Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Oralitate și unicitate: simple poteci ale individului în călătoria sa culturală

În ultimii ani, societatea românească și-a perfecționat privirea de tip tunel, orientată (dirijată?) pe anumite valori, în detrimentul unei naturale priviri periferice, specifice comunității conștiente de sine și consistente cu valorile tradiționale. Spre exemplu, societatea românească citește utilizând aceeași privire de tip tunel. Citește Principele lui Niccolo Machiavelli ca îndreptar de guvernare, poate în detrimentul unei lucrări apărute în pancronie, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Iar dacă lucrarea lui Machiavelli este specifică altui spațiu cultural, construit pe sisteme diferite de valori, cea a domnitorului valah se bazează pe valorile ortodoxe, ale spațiului cultural autohton. Societatea românească citește și citează Gândind Europa a lui Edgar Morin, omițând Modelul cultural european al lui Constantin Noica. Privirea-tunel se orientează pe modelul cu rădăcini în nord-vestul bătrânului continent, abandonând propunerea modelului integrat și dinamic, de sorginte bizantină, perfect inteligibil în limitele spațiului cultural autohton. Oarecum similar, societatea românească își orientează privirea-tunel și spre alte arii ale cunoașterii. De pildă, uită excelentul text al lui Noica despre comunicare și cuminecare, inserat în Cuvânt împreună despre rostirea românească, preluând, de multe ori necritic ceea ce spațiul cultural american concentrează în jurul nevoii de răspuns comunicațional pragmatic la provocările politice, economice, mediatice. Aproape necunoscut românilor, adus în prim plan grație editărilor post-mortem, filosoful român Alexandru Dragomir, fostul doctorand al lui Martin Heidegger la Universitatea din Freiburg, a privit cu un interes aparte miracolul comunicării. În așa numitele Caiete Dragomir, comunicarea este una dintre obsesiile mirabilului exercițiu solitar. Cinci plecări din prezent. Exerciții fenomenologice1, publicat la doi ani după discreta plecare a filosofului, este un adevărat compendiu de comunicare, de interogare a comunicării prin cunoașterea filosofică.
Din păcate, cărțile lui Alexandru Dragomir nu se prea găsesc în bibliografiile lucrărilor de comunicare – și nu e rușine să faci apel la calea cunoașterii filosofice ca reper în proiecția științifică în câmpul comunicării, mai ales atunci când citezi filosofii Școlii de la Chicago sau pe cei ai Școlii de la Frankfurt. Așadar, întorcându-ne la Dragomir, pe scurt: laboratorul fenomenologic al filosofului, devenit muzeu, expune lucrările nefinisate, cu etichetele de inventar: [Spus și nespus], [Uzura], [Ce înseamnă „a deosebi”?], [Scris și oral], [Despre unicitate], [Exteriorizare și comunicare] ș.a. Citind textele lui Dragomir nu-ți dai seama în ce măsură filosoful a cunoscut direct teoriile și modelele comunicării interpersonale sau dacă doar le-a intuit. Cu certitudine, între proiecția sa fenomenologică și modelele clasice ale științelor comunicării nu sunt discrepanțe. Ba, mai mult de atât, textele filosofului român contribuie consistent la fundamentarea epistemologică a anumitor clase de modele, în special a celor semiotice și interacționiste.
Să rămânem în acest cadru proiectiv deschis de Alexandru Dragomir, în linia cunoașterii fenomenologice, pentru a putea înțelege, raportat la sine, însuși fenomenul Dragomir în cultura română: un spirit al oralității întârziate, un socratic rătăcit, întrucâtva asemenea lui Petre Țuțea, un ins care a crezut cu tărie în primordialitatea oralității. Scriitura, spune filosoful, urmează cuminte nu numai diacronic, ci însoțește ca o umbră oralitatea, pe care încearcă, fără mult succes, să o traducă în semne, în convenții. Scrisul trădează oralul și prin analiza continuă pe care o face oralului; scrisul e post-oral și oral analizat deopotrivă, scrisul e o partitură, dar partitura nu e muzică; „(1) scrisul «simbolizează» oralul, este, într-un fel, o imagine a lui”; mai mult, „(2) vorbirea o percepem ca în-suflețită, iar scrisul ca în-corporat” (p.174). Frânt între cele două dimensiuni ale comunicării, Dragomir se dedică primei, dar abandonează uneori parcursul în caietele proprii, scrise cu scopul privat al „în-corporării” ideilor într-un artefactum, într-un obiect cu o singură utilizare: dialogul mediat cu sine. Provenit dintr-o cultură ale cărei valori s-au transmis preponderent oral, Dragomir devine avocatul oralității, avocatul răsfrângerii privirii periferice asupra culturii din care a răsărit. Însă vorbirea nu se întemeiază din nimic. Ea vine tot din cultură, din memoria ei, chiar dacă scrisul e cunoscut ca aide-mémoire. „Vorbirea (limbajul), scrie (sic!) filosoful, se întemeiază pe memorie. Învățăm să vorbim, adică memorăm cuvinte, gramatică etc.” (p.190). Dar, se miră el ulterior, „Cum ne «vin» vorbele? Eu nu le readuc în memorie, precum amintirile, ele nu sunt «automatisme» de vreme ce graiul e atât de bogat în structuri, diversitate, nuanțări pentru fiecare spusă. Cum este alcătuită această îmbinare de «păstrări», care sunt cuvintele și gramatică, luate din memorie, pe de o parte, și spontaneitatea, creativitatea, limpezimea/ obscurul comunicabilității pe de altă parte, ambele îmbrăcate într-un specific pur individual?” (pp.191-192). Vorbirea se instituie în alveolele pe care cultura, comunitatea, limba, le-au săpat în fiecare. La nivel individual, adică. Dar instituindu-se individual, limbajul devine marcă a purtătorului lui, recognoscibil de comunitate, niciodată de purtător. Specificul, unicitatea, marca ascunsă a limbii exprimate prin intermediul individului sunt tocmai în afara individului. Comunitatea o recunoaște. Individualul, specificul, sunt exprimate în afara individului, speciei. Ceea ce înseamnă haina unicității este perceput doar de ceilalți. Irepetabilul, diferitul, unicul sunt haine de care individul nu este conștient – și poate doar actul scrierii îl pune uneori față în față cu ceea ce înseamnă oglinda expresiei unicității sale. Doar scriind poți deveni, în interacțiunea ulterioară cu scriitura proprie, conștient de stil, de amprenta individuală ca artefact comunicațional, ca diferență specifică în setul de coduri comunicaționale. Chiar dacă dialogul interior înseamnă posibilitatea conștientizării importanței de sine, a asumării a ceea ce reprezintă el și numai el, a conștientizării centralității pe sine, această unicitate interioară diferă de cea exterioară, comunicațională, văzută și înțeleasă doar de ceilalți. Două seturi de forțe ordonează centralitatea ființei în raport cu societatea. Individul poate oricând, raportându-se comunicațional, să se înțeleagă pe sine în unicitatea interioară, comunitatea îl poate percepe în unicitatea lui exterioară, inaccesibilă. „(…) am, pe de o parte, subliniază Dragomir, o unicitate a mea ex-pusă, care poate fi văzută și prinsă de alții, dar inaccesibilă mie, iar pe de altă parte, o unicitate lăuntrică, evidentă și continuă pentru mine, dar inaccesibilă celorlalți” (p.195). Această unicitate inaccesibilă logic în completitudinea ei, cu privirea din interior sau din exterior, este în esență cărarea pe care cultura i-o prefigurează, oarecum, individului.
Într-o comunitate sufocată de societate, relația dintre „unic” și „comun” a fost demult transformată într-un raport în care unicitatea aproape nu mai contează. Societatea construiește prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă autostrăzi pentru parcursul comun, iar potecile unicității se pierd, aproape fără orizont. Societatea abandonează căutătorii acestor poteci, îi abandonează pe gânditorii sau scriitorii care încă mai cred în valorile oralității, în expresia stilistică a unicității ca reflectare interioară și exterioară, care mai cred încă în rolul memoriei de a reconstrui, comunicațional, o cultură. Între energeia latentului uman, ca expresie de sine, ca expresie a unicității, și adresabilitatea fără limite, societatea a ales, posibil ireversibil. Mirarea noastră de la începutul articolului, despre pierderea privirii periferice, întemeietoare de sine (fundament al unicității interioare), probabil n-ar fi existat dacă am fi început cu sfârșitul. În societatea care a construit infrastructura comunicațională comparabilă autostrăzilor pentru parcursul comun al ideilor altora, privirea periferică nu ajută. Doar privirea de tip tunel, privirea spațială, care să ne pună în pază în raport cu vitezele, traiectoriile, direcțiile. În această goană, Dragomir rămâne aproape nesesizat, cum, de altfel, și referințele la Noica și la Neagoe Basarab încep a fi tot mai puține. Goana comunicațională prin societate devine singura preocupare, ca măsură de protejare a ființei, cu unicitatea interioară încapsulată și cu cea exterioară nesesizabilă în jur. Individul nu se mai adaptează comunicării, ci vitezelor. Oralitatea și unicitatea sunt simple poteci, tot mai pierdute în călătoria culturală a individului.

1 Alexandru Dragomir. (2005). Cinci plecări din prezent. Exerciții fenomenologice. Prefață de Gabriel Liiceanu. București: Humanitas.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg