Zilele trecute mă gândeam să fac încă o emisiune și să o trimit pe You Tube. Îi găsisem și un titlu: „Cei care pleacă, cei care vin”. Aș fi vrut să povestesc despre o obsesie de-a mea legată de moartea unor mari actori care m-au bucurat o viață și cărora le simt atât de dureros lipsa și apariția altora, mai mult sau mai puțin talentați și neavând prea multe legături cu scena sau pânza de cinematograf. Și asta nu numai la noi. Nu mă întrebați cum au apărut aceștia. Nu știu și nici nu rezolv ceva dacă aș ști. Oricum, o să dispară și ei mai devreme sau mai târziu. Vor apărea alții. Nu asta mă îngrozește, nu lipsa uneori de valoare, cât mai ales uitarea. Am mai spus-o, au spus-o și alții, e atât de trist să vezi cât de repede se uită, și asta peste tot: în familie, în grupuri de cunoscuți și necunoscuți, în cultură, în… Știu ce spuneți: “a uita e omenește”. O fi!…
Cândva vă vorbeam despre filmele anilor ‘60, despre marile pelicule, despre cei care AU FOST marii actori și care au plecat dintre noi. Unii firesc, la o anumită vârstă, alții mult prea repede.
Spre sfârșitul anilor ‘60 filmele franțuzești polițiste, filmele noir, au rulat alături de cele americane cu mult succes. Așa am văzut, alături de Steve McQueen, de pildă, actori ca Alain Delon, Jean-Paul Belmondo, Pierre Mondy, Yves Montand, Michel Constantin și mulți alții despre care astăzi ne amintim atât de puțin sau uneori de loc. Așa am văzut filmele Clanul sicilienilor, Samuraiul, Cercul roșu, Police Python 357 și multe, multe altele.
Acum o să vă povestesc despre un actor deosebit. Scund, îndesat, fost sportiv, privire crâncenă, și mai ales extrem de talentat. Pentru câteva minute, să ne reamintim de el. Poate e un câștig pentru noi. Dar și pentru el.
Actorul francez de origine italiană Lino Ventura s-a născut în orașul Parma ca fiu al lui Giovanni Ventura și al Luisei Borrini. Se mută cu familia în Franța. Întrerupe școala la vârsta de opt ani și nu întrebați de ce. Nu știu nici care a fost motivul alegerii unor joburi ca mecanic și sportiv. La un moment dat, omul acesta a fost campion la lupte greco-romane însă un accident îi va întrerupe cariera sportivă.
De ce îmi place Lino Ventura? Să facem puțină istorie. Sobru, impenetrabil, dur, avea registre stilistice extrem de diferite: un nou film, un nou rol cu totul diferit de celălalt, avea un chip de actor antic mereu în continuarea onoarei sale, mereu într-un veritabil joc cu moartea și asta în ciuda unei fragilități de care dădea dovadă. Arta lui a fost lipsită de podoabe kitsch sau alte inutilități. Talent nativ? Da, cu siguranță îl avea! Am văzut aproape toate filmele sale și mereu căutam actorul acesta cu corpul său atletic și chipul atât de dur, actorul căruia îi stătea atât de bine lângă alt monstru sacru al cinematografiei, Jean Gabin. Îmi aduc aminte de rolul comisarului Le Goff din filmul lui Henri Verneuil din 1969, Clanul sicilienilor, unde a dat dovadă de o determinare dezlănțuită în urmărirea gangsterului Sartet (Alain Delon). Și aici, Lino Ventura a jucat extraordinar!
Cum a ajuns acest om să facă actorie? Ca și în alte cazuri, a intervenit hazardul. A fost acolo unde trebuia, la momentul care trebuia. Prin anii ’50, regizorul Jacques Becker căuta câteva „fețe” reușite de gangsteri. Începuse producția la Touchez pas au grisbi, film în care-l avea pe Jean Gabin dar mai avea nevoie de actori. Așa l-a întâlnit pe sportivul de 34 de ani Lino Ventura, un tânăr atletic, cu o față tăiată în piatră, nu prea înalt dar cu o privire de derbedeu. Și asta căuta atunci regizorul nostru. Jean Gabin, a fost plăcut impresionat de tânărul său partener și-l încurajează să persevereze în ciuda unei experiențe cinematografice nule. Bună mișcare, bine gândită! Având talent nativ pentru rolurile de film, Lino Ventura va primi din partea producătorilor roluri din ce în ce mai importante. A făcut zeci de filme și a avut parte de colegi de platou extraordinari: Jean Gabin, Alain Delon, Gerard Phillipe, Charles Aznavour, Richard Burton, Jeanne Moreau sau Anouk Aimée. Au fost lângă el regizori-cult care în acei ani cu siguranță făceau onorurile celei de-a șaptea arte: Jean-Pierre Melville, Henri Verneuil, Louis Malle, Denys de La Patelliere sau Julien Duvivier. A făcut filme pe care nu pot să nu le amintesc: Ascensor pentru eșafod, Montparnasse 19, film-cheie pentru cinematografia anilor ’50 și care a făcut parte din Noul Val Francez, apoi Armata umbrelor, Arest preventiv, Aventurierii, Un taxi pentru Tobruk sau Atingerea meduzei – și multe altele…
A fost gangster, polițist, aventurier sau luptător în Rezistență, premiat cu un premiu Cezar pentru rolul Jean Valjean din Mizerabilii, a fost mereu acel actor onest si profesionist admirat de toți cei care l-au cunoscut. Îți mulțumesc că ai existat, Lino Ventura! Dumnezeu să te odihnească acolo, alături de prietenii și prietenele tale, alături de cei pe care i-ai îndrăgit și te-au iubit…