Dragostea este ceea ce duce pe oameni în Infern, în Purgatoriu sau în Paradis, după calitatea ei; itinerariul provocat de această forță se sfârşeşte dincolo de toate aceste simboluri şi omul are posibilitatea să treacă de la mobil la imobil, de la iluzie la realitate, de la devenire la durată.
Anton Dumitriu

 

 

Fără îndoială, Dante Alighieri este din aceeaşi familie cu Orfeu, Ulysse şi Socrate, un spirit apollinic; spre deosebire de aceştia, însă, el va fi obligat de circumstanțele socio-istorice să îşi ducă existența parcurgând panta crepusculară a Tradiției1. La doar un secol şi jumătate după consumarea momentului Dante şi, oarecum, ca o erupție iminentă, va izbucni misterioasa Renaştere, în toată splendoarea sa; odată cu toată acea impresionantă derulare de fapte şi inițiative novatoare, în multe privințe, fenomenul renascentist va marca ferm începutul destrămării regimului de oprimare feudală şi, astfel, Europa se va înscrie într-un viraj amețitor către antropocentrism, raționalism excesiv şi negarea lui Dumnezeu. La capătul acestui proces care a durat mai bine de patru veacuri, instalarea unui nihilism feroce având ca dominantă ateismul materialist va deveni o certitudine apăsătoare în toate domeniile socio-umane. În acest context şi pentru că a reuşit să finalizeze admirabil misiunea de sa a readuce în gândirea contemporanilor, şi nu numai, mesajele profund inițiatice2 presărate în învățăturile metafizice şi teologice aşa cum erau acestea predate în vremea sa, genialul poet Dante Alighieri va rămâne de-a pururi în conştiința umanității ca un veritabil spirit tradițional. Drept omagiu pentru nemuritoarea sa operă, Anton Dumitriu va depune la picioarele marelui florentin un splendid florilegiu, eseul său remarcabil prin originalitate şi argumentație pe care, inspirat, l-a intitulat Dante Alighieri sau Prin dragoste, în lume şi dincolo de lume.
Divina Commedia, Capodopera lui Dante – o genială construcție livrescă aspirând să slăvească idealul nemuririi şi al deplinei realizări spirituale – cuprinde organic şi coerent înălțătoare avânturi de gândire şi o uimitoare demonstrație de erudiție şi talent, toate împreună decurgând firesc din impresionanta cunoaştere filosofică acumultă de către autor până la vârsta maturității sale sau pe calea vieții ajuns la jumătate, cum va spune poetul. Metafizica elenă, dogmatica şi pedanta învățătură scolastică dar şi unele elemente de umanism incipient se împletesc armonios în expunerea lui Dante şi, laolaltă, reuşesc să contureze o lucrare fără precedent, vie şi astăzi prin mesajul său sclipitor, mustind de sensuri şi de îndemnuri dintre cele mai rafinate. Osatura fondatoare a operei urmează binecunoscutul curs imprimat de către cosmologia medievală care împărțea simbolic universul în trei secțiuni distincte, structurate ierarhic de la grosier la subtil – infern, purgatoriu şi paradis – fiecare dintre aceste regiuni celeste având funcțiuni şi specificități aparte în alcătuirea universului dantesc.
Ca să cunoască Ființa în profunzimile sale, Dante porneşte într-o călătorie imaginară, avându-l drept călăuză spirituală pe Virgiliu, mare poet latin, autor al Eneidei – epopeea reprezentativă a lumii romane. Pentru a fi …pur şi pregătit de-a se urca la stele, Dante pleacă în insolitul său pelerinaj din mijlocul unei întunecate păduri care, în absența unui fir al Ariadnei, îl poate devora pe aspirant; Din perspectivă alegorică, selva oscura este labirintul3 realității dar şi maiestuoasa pădure de simboluri şi aceasta este explicată de către Dante în al său Il Convivio4 unde sunt specificate anume patru principale înțelesuri (literal, alegoric, moral şi anagogic) care se capacitează şi se susțin reciproc. În această manieră este gândită şi desăvârşită Divina Comedie şi, de aceea, dincolo de sensul strict literal se impune a fi identificat sensul adevărat, căutându-se, aşadar, în profunzimile textului ceea ce se află sub mantia cuvintelor şi a şirului de întâmplări zugrăvite; mai întâi, se cuvine a fi descifrat un îndemn etic sugerând o serie de purificări pentru ca, apoi, să fie asimțit ca sovrasenso, acel sublim ideal de realizare şi desăvârşire spirituală – un drum către stele vizând îndumnezeirea omului.
La modul general, pelerinajul inițiatic face o trimitere aluzivă la un parcurs viu şi autentic pe care un aspirant la elevare spirituală va trebui să şi-l asume ca trăire nemijlocită. Sub aspect ritualic, îndemnul la o asemenea călătorie este un impuls calificat dat căutătorului de lumină pentru a înfăptui și el, la propriu, acel unic şi subtil zbor spre înălțimile nebănuite din centrul Ființei; desigur, cel care nu a parcurs efectiv călătoria prefigurată în ritual, nu poate revendica statutul de inițiat. Bine ascunsă în mit, călătoria inițiatică vorbeşte învăluit despre drumul intelectului (Fiul, Atman) către Sine (Tatăl, Brahman). Călătoria inițiatică astfel înțeleasă este singura experiență posibilă a esențialului; pentru a găsi Adevărul (pacea interioară, beatitudinea, nemurirea…), aspirantul trebuie să pornească hotărât la drum, cu nădejde în suflet și cu deplină convingere în credo-ul său. Acesta este firul de aur, care-l va călăuzi pe aspirant prin labirint.
Prima călătorie inițiatică este cea pe care Dante o va parcurge coborând în Infern, urmându-l pe maestrul său spiritual. Traseul este presărat cu diverse obstacole şi pericole, adevărate probe de încercare pentru aspirantul animat de idealul cunoaşterii şi al izbăvirii. Alcătuit asemenea unei imense pâlnii cu extremitatea sa cea mai adâncă fixată în centrul pământului, cumplitul tărâm al întunericului se împarte în trei sectoare principale care, la rândul lor, se subdivid în cercuri ierarhizate după gradul de vinovăție al sufletelor care-şi ispăşesc pedeapsele. Poarta de intrare în iad este denumită Vestibul (locul unde nu se întâmplă nimic); urmează Infernul de sus – sector intermediar împărțit în cinci cercuri şi, în fine, cel mai abisal dintre aceste domenii tenebroase, Infernul de jos cu cele patru cercuri ale sale. Pentru Dante, pelerinajul prin Infern va fi un bun prilej de a trece în revistă şi de a categorisi viciile iar atribuirea acestor tare sufleteşti unor personaje de notorietate din lumea greco-romană sau din cea contemporană lui face ca impresia creată asupra cititorului să fie una deosebit de percutantă şi de înspăimântătoare.
Din perspectivă simbolică, Infernul este lumea obscură a suferințelor cauzate de o ignoranță atotstăpânitoare, este un univers care, dominat de vicii fiind, necesită o intervenție conştient-salvatoare întru îndreptare şi o repoziționare a omului în acord cu ordinea universală şi voința celestă. Sălaşul lui Lucifer5 – îngerul decăzut din drepturi datorită vanității sale – este diametral opus în raport cu Tronul lui Dumnezeu – polul luminos. Ca în orice demers inițiatic, aspirantul (Dante, in personam) nu poate accesa direct calea către lumină căci, potrivit Tradiției, înainte de aceasta este necesară parcurgerea unui drum al conştientizării păcatului şi al practicării smereniei, demers menit a-i revela la propriu stările inferioare ale ființei, mocirla existențială şi posibilitățile cele mai abominabile care pot umbri viața omului; acest parcurs presupune o reală despătimire (apatheia) şi o dez-individualizare înțeleasă ca o fiind moarte a ego-ului urmată, cu necesitate, de o renaştere (trezire) într-o altă realitate. Ca şi în cazul lui Orfeu care coboară în Tartar – împărăția lui Hades – descinderea lui Dante în Infern este, în fond, o revizitare a stărilor inferioare (instinctuale), cele care, treptat şi prin rafinări şi rectificări succesive, au condus la actuală stare a ființei umane. Acest exercițiu inițiatic, prezentat alegoric în Divina Comedie ca fiind o călătorie întru cunoaştere şi clarificare mentală, se vrea, totodată, un semnal de alarmă privind pericolul reîntoarcerii omului la stările anterioare şi la un climat de suferință generalizată datorat unor conduite predominant aberante, excesive şi neconforme cu normalitatea.
Ca orice ucenic la început de drum, Dante îl va fi urmat ascultător pe îndrumătorul său spiritual, Virgiliu, călăuză şi maestru consacrator, în acelaşi timp, tot aşa cum Enea va fi parcurs şi el anevoiosul drum al conştientizării naturii umane. Enea a intrat în Câmpiile Elizee (loc similar Purgatoriului dantesc), după străbaterea Tartarului, acolo unde Anchise, tatăl său, îi va face cunoscut secretul existenței, al Infernului şi, apoi, al ieşirii din această închisoare a sufletelor. În mod similar, Dante transcende şi el cele nouă cercuri interioare ale Infernului şi, chiar dacă se arată a fi şovăielnic, în anumite situații, el nu va ceda ispitelor, nu va privi înapoi, aşa cum a făcut Orfeu şi ajutat de maestrul său, va reuşi să ajungă în cele din urmă, după multe peripeții, în centru pământului unde Lucifer trona după o logică nefirească, suspendat cu picioarele în sus, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze, prin aceasta, opoziția sa față de ființialitatea comună. De la acest moment, Dante întrezăreşte ivirea zorilor,6 vede cum creşte lumina de-a lungul unui pârâu şerpuind printre stânci (firul Ariadnei) şi, în cele din urmă, păstrând cursul apei, va reuşi să iasă definitiv din noaptea rece şi neprimitoare a Infernului.
Cea de-a doua călătorie întreprinsă de către Dante se va săvârşi în Purgatoriu – un spațiu celest intermediar aflat între polii extremi ai realității – divizat, şi el, în trei regiuni distincte: Ante-Purgatoriul (unde poposesc cei care au ieşit din arealul viciilor), Purgatoriul propriu-zis împărțit pe trei sectoare şi, în sfârşit, Paradisul pământesc – o pădure înflorită prin care curg două binecunoscute râuri.7 În multe privințe, Purgatoriu dantesc poate fi asimilat spațio-timpului katharsic pe care aspirantul din antichitatea greco-romană îl va fi parcurs cu perseverență şi dedicație în demersul său asumat întru purificare şi despătimire. În plan faptic, traversarea Purgatoriului presupunea o retragere în linişte, post şi asceză şi o voită concentrare a intelectului în Sine pe fondul intonării unor imnuri consacrate – înălțătoare şi tămăduitoare pentru sufletul ce aspiră la mântuire. Dante purcede în a traversa Ante-Purgatoriul şi constată că poteca îngustă reflecta întocmai starea sa sufletească; aşa se face că atunci când el era încrezător în izbânda sa, drumul părea o simplă şi dulce delectare, iar când se lăsa bântuit de nesiguranță, apăreau problemele dificile şi totul devenea deosebit de anevoios. Capcanele Purgatoriului nu întârzie să apară, totuşi; Virgiliu, care se dovediseră un bun cunoscător al obstacolelor din Infern, aici se va lăsa furat de mierea cântecelor înălțătoare şi, de aceea, nu pare să fie prea priceput în a face față pericolelor insidioase, învăluite maiestos în perfide şi dulci sentimentalisme.
Spre deosebire de Infern – un spațiu închis, limitativ şi extrem de restrictiv – Purgatoriul ni se dezvăluie a fi mult mai receptiv la influențele celeste, căci menirea sa de a fi constă în favoriza purificarea de vicii prin înlocuirea acestora cu virtuțile contrare. Pe de altă parte, îngerii care guvernează cercurile Purgatoriului par a reflecta, fiecare în parte, câte o stare supra-individuală distinctă. Cerc după cerc, Dante şi Virgiliu parcurg, cu răbdare, întreg Purgatoriul; de fiecare dată când trec pe o treaptă superioară, îndrumătorul simte nevoia să cheme în ajutor un maestru mai calificat decât el şi mai stăpân pe metoda de elevare spirituală. De altfel, la finalul călătoriei, Virgiliu dispare în neant, pur şi simplu, asemenea oricărui îndrumător spiritual autentic care în clipa când aspirantul ajunge la iluminarea sa lăuntrică şi astfel îşi cunoaşte Sinele8 prin experiere nemijlocită – dispare şi nevoia de îndrumare externă din moment momentul ucenicul ascultător, trecut prin deşertul purificărilor, a devenit el însuşi maestru.
Numeroase sunt personalitățile istorice şi semnele pe care cei doi pelerini le vor întâlni în drumul lor simbolic. Cato – paznicul insulei Purgatoriului, Sordello – un trubadur celebru, tatăl şi socrul lui Filip cel Frumos (nimicitorul Ordinului Templier), Stațiu – o dublură a lui Virgiliu, bătrânii încoronați simbolizând personaje din Vechiul Testament şi mulți alții se vor perinda în tot acest spectacol literar şi vor anima diverse momente ale parcursului. Tot astfel, limbul – o oază de verdeață sugerând însemnătatea traversării Ante-Purgatoriului, o spadă reflectând lumina, îngerul cu două chei asemenea Sfântului Petru, Fecioara Maria adresându-i-se în pilde copilului Iisus, cei doi arbori inversați din cercul lacomilor, purificarea prin foc de la finalul parcursului, carul lui Ezechiel fâcând trimitere la cele patru animale sacre, grifonul reunind puterea temporală şi autoritatea spirituală şi multe alte asemenea reprezentări simbolice sunt invocate, rând pe rând, provocând interpretări şi viziuni dintre cele mai sugestive.
În fine, ultimă călătorie, cea din Paradis, se derulează sub auspiciile Beatricei care, tacit, îl înlocuieşte pe Virgiliu şi-l va conduce pe aspirantul întru desăvârşire prin cele nouă ceruri care învelesc Pământul reprezentând, fiecare în parte, trepte ale beatitudinii. Beatrice – o angelică doamnă din aristocrația florentină – fusese o apariție fulgurantă în viața lui Dante inspirându-l, prin simpla ei existență, pentru un posibil model al grației divine; poetul se îndrăgosteşte la modul ideal de distinsa sa muză dar această părăseşte definitiv lumea, pe când el abia împlinise douăzeci şi cinci de ani. Grație imaginativului dantesc, bardul o reîntâlneşte în Paradis pe frumoasa Beatrice şi o urmează fidel, lasându-se ghidat de către aceasta prin Civitas Dei.
Imaginile care se secced pe timpul călătoriei, deşi zugrăvite prin cuvinte şi metafore meşteşugite, par a fi neputincioase pentru a transmite întregul şi covârşitorul mesaj despre o realitate indicibilă. Marii înțelepți ai omenirii9 formează, dansând şi cântând, o coroana în jurul lui Dante primindu-l simbolic, astfel, în cercul lor. Mergând mai departe, ne sunt înfățişate trei ghirlande înflăcărate care-i învăluie pe cei doi – Dante şi Beatrice – aşezându-i în lumina lină a Soarelui spiritual, simbol al Centrului inițiatic, pentru ca apoi acest ternar să se transforme într-o mirifică şi strălucindă cruce alcătuită generic din martirii creştini care s-au jertfit pentru credința lor; în prelungirea acestui tablou, apare sub semnul acvilei imperiale, o reprezentarea a justiției divine, cea care se arată a fi de nepătruns pentru mintea umană.
În contrast cu Infernul, Paradisul este descris asemenea unei pâlnii cu deschiderea înspre Înaltul Cerului. Penultimul cerc paradisiac, guvernat de către Saturn, permite trecerea la nivel superior printr-o scară de aur pe care, precum în visul lui Iacob, urcă şi coboară îngerii (sfinții, fericiții contemplativi şi alte făpturi de lumină). Îndemnat de Beatrice, Dante urcă şi el, sfielnic, pe acea scara mirifică şi astfel ajunge în cerul stelelor unde, deodată, răsare mângâietor Soarele spiritual – ceata preafericiților avându-l în mijloc pe Iisus Christos care îi dezvăluie poetului un trandafir roşu (Sfânta Fecioară) şi un buchet de crini albi (Sfinții Apostoli).
Pe parcursul eseului său, Anton Dumitriu nu întârzie, defel, asupra aspectului literal chiar dacă edificiul dantesc îi oferă, cu generozitate, numeroase motive în acest sens. El va trece, totodată, destul de repede şi peste impresionantele alegorii şi îndemnuri de ordin moral care, pe alocuri, punctează cu măiestrie Divina Comedie, pentru a se concentra, cu deosebire, asupra anagogicului – suprasensul de natură spirituală – semnificația absconsă sugerând inexprimabilul şi inducând, prin aceasta, adevărata înțelegere (un verace interdimento) a mesajului. Simbolul (symbolon) este, în acest areal subtil, cel care face regula şi, de aceea, autorul român va stărui asupra etimologiei cuvântului şi asupra înțelesurilor inițiatice pe care le presupune acesta.10
Potrivit opțiunii sale predilecte, aceea de a scoate la iveală suprasensul, Anton Dumitriu va insista asupra momentului de la finalul călătoriei prin Purgatoriu, când Virgiliu este înlocuit în rolul său de îndrumător spiritual, de către Beatrice. Întâlnirea cu Beatrice este pentru Dante întâlnirea cu Lumina cea vie – la fiamma viva – iluminarea lăuntrică. Aureolată de o grație desăvârşită, frumoasa donna îl va ghida, aşadar, pe poetul florentin în parcurgerea Paradisului. Despre rolul Beatricei în economia capodoperei lui Dante nu s-au putut formula concluzii definitive. Anton Dumitriu îl va invoca pe Francesco de Sanctis – important critic şi istoric literar italian –, potrivit căruia, într-o primă interpretare, Dante este sufletul (intelectul uman aflat în căutarea Adevărului), Virgiliu, rațiunea iar Beatrice, grația divină (manifestată prin intelecție). La fel de bine, însă, putem presupune că Beatrice este Sinea, adică, o reflectare în plan individual a Sinelui suprem11. Această din urmă interpretare ar fi susținută şi de episodul petrecut în cel de-al patrulea cer al Paradisului când cele două coroane luminoase care-i consacrau dimpreună pe Dante şi Beatrice sunt cuprinse, deodată, într-o coroană mai mare şi de o strălucire cu totul ieşită din comun, ca şi cum Sinele suprem ar fi pecetluit, prin prezența sa, nunta alchimică a celor doi.
În acelaşi spirit, Anton Dumitriu va insista să demonstreze că …motorul care mişcă stelele este Iubirea. Astfel călătorul (homo viator) întru cunoaştere – cel înscris pe drumul care duce de la întuneric (Infern) la lumină (Paradis) – va avea de urcat trei trepte succesive care, luate împreună, alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi Calea către Dumnezeu. Aceste trepte (etape) sunt: (i) trezirea la viața spirituală – conştientizarea propriu-zisă a necesității asumării unui efort personal de elevare; (ii) treapta purificărilor, finalizată prin vederea Luminii lăuntrice; (iii) treapta desăvârşirii – cea care-i va asigura aspirantului comprehensiunea realității şi eliberarea din mirajul iluziilor, aflat mereu în actualitate pe scena lumii – Theatrum mundi. Desigur, aspirantul se va elibera din chingile iluziilor (ielelor, cele trei gune) doar ghidat fiind, până la un punct, de către rațiune (Virgiliu) pentru ca apoi Beatrice – suprarațiunea, intelecția, iubirea, compasiunea – să preia îndrumarea acestuia. Erosul este motorul care ne mână spre lumina Adevărului – spune Anton Dumitriu; şi apoi, imediat, în completare: Iubirea devine astfel un simbol care face prezentă în mod efectiv, prin forța ei, o realitate, până la punctul unde poate merge fiecare. Dante a luat ca purtător al esenței iubirii pe Beatrice. Întâlnirea cu ea (la sfârşitul Purgatoriului) este întâlnirea cu lumina […]. Cel mai înalt pisc al Divinei Comedii e Beatrice, pentru că ea reprezintă dragostea care mişcă soarele şi stelele.

 

 

Bibliografie
Dante Alighieri – Divina Comedie, Editura pentru Literatură Universală, 1965;
– Opere minore, Ed. Univers, București, 1971;
Dumitriu, Anton – Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981, reeditată în volumul Eseuri,
Ed. Eminescu, 1986;
Guénon, René – Domnia cantității şi semnele vremurilor, Ed. Herald, 2022;
– Omul şi devenirea sa după Vedānta, Ed. Herald, 2012;
– Ezoterismul lui Dante, Ed. Aion, 2005;
Vintilă, Horia – Drumul meu de la Dante la Guénon în volumul colectiv Oriens. Studii tradiționale,
Ed. Aion, 2006;
Zecheru, Vasile – Calea regală şi cele 33 de trepte ale desăvârşirii, Ed. Herald, 2021.

 

 

Note
1 De reținut, în acest sens, formularea exigentă lăsată posterității de către cel supranumit apostolul tradiției primordiale: …nu are şi nu poate avea, cu adevărat, caracter tradițional decât ceea ce implică un element suprauman. Acesta este punctul esențial, acela care constituie oarecum definiția însăşi a Tradiției şi tot ce are legătură de ea; Guénon, 2022, p. 242.
2 Privind apartenența lui Dante la confreria inițiatică Fideli d’Amore, de sorginte templieră, există studii prestigioase semnate de Gabriel Rossetti, Luigi Vali, Alfonso Ricolfi etc.; există, de asemenea, o valoroasă carte guénoniană de referință – Ezoteismul lui Dante – care excelează în a dezvălui anagogicul dantesc şi care, la prima sa ediție în limba română, este însoțită de o remarcabilă postfață semnată de către Mircea A. Tămaş. Unii autori susțin, de asemenea, că Dante ar fi îndeplinit funcțiunea de consacrator în cadrul organizației Fede Santa – o structură inițiatică prefigurând ceea ce mai târziu s-a numit Fraternitatea Roza-Cruce; Guénon, 2006, pp. 9-13 şi 24-30.
3 Labirintul reprezintă un simbol al unui spațiu anume creat pentru a stimula căutatea Centrului (Sinele transcendent) dar care, în lipsa unei călăuze competente poate produce rătăcire, epuizare şi deznădejde.
4 Lucrare neterminată, intitulată semnificativ Banchetul, asemenea dialogului lui Platon – Symposion.
5 Talpa Iadului (pragul existențial cel mai de jos) este polul întunericului. În latină, Lucifer înseamnă aducător / purtător de lumină fiind, totodată, o denumire consacrată pentru Steaua dimineții (planeta Venus, Luceafărul); printr-un lung şir de interpretări şi corelații eronate s-a ajuns ca numele de Lucifer (Phosphoros, în limba greacă) să fie folosit pentru Satana; prin opera sa, Dante a contribuit decisiv la răspândirea acestei confuzii.
6 Eliberarea din tenebre şi ieşirea definitivă din stările inferioare.
7 Lethe – apa uitării şi Eunoè – apa vie conținând harul divin.
8 Lux inens, maestrul profund, martorul tăcut, îngerul păzitor.
9 Solomon, Sfântul Dionisie Areopagitul, Toma d’Aquino, Boethius, Albert cel Mare şi alții.
10 În spiritualitatea elenă, symbolon era, înainte de toate, un semn de recunoaştere privind anumire (co)relații existente între două entități (lumi) distincte. Simbolul era, totodată, un semn care presupunea o filosofie a lui ca şi cum, o analogie sugerând potrivirea / asemănarea parțială a două stări, procese, fenomene etc.; în mod tradițional, simbolul era utilizat în pilde, mituri şi ritualuri pentru a se transmite astfel aspirantului o influență spirituală.
11 Distincția fundamentală dintre Sine (masculin) şi Sinea (feminin) rezidă în faptul că primul termen este de ordin universal pe când cel de-al doilea este de ordin individual; Guénon, 2012, pp. 27-38.