Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Omul apollinic sau gândirea tradițională după Anton Dumitriu (III)

Omul apollinic sau gândirea tradițională după Anton Dumitriu (III)

 

 

A crede că tot ceea ce s-a creat în timpul nostru se datoreşte exclusiv faptului că am ieşit din întunericul trecutului, că am abandonat o mentalitate primitivă, care ne-a ținut înlănțuiți în tradițiile noastre, ar fi o prejudecată tot atât de mare ca şi aceea de a renunța la progres. […] Ochiul nostru trebuie să se deschidă larg față de valorile autohtone, cuprinse în legendele noastre, în pietrele şi în cursul apelor noastre, în munții noştri, în limba noastră, în sufletul nostru, în paudeuma din Terra Mirabilis.
Anton Dumitriu

 

 

nescioqua natale solum dulcedine cunctos
ducit, et inmemores non sinit esse sui.1
Publius Ovidius Naso

 

 

La o primă parcurgere a textului, eseul Terra mirabilis sau întâlnirea cu pământul natal pare şi chiar şi este, de altfel, un splendid discurs de proslăvire pe care Anton Dumitriu îl dedică patriei sale, România, geografiei sacre a teritoriului unde îşi va fi continuat prezența necontenită neamul nostru, precum şi noimei spirituale care, în timp, a consolidat fortăreața carpatică – o paideumă daco-romană distinctă şi viguroasă probată prin existența sa multimilenară. Dacă însă un cititor mai insistent se va apleca asupra mesajului abscons sub acest prim acoperământ va descoperi cu stupoare un conținut de idei – subtil şi consistent – despre o dihotomie care împarte umanitatea în două mari secțiuni distincte în funcție de tipologia celor doi protagonişti animând orizonturile: omul pământului – stabilizat în mediului său originar unde îşi are obârşia şi o îndelungată continuitate privind locuirea şi, celălalt – nomadul, cuceritorul vremelnic, uneori, veneticul înstrăinat, dominat de o evidentă nestatornicie şi de dorința de a tranşa totul, cu rapiditate, în favoarea sa; dintotdeauna, acesta din urmă sfârşeşte prin a fi asimilat şi integrat.
De-a lungul timpului, cultura – reverberația cea mai proeminentă şi mai specifică a spiritualității umane – a fost supusă unor riguroase analize de ordin morfologico-funcțional rezultând, în consecință, numeroase reprezentări teoretice, între care, unele au devenit de referință în materie. Leo Frobenius, de pildă, identifică o relație sentimentală a omului cu spațiul său, această legătură de suflet fiind un factor determinant în ceea ce priveşte geneza culturală şi supraviețuirea. Savantul german distinge, astfel, între particularitatea omului oriental de a viețui sub cerul liber, în peşteră sau cort şi cea a occidentalului locuiind în clădiri consolidate din toate punctele de vedere şi între zidurile de apărare ale cetăților. Drept urmare, Frobenius conchide că fenomenul cultural nu poate fi un simplu şi aleatoriu product uman şi că o astfel de manifestare trebuie privită ca având, cu deosebire, o sorginte axiologică, spirituală şi metafizică.
Oswald Spengler susține, şi el, cu temeinice argumente, o teorie care afirmă impactul simbolisticii spațiale asupra spiritualității umane. Mitul labirintului din cultura egipteană, sugerând o cale către centrul Ființei, a fost preluat in corpore de către gândirea greco-romană şi, ca semn al unei continuități spirituale neîntrerupte, în întreg arealul mediteranean, el putând fi întâlnit aşişderea, inclusiv în simbolistica medievală de mai târziu. Tot astfel, de la o epocă la alta, în spiritualitatea chineză se va perpetua motivul preumblării maestrului cu discipolul său şi al dialogului inițiatico-tradițional derulat firesc şi fecund în mijlocul naturii. La rându-i, sufletul slav nu poate fi descifrat decât în strânsă corelație cu întinderea nesfârşită a stepei, la fel cum spiritul arab este de neînțeles în afara peisajul deşertic unde oaza şi peştera punctează, prin prezența lor benefică, un mediu arid şi, în genere, destul de ostil vieții. Spengler îşi imaginează spiritualitățile ca fiind asemenea unor organisme ce necesită a fi hrănite cu credințele vii, idealurile şi reprezentările oamenilor locului; ele sunt finite şi perisabile (se nasc, se maturizează, îmbătrânesc şi mor) şi acoperă marile comunități umane (popoare, națiuni) ca nişte imense cupole protectoare menite să confere sens şi specificitate vieții oamenilor. În lucrarea sa de referință Declinul Occidentului,2 filosoful german (aflat sub influența lui Nietzsche) va descrie două modele umane complinitoare: fausticul (occidentalul) – omul tranzacțional modern – şi apollinicul (orientalul) – omul tradițional şi holistic, vizând integrarea sa în Absolut.
Lucian Blaga tratează, şi el, pe larg, tematica generoasă referitoare la corespondența biunivocă dintre spiritul uman şi mediul în care acesta viețuieşte; cercetătorii au identificat, în opera blagiană, o amplă şi nuanțată reprezentare conceptuală potrivit căreia un anumit stil inconfundabil ar domina, în străfunduri, pattern-ului sufletesc, acest mod specific de exprimare impregnând toate creațiile spirituale dintr-o perioadă istorică dată. Filosoful român introduce o distincție netă între orizontul-peisaj şi orizontul-spațial al Sinelui transpersonal care, între altele, suportă inclusiv o serie de influențele temporale. Există, aşadar, o matrice stilistică, un spațio-timp în care omul se naşte, îşi trăieşte viața şi interacționează cu semenii. Cu titlu emblematic, filosoful ardelean va utiliza şi va impune sintagma spațiu mioritic înțelegând, prin aceasta, o dominantă a alternanței vale-deal în viața celui care locuieşte tărâmul mioritic sau, altfel spus, o specificitate a unui orizont indefinit ondulat ce amprentează ineluctabil spiritul românesc.
Desigur, în timpul vieții sale, Anton Dumitriu se va fi bucurat din plin de beneficiul cunoaşterii tuturor acestor concepții care au circulat în epocă, precum şi al altor reprezentări de acest gen ce pot fi circumscrise tematicii. În studiul său, însă, el va opta pentru o abordare vag sentimentală şi patriotică din moment ce, în debutul eseului, prezintă o confesiune de credință consemnată la persoana I singular în care utilizează, cu repetitivitate, locuțiunea patetică țara mea. Derularea ulterioară a întregii expunerii abundă în referiri vizând admirația nețărmurită a autorului față de istoria neamului, miturile fondatoare ale românității şi geografia sacră a acestui pământ strămoşesc măsurat, cum spune el, …de privirea Omului, atât cât se poate întinde ea, de pe vârful cel mai înalt al munților şi până la Dunăre, Tisa şi Marea cea mare (p. 657).
Ignorând sacrul cu instrumentarul său originar care, îndeobşte, ordona lumea în timpurile străvechi, istoria oficială a ținuturilor carpato-dunărene pare că, în multe privințe, nu reflectă fidel realitatea, prezintă insuficiențe semnificative şi pune între paranteze numeroase evenimente şi procese socio-umane pe care, de altfel, nu le poate explica. Există cercetători, însă, care schimbând perspectiva şi aducând spiritualitatea lumii arhaice în prim plan, reuşesc să proiecteze o lumină inedită asupra unor realități demult apuse şi astfel, să evidențieze versiuni sustenabile privind istoria popoarelor care au viețuit pe aceste meleaguri. Aşa, de pildă, este menționată o migrație sacră coborând pe direcția nord-sud care, la un moment dat, poposeşte în cetatea naturală a Carpaților. Această stabilizare în podişul transilvan nu este, defel, întâmplătoare ci corespunde unei reprezentări de natură cosmologică potrivit căreia Pământul, prin relieful său specific, oglindeşte Cerul; în particular, lanțul Carpaților (cu capul în Platoul Boemiei, corpul în munții noştri şi coada în Balcani) era văzut ca o reflectare a Constelației Dragonului3.
Elementele de istorie sacră pe care Anton Dumitriu le consideră a fi reprezentative pentru specificul spiritualității româneşti decurg din timpurile imemoriale când, aşa cum spune Herodot, neamul tracilor era cel mai numeros după cel al indienilor, impunându-se, prin aceasta, ca un reper al lumii antice. Autorii greco-romani4 vorbeau despre un ținut hyperborean5 situat la nord de cursul Dunării ca despre un tărâm misterios în care ar fi subzistat, din vremuri imemoriale, un Centru spiritual al lumii, un aşa-numit axis boreus6. Referințele antice invocate par a fi convergente în direcția sugerată de către autor; în plus, tezaurul alcătuit din legende, colinde, basme populare şi informațiile provenite din studiile toponimice este de-a dreptul fabulos în ceea ce priveşte susținerea unor ipoteze precum cele afirmate de către Anton Dumitriu.
Hesiod – cel mai important poet antic elen după Homer – spune că primii oameni au apărut în aetas aurea (epoca de aur) guvernată de Kronos (Saturn, Moş Craciun); la rându-i, în lucrarea sa Geographia, Strabon precizează că Saturn era Deus Daciae şi că el era supranumit Omul. Hesiod relatează, în completare, că Saturn (sau Homo) era Fiul Cerului născut de către Geea, Gaia – Mama Pământ. Aşadar, în illo tempore, oamenii din ținuturile hyperboreene îl venerau pe Saturn ca pe o divinitatea supremă şi, în acest sens, pot fi invocate numeroase referințe antice. Şi încă mai mult decât atât, la un moment dat, istoricul Mneseas din Patrae consemnează că geții îl adoră pe …Kronos (Saturnus senex) pe care îl numesc Zalmoxis…, adică, Zal (Zeul) – mox (moş) – is (sufix elen) sau Zeul cel bătrân, Zeul strămoşesc; ulterior, această afirmație este reiterată şi de alți autori greci sau romani.
Cuvântul moş este, aici, determinantul esențial pentru că el sugerează o transmisie (tradiție) sacră neîntreruptă primită ca un tezaur de gândire de la cei din trecut, o moştenire ce se impune a fi trecută generației mai tinere precum o torță călăuzitoare şi de neprețuit. Acesta este tâlcul cultului strămoşesc şi, de aceea, un om viu pătruns de această doctrină (credință) se simte solidar cu valorile şi idealurile moşilor lui şi, concomitent, responsabil față de viitorul urmaşilor săi. Spiritualitatea ca legătură socială manifestată, în principal, prin cultul strămoşilor este menționată la toate vechile popoare; Guénon, pp. 74-84. În ceea ce priveşte Dacia preistorică, Nicolae Densuşianu îl va fi identificat pe Saturnus senex (bătrânul, geronta, venerabilul) cu Moş Crăciun-ul pogorând din Laponia, Nordul generic, tradiția hyperboreană – personajul misterios şi legendar care deşi a fost adoptat necanonic de către creştinism, nu are nicio legătură cu ansamblul unitar şi coerent de mituri țesute în jurul persoanei lui Iisus Cristos.
Asimilarea lui Zalmoxis cu Saturn, aşa cum a fost aceasta percepută de către popoarele antice din vecinătatea Daciei, nu poate fi decât una relativ simplistă şi reducționistă, construită, oarecum, artificial spre a facilita o înțelegere mai adecvată a spiritualității hyperboreene prin prisma propriilor credințe. În realitate, însă, nu există suficiente argumente care să susțină ferm acest artificiu. Zalmoxis – rege şi zeu – era considerat a fi Omul universal tot aşa cum şi Horus la egipteni, fiul lui Osiris şi al zeiței Isis era, înainte de orice, o funcțiune de natură sacră indicând generic esența divină a ființei umane şi, cu deosebire, a celor care primesc o consacrare în acest sens şi sunt pe deplin conştienți de importanța unei asemenea învestituri. Vârful Omu din Bucegi (denumire arhaică foarte sugestivă) poate fi considerată o dovadă veridică şi autentică care, sfidând timpul precum Sfinxul ce străjuieşte piramidele, marturiseşte despre o credință de nestrămutat într-un zeu unic. Tot astfel, toponimele Carai-man şi Căli-man7 indică, prin terminația lor, faptul că omul este purtător de lumină vie şi identică, sub aspectul naturii sale, cu cea emanată de către divinitatea supremă; Această idee de om ceresc, fiu al cerului sau pur şi simplu om, prin care este determinat Saturn, a luat în regiunea noastră un aspect mai pregnant decât în altă parte, fiindcă acestea denumiri sunt înscrise în monumente de piatră, şi sunt utilizate şi astăzi (p. 667).
Anton Dumitriu acordă o atenție specială lui Apollo Musagetes (patronul celor nouă muze) – zeu Luminii pogorât în Olimpul elen ca emisar al hyperboreenilor. Lui Apollo, supranumit şi Chrysokomes (Cel cu părul de aur sugerând astfel strălucirea unei aureole), i se închinau temple în întreaga Tracia hyperboreană dar şi în peninsula elenă; cel mai renumit asemenea lăcaş de cult – celebrul Templul din Dephi – a funcționat multă vreme ca cel mai cunoscut oracol fiind proclamat de către vechii greci, pentru importanța sa, ca centru al lumii – omphalos mundi. Tot astfel există referiri la un templu apollinic înălțat în insula Şerpilor, cea cunoscută în antichitate drept Insula albă, Leuke sau Insula fericiților şi situată la est de gurile Dunării. În spiritualitatea românească, au rămas mărturie numeroase colindele care încep prin a menționa mânăstirea albă (de tămâie) şi o triadă de triade (nouă preoți, nouă altare, nouă tronuri etc.) subliniind, prin aceasta, importanța majoră pe care, din perspectiva sacrului, o reprezenta acel templu în vremurile îndepărtare. Apollo (Alion, Ilion, Ion-Sânt-Ion) este numit uneori Bunul Dumnezeu Fiul (Bonus Deus Puer sau Bonus puer phosphorus); în Apullum (Alba Iulia), capitala provinciei romane Dacia Apullensis au fost găsite numeroase inscripții de acest gen consacrate zeului luminii.
Despre lup (lykos, în limba greacă) ca simbol şi stindard reprezentativ al geto-dacilor şi despre Apollo Lykios (al lupoaicei8) s-au scris nenumărate studii şi s-au acreditat la fel de multe teorii, ipoteze sau simple ficțiuni. Dacii îşi spuneau lupi şi aveau în vedere, prin acest apelativ, îndeosebi un aspect spiritual, căci lykos mai înseamnă, în acelaşi timp, şi lumină. Fondatorii Romei – gemenii Romulus şi Remus – sunt hrăniți de o lupoaică (Lupa capitolina), legenda mărturisind, prin aceasta, despre descendența lor spirituală. Desigur, spune Anton Dumitriu nu se poate conchide categoric în privința vreunei legături între cele trei simboluri: lupul apollinic, lupul dacic şi lupul Romei; cu toate acestea, putem constata că Lupul-lumină a reprezentat un simbol antic deosebit de puternic dăruit lumii de către spiritualitatea existentă pe aceste meleaguri hyperboreene cu inima sa în podişul transilvan mărginit maiestuos de arcul carpatic şi cu extensii teritoriale semnificative înspre cele patru zări.
Marea familie a neamurilor tracice, cu nucleul său geto-dacic, decurge firesc din popoarele anterioare şi limitrofe, respectiv, celții, sciții şi pelasgii; în referințele antice sunt menționate numeroase denumiri de triburi care, împreună, alcătuiau toată această populație oarecum compactă şi omogenă pentru că era animată de o doctrină spirituală comună; chiar dacă sub aspect politic triburile din acest areal aveau unele divergențe care, uneori, degenerau în mici războaie locale credința lor în apartenența la un neam mai mare prevala şi astfel potențialul militar al întregii regiuni era redutabil în antichitate. Cu referire la această doctrină, Anton Dumitriu precizează că tracii …credeau în posibilitatea omului de a mai atinge starea primordială din epoca lui Saturn, stare realizată de Zalmoxis şi Decaeneus. Această credință supremă pare că guverna viața oamenilor şi construcția societală şi, astfel, rezultatele au fost pe măsură; la mijlocul secolului al IV-lea e.n., împăratul Iulian Apostatul menționează că geto-dacii aveau, la vremea respectivă, cea mai puternică armată şi că această forță teribilă se baza pe învățătura lui Zalmoxis şi pe credința în nemurire.
Preoții geto-daci propovăduiau celor anume aleşi o tehnică specială de liniştire a mentalului (asemănătoare cu cea utilizată de către yoghinii) şi îi îndemnau pe aceşti oameni dedicați în exclusivitate divinității să adopte un mod de viață9 care, în esență, favoriza atingerea unor stări de conştiință non-ordinară. Cu privire la doctrina şi tehnica arhaică de îndumnezeire a omului există numeroase referiri în legendele şi basmele românilor. Sub nicio formă, extinderea religiei creştine pe meleagurile carpato-danubiene nu a impietat preocuparea pentru o realizarea spirituală superioară; mai mult decât atât, de la o vreme, tehnica hesychastă (hesychia – linişte lăuntrică, în limba elenă) este semnalată, inclusiv, în mânăstirile ortodoxe şi, în legătură cu aceasta, au avut loc numeroase dezbateri în mediul monahal. De remarcat, totodată, că practica isihastă din ortodoxie transcende scopului comun al mântuirii sufletului şi aceasta pentru că ea are în vedere o concentare a minții în ea însăşi pentru a se obține astfel o claritate extraordinară în gândire şi în procesul cognitiv.
Pentru a sublinia aspectul de continuitate în viața spirituală a poporului român în ultimii două mii de ani, Anton Dumitriu produce o admirabilă analogie. Astfel, tot aşa cum Burebista se va fi dus la Înaltul preot, Decaeneus, spre a căpăta îndrumare la ceas de cumpănă, Ştefan cel Mare merge, şi el, la un părinte îndumnezeit, Daniel Sihastru – văzător în duh. Asemenea situații precum cele două prezentate mai sus spre ilustrare sunt mult mai numeroase în istoria poporului român. Domnul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu, de pildă, se lăsa întotdeauna consiliat de către un moş anonim atunci când alegea locul unde urma să fie zidită o nouă mânăstire, iar Neagoe Basarab – Domnul Țării Româneşti, lasă şi el, în învățăturile către fiul său, Teodosie, unele interpretări care pot fi desluşite doar în acest registru zalmoxian.
Relația omului cu spațio-timpul determină forma mentis, reprezentările privind realitatea şi, în plan concret, cultura, modul de viață şi felul de a fi. Omul pământului, cel care în sufletul său se simte pe deplin înrădăcinat în locurile unde s-a născut, a copilărit şi a trăit ca matur nu poate fi decât un om conform cu Tradiția şi, de altfel, perfect stabilizat şi integrat în mediul său. Prin contrast, omul modern, pretutindenar şi animat de un hipernomadismul epuizant pierde legătura cu un spațio-timp distinct de la care, din când în când, să se încarce cu energiile vitale; de aceea, un astfel de individ se află într-o continuă stare de agitație, este nestatornic, resursofag şi total indiferent la argumente vizând istoria şi geografia sacră. Între cei doi poli existențiali pot fi identificate numeroase alte modele umane între care se impune a fi menționat aici dezrădăcinatul, cel care asemenea lui Ovidiu – exilat, prin forța împrejurărilor, la Pontul Euxin – va conştientiza cu durere în suflet starea improprie în care el viețuieşte şi, tocmai de aceea, va tânji cu ardoare să se întoarcă acasă şi să revină în locurile sale de baştină.

 

 

Bibliografie
Attali, Jacques – Scurtă istorie a viitorului, Ed. Polirom, 2016; pp. 200-206-213;
Blaga, Lucian – Trilogia culturii, Ed. pentru Literatura universală, 1969;
Dumitriu, Anton – Cartea întâlnirilor admirabile, Ed. Univers, 1981, reeditată în volumul Eseuri,
Ed. Eminescu, 1986;
Guénon, René – Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, 2006;
Lovinescu, Vasile – Dacia hiperboreană, Ed. Universitas, 1993;
Zecheru, Vasile – Management în cultură, Ed. Litera Internațional, 2002.

 

 

Note
1 Cu ce-i vrăjeşte oare pe toți pământul țării,/ De nu-l mai poate nimeni de-a pururea uita? – traducere din latină de Teodor Naum în Tristia. Epistulae ex Ponto, Ed. Ex Ponto, 2019; https://biblioteca-digitala.ro, pp. 396-397.
2 Cele două volume care alcătuiesc lucrarea au fost publicate astfel: Formă şi actualitate (1918) şi Perspective ale istoriei lumii (1922).
3 Hieroglifa lui Saturn () pare a fi o stilizare a acestei reprezentări; Paftaua lui Negru-Vodă, cu simbolismul său enigmatic, constituie, de asemenea, o exemplificare, în acest sens; Lovinescu, pp. 5-6.
4 Hesiod (sec. al VIII-lea î.e.n.) Herodot (484-425 î.e.n.), Pindar (517-437 î.e.n.), Mneseas din Patrae (sec. al III-lea î.e.n.) Strabon (63.î.e.n.-26 e.n.), Pliniu (23-79 e.n.), Ovidiu (43 î.e.n.-17 e.n.), Martial (40-103 e.n.), Clemens din Alexandria (150-215 e.n.), Claudian (370-404 e.n.), Jordanes (sec. al VI-lea e.n.) etc.
5 Pentru grecii antici, borean însemna nordul şi, de aici, termenul hyperborean care va fi desemnat nordul indistinct; Boreas era numele vântului de miazănoapte.
6 Aristotel defineşte kosmos-ul (universul ordonat) prin cele două axe, Axis boreus şi Axis australis; unul din punctele unde axa străpungea terra se numeau cardines (balamaua, țâțâna) mundi şi se afla în Hyperboreea.
7 Cuvintele mann (germ.) sau man (eng.) înseamnă om şi au legătură cu Manu – personaj legendar care a rămas în istoria ca primul legiuitor al omenirii.
8 Letona (sau Leto), mama lui Apollo şi al zeiței Artemis (Diana), era din neamul geto-dacilor.
9 Retragere în solitudine, dietă anume recomandată, abstinență sexuală etc.

Leave a reply

© 2025 Tribuna
design: mvg