Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Omul de Neanderthal

Omul de Neanderthal

 

 

Dimitra Papagianni, Michael A. Morse
Omul de Neanderthal.
O poveste de știință modernă
București, Editura Corint, 2018

 

 

Apărută în Marea Britanie încă în anul 2013 și tradusă la noi abia în 2018, această carte vine să completeze un gol în peisajul românesc, prin faptul că noile descoperiri arheologice și studii de antropologie au schimbat în ultimii ani percepția asupra neanderthalienilor.
Studiile de paleontologie – paleoantropologie au căpătat în ultimii ani un tot mai mare avânt, desigur și pe fondul interesului crescând al publicului cititor – nespecialist – față de trecutul îndepărtat al omenirii, despre modul cum oamenii au devenit oameni. Genul Homo a apărut demult, despărțindu-se de primate, de vreo 6-7 milioane de ani, și de atunci a cunoscut zeci de specii, mai  mult sau mai puțin importante, mai mult sau mai puțin studiate și cunoscute, uneori doar după câteva fragmente osoase, găsite în urma cercetărilor. Așa cum arată autorii, doar în ultimii 2 mil. ani, au existat 12 specii umane (p. 19), deseori unele dintre acestea trăind concomitent, în aceeași perioadă de timp.
Una dintre aceste specii, care a fost mai intens studiată, este cea a omului de Neanderthal, numit popular și omul de peșteră, ale cărui urme au fost descoperite pentru prima oară în Germania, la mijlocul sec. XIX, dar apoi și în multe alte părți, printre cele mai importante fiind siturile din Anglia, Franța, Spania, Israel ș.a. El este considerat important pe de o parte pentru că s-a format și a trăit în Europa o perioadă foarte lungă – se vorbește de 600.000 ani (sau chiar 800.000 !) până prin 30.000, iar pe de altă parte, datorită faptului că a avut un mare rol în evoluția omului, prin perfecționarea îndelungată, în multe milenii, a uneltelor de piatră cioplită – tip levalois, musteriene, continuând apoi cu uneltele aurignaciene și gravettiene ale omului modern timpuriu.
Este un lucru cunoscut și general acceptat, conform teoriei „Out of Africa” (p. 23 ș.a.), că genul Homo s-a format în Africa, de unde a emigrat la un moment dat, în mai multe perioade succesive, prima dată în Asia și Australia, apoi în Europa și în  America.
Autorii urmăresc cu acribie această parte a evoluției umanității, noile descoperiri în domeniu, multele discuții, deseori în contradictoriu, purtate în acest sens, noile metode de cercetare și datare, extrem de importante în vederea interpretării rezultatelor. Aceasta pentru că în domeniul paleontologiei sunt mai multe întrebări decât răspunsuri, mai multe necunoscute și posibile ipoteze decât certitudini. Deseori, descoperirile constau doar în câteva oase, extrem de interpretabile și deseori într-o stare precară de conservare. Ele sunt făcute la mare distanță în timp și spațiu unele de altele. În total (!!) se vorbește că au fost descoperite oase a doar câteva sute de indivizi Homo neanderhalensis, pentru o perioadă de peste jumătate milion de ani și un teritoriu cuprinzând o parte din Africa, Europa și Asia. În plus, ritmul descoperirilor noi – și deci și al noilor ipoteze – se accelerează vizibil, astfel că de la scrierea acestei cărți în 2013, unele date și teorii deja pot fi considerate ca depășite, cel puțin parțial – de ex. importanța acordată lui Homo denisovan (Siberia), floresiensis (Indonezia), luzonensis (Filipine). Deseori fosilele sunt redatate (p. 206 ș.a.), reinterpretate, se inventează noi și noi metode de datare: radiocarbon, cu uraniu și toriu (p. 180), izotopi de oxigen, extragerea ADN atunci când acesta a fost conservat (p. 197) ș.a. Fosilele doar „sugerează” concluziile, nu le impun, iar teoriile sunt „probabile”, aproximative, urmând a fi verificate în viitor.
Omul de Neanderthal se caracterizează prin câteva trăsături distincte: trup atletic construit, robust, îndesat, cu oase mari, puternic, arcade pronunțate deasupra sprâncenelor (p. 174), cu creierul chiar mai mare decât al lui Homo sapiens etc.
În principal, se pun câteva probleme în legătură cu tipul uman neanderthalian:
1. În ce măsură au caracteristici cu adevărat umane? Răspunsul poate fi considerat pozitiv, de vreme ce ei foloseau focul, fabricau unelte de piatră cioplită, aveau un limbaj articulat, purtau haine, aveau grijă de cei bătrâni, de morți, îngrijeau pe cei răniți.
2. În ce măsură au intrat în contact cu Homo sapiens, următoarea specie umană, care a ajuns să domine lumea și să înlocuiască pe Homo neanderthalensis? Deși ipotezele abundă, deseori în defavoarea neanderthalienilor, mai ales în mass media dornică de senzațional, faptul că omul modern are 3-4% gene neanderthaliene până în ziua de azi, vine să confirme faptul coexistenței lor vreme îndelungată, a încrucișării lor, dovadă puternică a faptului că aproape un milion de ani de evoluție paralelă n-au fost capabile să înlăture total urmele acestora. De altfel, toate speciile umane sunt în contact, se încrucișează, ca de ex, denisovanii cu neanderthalienii, cu omul modern ș.a.
3. Rămâne în continuare deschisă problema extincției neanderthalienilor, cu toate că termenul nu e cel mai potrivit. Ei s-au încrucișat cu Homo sapiens, au fost asimilați de către acesta, iar schimbarea climatică nu i-a afectat prea mult. De altfel, perioadele reci, în care Europa a fost „acoperită” de ghețuri, denumite „glaciațiuni” au permis omului și animalelor să supraviețuiască. Deci și plantelor. „Rece” este deci un termen mai mult decât relativ, extrem de vag ne-definit…
4. Se consideră îndeobște că omul modern este specia cea mai adaptată, de vreme ce a înlocuit omul de Neanderthal și a reușit să populeze întreaga planetă. Dar putem să afirmăm că omul modern, format demult în sudul Africii, a ajuns în Europa abia către 50-40.000 ani, pe când cel de Neanderthal a populat Europa o perioadă de peste 500.000 ani…
Cu tot spiritul general științific al autorilor, ce contravine speculațiilor și defăimărilor frecvente în cultura populară din occident, putem constata și câteva lipsuri: un prea mare accent pe determinismul geografic – rolul climei, al țărmului sunt mult supraestimate; omul de Neanderthal și cel modern tind să fie tratați separat, fără prea multe interacțiuni (”avem imaginea !! a două populații separate” p. 196) și cu rol de concurenți (în spiritul american!), cel dintâi considerat a fi „exterminat”, învins, înlăturat cu forța de cel modern, în pofida multelor dovezi contrarii; unele teorii ale autorilor sunt mai apropiate de fantezie decât de realitate: „gena limbajului” (p. 199), „n-au avut nici o încrucișare” (p. 198), „nu avem dovada !! existenței societăților mixte sau a unei interacțiuni de lungă durată, însă avem proba ! unor contacte de o !! noapte suficient pentru ca rezultatul acestora să afecteze întreaga populație din afara Africii” (p. 200) etc. Apoi, considerăm că această lucrare cedează prea mult în fața facilului, a stilului jurnalistic, e scrisă prea evident pentru „oamenii obișnuiți” (p. 239), net diferiți de „specialiști”: deseori sunt evitate datele precise, referirile la concret, se fac frecvente referiri la reviste, ziare, filme, cărți beletristice, piese rock ce au ca pretext pe neanderthalieni, ori chiar se face referire la expresia de limbaj uzual – probabil anglo-american, inexistentă la noi – ce ar caracteriza un om „inferior” în limbaj sau comportare, denumit „neanderthalian”.
Cu toate acestea, părerea autorilor, specialiști în problemele omului de Neanderthal, este pozitivă: „ei au fost în mod esențial pe aceeași traiectorie cu specia noastră… Toate aceste realizări îi plasează pe neanderthalieni la același nivel cu Homo sapiens din perioada interglaciară a eemianului, acum 120.000 de ani… cele două specii păreau să coexiste, preferând chiar aceleași habitate” (pp. 208-209).

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg