Tudor Călin Zarojanu e un personaj atipic al lumii literare românești. Absolvent al primelor promoții ale secției de informatică la Facultatea de Matematică a Universității din București, cu o experiență de 12 ani de domeniu, a devenit din 1992 jurnalist. Premiat de Uniunea Scriitorilor pentru debutul din același an, 1992, volumul de proză scurtă Viața ca troleibuz, autor al unei cunoscute lucrări biografice publicate în ediții multiple, Viața lui Corneliu Coposu, Tudor Călin Zarojanu e un scriitor atipic, care pe de o parte nu consumă scriitura jurnalistică pe excepționalismul întâmplării, dar, pe de alta, nici nu coboară în imediatul biografist doar pentru a reda, cu instrumentarul Noului Roman francez, stări fragmentare rezumate la factualitatea banală. Nu este departe de niciuna dintre aceste căi. Există în scriitura lui o apetență pentru redare, pentru poveste, pentru focalizarea asupra faptelor de la o distanță auctorială asumată, menținută constantă, și există, ca în Noul Roman, o reacție, ușor camuflată, la existențialismul care a început să își diversifice formele de exprimare. Despre această confruntare, care a atins cel puțin tangențial și scriitura românească în anii ’80-’90, pare atipic să vorbim în raport cu o proaspăt apărută lucrare, în 2023, romanul Nu privi înapoi al lui Tudor Călin Zarojanu1, în ciuda revirimentului existențialist în proza actuală, plecând de la mizerabilismul lui Houellebecq servind drept model pentru o întreagă generație de tineri prozatori români. Ceea ce însă dă credit unei asemenea poziționări e însuși faptul că romanul lui Zarojanu a fost scris înainte de 1989, fără a fi cosmetizat sau fără a fi introduse (ulterior) „aluziile” atât de frecvente ale romanului subversiv românesc al ultimelor decenii de comunism. Publicarea lui, după treizeci de ani în care orizonturile așteptării în romanul românesc ar fi trebuit să se schimbe considerabil, e în sine un experiment. Ceea ce e și mai surprinzător e că în lectură romanul se relevă a nu își pierde prospețimea scriiturală în ciuda plasării acțiunii în orizontul cenușiu al anilor ’80, un orizont mai degrabă favorabil proiecției existențialiste. Scris în aceeași perioadă și cu focalizare pe același orizont cenușiu al orașului din ultimul deceniu comunist, precum, spre exemplu, romanul Tot mai aproape al colegei de generație, Carmen Firan, publicat în 1991, Nu privi înapoi e un colaj de fapte cu focalizare pe un erou atipic, așezate pe canavaua cenușie a unui mediu urban sugerat, restrâns la interioarele centrelor de calcul și doar rareori, în alternanța scenelor, mutat în lan, la culesul porumbului, sau în piață la mitingurile organizate de partid. Dar partidul nu se manifestă explicit în roman. El este implicit pretutindeni, el modelează parcursul fiecăruia, dă sens realităților imediate, se impune atunci când vagile urme de revoltă ale încă tânărului erou, Ștefan Munteanu, permit formularea unor întrebări:
„Odată cu venirea primăverii se află despre iminenta desființare a colectivului. Zarurile tăcură, dulceața începu să mucezească în borcane și Gigi renunță la zilele filmului brazilian. Erau nu atât surprinși (fusese prea frumos ca să dureze), cât, pur și simplu, amărâți. Încercă să se revolte, fără să creadă c-ar avea vreo șansă. Invitat să dea socoteală, directorul rezistă netulburat tirului încrucișat:
— E vorba de transfer sau de detașare? întrebă cineva.
— Transfer. Mergeți pe platforma Laromet, în aceeași formulă, e o platformă industrială modernă…
— Și cum rămâne cu repartiția guvernamentală? sări Ștefan. Din punct de vedere legal…
— Tovarășe Munteanu, sunteți un om inteligent, zâmbi directorul. O să fie legal…
— Bine, dom’ne, se băgă și Dorel, tupeist ca de obicei, dar treișpe oameni care și-au câștigat dreptul să…
— Acum doi ani tovarășul ministru a hotărât mutarea IPROLAM de pe Calea Victoriei pe platforma Laromet. Două sute de oameni. Credeți că treisprezece e prea mult?”(p.19).
Prezență discretă, dar constrângătoare, partidul e parte a poveștii, modelează, se insinuează precum aerul. Dar romanul nu are această miză. Exterioritatea este doar sugerată, eroul pare rupt de context, pare așezat întâmplător – deși condiționarea este implicită – într-un mediu incapabil să-l atingă din perspectiva constrângerilor, atâta vreme cât asumat își trăiește viața la minim, fără angajarea unor resurse vital(ist)e, fără implicarea complexă până în momentul care schimbă complet și perspectiva, și derulările epice. Stranie este tocmai această capacitate de a menține lectorul captiv în povestea reductibilă la alte orizonturi, aparent imposibil de recuperat în actualitatea laxă. Nu poate fi decât efect al unei scriituri mature în anii de dinainte debutului, deși autorul, privind din prezent, e conștient de propriile vârste ale creației. Și mai interesant este modul în care, plecând de la realitățile cel mai bine cunoscute autorului, ale mediului universitar românesc din anii ’70-’80 și ale cercetării de pe platformele industriale din anii ’80, care corespund biografic anilor formării autorului – există o similitudine (dar un ușor decalaj temporal) între biografia lui Tudor Călin Zarojanu și cea a eroului propriei ficțiuni, Ștefan Munteanu, și, probabil, multiple diferențe în ceea ce înseamnă parcursurile vieții celor doi – romanul propune o poveste de dragoste atipică, neconsumată, între personajul său, ajuns în anii deplinei maturități, și tânăra Laura. Or, în această poveste atipică, în care suflul partidului se simte pretutindeni fără a fi vizibil în poza de grup a personajelor romanului Nu privi înapoi, povestea de dragoste nu poate trece de constrângerile perioadei, de amenințările ce decurg de aici, din condamnarea aparentă a oricăror forme de relații neprincipiale, care în definitiv nu e decât o formă de control a vieții private.
Eroul romanului e, dintr-o perspectivă, un antierou, un neimplicat. Rarele episoade ale prezenței sale active sunt cele care schimbă perspectiva și apropie sau îndepărtează orizontul, ca în parcurgerea unui drum de munte, în serpentine. Ștefan Munteanu, din focalizarea auctorială asupra sa și a parcursului său, e un interiorizat, un retras, reductibil în descrierea prin câteva rânduri ca în cazul colegilor săi din colectivele de la Centrul de Calcul al Metalurgiei, de pe platforma Laromet ori de la COCC, de unde tot în urma unei pasiuni neconsumate pentru Anca, se va întoarce la CCE-MIM. E un altfel de om fără însușiri decât cel musilian, care mai are o șansă, care exploatează, poate prea târziu, ceea ce înseamnă potențialul latent: „Descoperi târziu că singura șansă de a-și consuma surplusul de energie era aceea de a se lăsa cucerit de profesie, de a deveni un programator nu numai valoros, dar și pasionat, neobosit, fanatic – dacă s-ar fi putut. Era posibil, dar dificil. Făcuse Cibernetica tot calculând șansele de-a intra și de-a prinde repartiție în Capitală, iar felul în care se desfășuraseră anii săi de studii nu fusese de natură să-i trezească vreo pasiune. Anii petrecuți la COCC, în preajma domnului Petrescu, îi modificaseră spectaculos atitudinea față de muncă (și de aici, calitatea acestei munci), dar era încă departe de o pasiune… Cum se spune, se trezise cam târziu” (pp.42-43).
În dragoste se va întâmpla la fel. O anumită întârziere, care îl poziționează diferit de musilianul Ulrich, îl menține mai degrabă în zona normalității, a non-excepționalului. La „o felie de viață” rezumă autorul propria intenție într-un interviu pentru revista Familia, în limitele normalității acestei vieți proiectate în decorul cenușiu al anilor’80, cu exagerările vârstei auctoriale: „e drept, este cartea în care am formulat cele mai multe idei teoretice privind dragostea, morala, filozofia de viață etc., eram foarte tânăr și tentat să spun lucruri memorabile – dar sper să primeze totuși, pur și simplu, povestea”2. Dar tocmai această normalitate îi dă o șansă, deschide un altfel de orizont în raport cu personajul și romanul lui Robert Musil, îl salvează ca erou: „Fiecare vârstă are, trebuie să aibă întrebările ei fără răspuns. Erorile și disperările ei […] Viața este fantastică, tot ce urmează să ți se întâmple va fi fermecător, oamenii sunt mai buni decât ești tentat să crezi, fiecare floare merită a fi mirosită, fiecare munte poate fi urcat, fiecare clipă trebuie trăită, dar nu privi înapoi! Nu vei deveni nici mai înțelept, nici mai prudent. Vei face exact aceleași greșeli, dar – în plus – le vei face fără plăcere, fără speranță, cu moartea în suflet. Tot ce poate avea vreo importanță se află înainte. Următorul pas e singurul care contează. Următoarea carte e singura care merită a fi scrisă” (p.170).
Nu privi înapoi e un roman bine scris, curajos publicat la peste treizeci de ani distanță, fără pretenția recuperării lui ca literatură aluzivă de sertar, un roman care trebuie recuperat însă și așezat în contextul producerii lui.

 

 

Note
1 Tudor Călin Zarojanu. (2023). Nu privi înapoi. Roman. Iași: Editura Lebăda Neagră. 174p.
2 Tudor Călin Zarojanu. (2023, 27 mai). Trei răspunsuri despre romanul „Nu privi înapoi” de la autorul lui, Tudor Călin Zarojanu. „Nici prin cap nu mi-a trecut să-l rescriu «cu mintea de acum» și eventual strecurând false dovezi de luptă anti-sistem!”. Familia [online]. URL: https://revistafamilia.ro/?p=7662 [consultat la 29 iulie 2023].