Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Omul din fața hipermarketului

Omul din fața hipermarketului

Lângă blocurile noastre s-au „aciuat” (e mult spus. De fapt, doar trec, când își fac turul prin cartier) niște oameni ai străzii. Câteodată dispar cu lunile. De câteva zile unul dintre ei stă cu un troler în față la Profi. Stă nemișcat și se uită la magazin. Pare un personaj scos din Fetița cu chibrituri, dar fața lui e mereu zâmbitoare, de parcă ar fi descoperit un culcuș în locul din fața vitrinei, de parcă ar fi descoperit o cameră caldă privind depozitul de dulciuri și alți nutrienți colorați vesel de care îl despart doar un geam și mii de ani de evoluție homo sapiens derulați în cercuri concentrice de violență alternate cu idealuri paravan, colorate și ele frumos, ca pungile de plastic/staniol, dar înfățișând minunata lume a turnului de veghe, în care leii și copii se adapă de la același izvor nepoluat, iar părinții zâmbesc în fundal pierduți într-un cer care nu a cunoscut niciodată „urmele chimice”. Nu cere nimic. Trăiește din ce găsește la gunoi, în care caută și după ce a fost strâns, pentru că întotdeauna rămâne ceva, acolo, în întunericul de la capătul pubelei. Se aruncă și rămâne cu jumătatea corpului afară, legănându-se ca un trapezist al foamei. Și iese mereu învingător. Niciodată nu pot fi aruncate toate resturile, la fel cum niciodată nu se cunoaște în istoria omenirii să se fi terminat carnea ascunsă printre oscioarele gâturilor puilor de gostat. Cine știe câte fire de viață se pot găsi la capătul pubelei de care atârnă? Câteodată, în orele lungi de „așteptare”, de fapt, pur și simplu orele care probabil curg ca o melasă dinspre răsărit spre apus, începe să ordoneze ghenele nediferențiate. Are aceeași expresie, un zâmbet straniu, ca o lumină fără sursă din picturile clarobscure. Scoate sticlele și le pune la sticle. Scoate plasticul și îl pune la plastic, hârtia la hârtie. Nu e mânat de „spunerea poveștii” care-i aduce cerșetorului mila trecătorului (din moment ce nu cere nimănui nimic) și e puțin probabil să sufere de sindromul muncii brățară de aur (în alte capitale culturale, cu mai puține stele decât a noastră, emigranții care trăiesc pe stradă au fost instruiți probabil de o mafie binevoitoare să se dedea muncii, showului datorat occidentalului de bine, care trebuie neapărat să știe pe ce dă banii, chiar când e mânat de caritate). La Roma, acești cerșetori-emigranți-„angajați” mătură străzile (practic, sunt singurele străzi întreținute ale Cetății Eterne în ultimii ani) și fiecare are amplasată o cutie a milei și un carton pe care stă scrisă într-o italiană perfectă „povestea” cea mai frumoasă, redusă la esențialul pe care occidentalul de bine vrea să-l audă: „sărac, dar vreau să muncesc”. Deși strălucesc mereu câțiva euro în cutia milei, „angajatul” se bucură mult mai mult când cineva îi oferă direct mâncare sau haine, pe care probabil „angajatorul” nu le poate contabiliza. O bucată de pâine se pierde fără urmă în bezna corpului, spre deosebire de banii care circulă nestingheriți sub soare. Omul din față de la profi este în afara acestui rulaj. Munca lui este la fel de stranie precum zâmbetul. Este pentru nimic. Este o manie. Trolerul și sacoșa sport pe care o are sunt la fel de ordonate. Resturile de pizza și pâine sunt strict separate de oasele de pui și capetele de salam. În plus, sunt straniu aliniate, respectând mărimea și culoarea, mai ceva decât rafturile de supermarket sau dulapurile starurilor reality. Oamenii îi mai dau bani sau îi cumpără meniul profi cu 5 lei (cafea cu hot dog). Dar la profi nu poate intra la fel cum, probabil, nu poate intra în 99% din marketuri. Doar la magazinele de bloc sau la chioșcuri ascunse pe străzi minuscule este tolerat, alături de alți oameni ai străzii. Unica lor șansă de supraviețuire este să „se facă cunoscuți”, să „persiste”, să găsească ”locul”. Sa „comunice”, să „gândească pozitiv”. Floarea este „vedeta străzii”. Ea mai cere una alta pentru ea și pentru ceilalți. Și, mai ales, cere lucruri „surprinzătoare”: „dă-mi și mie niște cercei că mi-au căzut dinții și crede lumea ca-s bărbat». Nu-i place ciocolata kinder și femeile care nu se vopsesc pe păr. Din slabă ce e, iarna devine o pată de culoare întunecată. Stă pe lângă biserici și dispare într-un sat de lângă Cluj unde are „bătrânul ei”. Alternează benzinăriile, magazinele de bloc și străzile pe care este tolerată. Practică un fel de transhumanță sensibilă la pragul de suportabilitate al cetățenilor de bine care n-ar rezista să fie bombardați zilnic cu prezența ei, cu foamea și frigul, cu surpriza că lui Floarea încă îi mai plac unele lucruri și nu altele. Știe când nu mai e „binevenită” într-un loc și pleacă în altul. Când îți cere ceva spune sa îi aduci puțin din fiecare. Are mereu în minte o listă foarte exactă. Nimic în plus. Unde să le pună? Casa ei e ghiozdanul. Uneori intră în cușca câinelui din vecini și doarme cu el în brațe. Când nu mai ajunge la „bătrânul ei” și frigul nu poate fi alungat cu niște chibrituri.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg