoana întâi şi, de aceea, în Dialoguri se aude doar glasul autoritar al maestrului, în timp ce eul platonician, cel care pune totul în scenă şi dozează select argumentaţia, abia dacă se întrezăreşte; i se rezervă astfel, lui Socrate, rolul de a rosti esenţialul, de a clarifica prin cugetarea sa strălucită şi de a îndruma pe căutătorul de lumină înspre adevăr şi înţelepciune.
Dictonul socratic predilect era cel consemnat pe frontispiciul templului din Delphi – Cunoaşte-ţi Sinele! Marele atenian atribuia acestui imbold iniţiatic conotaţii mult mai ample comparativ cu cele ce se vehiculau, curent, în epocă; ca şi Pitagora, pentru îndreptarea fermă a aspirantului către esenţa sa fiinţială, Socrate va sugera unele acţiuni ce necesitau exerciţii fizice şi spirituale, precum şi o intensă purificare (catharsis) sub toate aspectele. El a proclamat un corolar simplu şi uşor de înţeles de către oricine: înţelepciunea conduce la virtute şi virtutea este cunoaştere căci, în concepţia sa, Binele era prezumat a fi scopul vieţii; lui Socrate i se atribuie, de asemenea, o afirmaţie rămasă celebra …singurul lucru pe care-l ştiu este că nu ştiu nimic!
Socrate utilizează o metodă proprie de clarificarea mentalului – maieutica (arta moşirii adevărului). Demersul său începea cu o întrebare bine ţintită prin care interlocutorul era pus în situaţia să formuleze un răspuns bazat pe cunoaşterea senzorială a realităţii. Socrate îi asalta frecvent pe cei care arătau o anumită autosuficienţă: Tò ti – Ce este asta? sau Ce înţelegi prin aceasta?, Ce este virtutea, viciul etc.? Pasul următor, determinat tot de o întrebare, conducea la acceptarea de către preopinent a faptului că, în fond, nu are un răspuns adecvat la tema discutată. Din acest moment, pe baza unor demersuri raţionale, Socrate lansa o împreună-căutare a adevărului şi a conceptelor definitorii pentru problema aflată în dezbatere. Mai târziu, Aristotel va conchide că lui Socrate se pot atribui două descoperiri: procedeul inducţiei şi definirea unor concepte generale. În plus, Socrate rămâne în istorie ca prototip al înţeleptului legat organic de viaţa polis-ului; prin aceasta, el lăsă să se întrervadă că şi-a dat seama de dimensiunea socială a Sinelui, de interconectarea firească a oamenilor în cadrul comunităţii şi poate că tocmai această particularitate defineşte gândirea sa filosofică, sugerează Anton Dumitriu.

 

 

Bibliografie

Dumitriu, Anton – Homo universalis. Încercare asupra naturii realităţii umane, Ed. Eminescu, 1990.
– Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987.
– Alétheia. Încercare asupra ideii de adevăr în Grecia antică, Ed. Eminescu, 1984.
– Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981, reeditată în volumul Eseuri, Ed. Eminescu, 1986.
– Philosophia mirabilis, Ed. Enciclopedică română, 1974.
Orfeu – Iniţierile mistice, Ed. Herald, 2013.
Zecheru, Vasile – Originile tradiţiei iniţiatice, Ed. Herald, 2022.

 

 

Note
1 Mnemosyne, personificând memoria, este o titanidă, fiica lui Uranus (Cerul) şi a zeiţei Geea (Pământul); din unirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze care sunt caracterizate de o particularitate distinctă: ele servesc Adevărul.
2 În limba greacă, phos (φως) – lumină, sophos sau sophoi – purtător de lumină, sophon – iubitor de lumină sau care a primit Lumina, sophia – înţelepciunea; Dumitriu, 1992, pp. 16-23.