Cea de-a treia sosire semnificativă la han este consemnată în povestirea Orb sărac. După căpitanul Neculai Isac și Damian, negustorul lipscan, își face apariția orbul sărac însoțit de lița Salomia, cea care, după cum se știe, vegheză ca istorisirile să funcționeze impecabil, pentru a avea efectele dorite. Iată cum apar bărbatul orb și femeia:„O babă ş-un moşneag ieşiră cătră lumină dinspre carăle Lipscanului. Femeia venea inainte, omul ceva mai îndărăt, cu capul puțin înălțat şi părînd a asculta cu mare luare-aminte zvoana şi vocile de la focul nostru”. Impresia este a unui cunoscut început de basm, cu nelipsiții „babă” și „moșneag”, care ies/se deslușesc din aburul atemporal al poveștii. Ei vin spre lumină, ademeniți de „zvoană” și de „voci”, ca manifestări ale unei realități cotidiene.
În planul simbolic al narațiunii, personajul orb nu mai aparține lumii acesteia, lăsându-se condus de o bătrână înțeleaptă care preferă rachiul vinului și plăcintele moi cărnii trecute prin foc.
Prin condiția sa de nevăzător, orbul a rămas într-un alt timp, al frumuseții eterne a lumii . De aceea, el se consideră un rătăcitor în prezent făcând elogiuu unui timp ideal: „ căci eu nu sunt decât un biet sărman pribeag prin această lume. Frumoasă-i și eu n-o mai văd. Tânără-i și eu n-o mai simt”.
Condiția personajului nu este deloc întâmplătoare iar cecitatea sa implică evidente semnificații simbolice. Ea poate fi socotită pedeapsa aplicată de zei omului, după cum o recunoaște de altfel personajul însuși:„Dumnezeu a rânduit să mă pedepsesc fără lumină într-această viată, să-ntind mâna și să cerșesc pita de la creștini buni. Fiind așa voia lui Dumnezeu și având el grijă de mine ca și de viermii pamântului, am cugetat că nu trebuie să plâng, ci să primesc rânduiala”. Dar orbirea are și o „valoare pozitivă: cei ce pierd capacitatea de a vedea formele exterioare, fugitive și înșelătoare, capătă facultatea unei « vederi interioare», devin stăpânii luminii spirituale,ai înțelepciunii bătrânilor, ai clarviziunii supraumane”1. În egală măsură, orbul este „acela care ignoră aparențele înșelătoare ale lumii, având astfel privilegiul de a-i cunoaște realitatea secretă, profundă, la care nu au acces muritorii de rând. El se împărtășește din divinitate, este inspirat, poet, taumaturg, vizionar”2.
Orb, personajul lui Sadoveanu este sărac, un cerșetor, condiție ale cărei semnificații nu pot fi de asemenea neglijate. În limbile slave, suntem informați, numele cerșetorului (ubog, „al Domnului”) „atestă natura sa sacrală. Cerșetorul putea fi trimisul zeilor (…) sau strămoșul mitic venit în lumea celor vii. De aici ospitalitatea dar și frica față de cerșetor. El poate fi și încarnarea demonului, a răului”, cerșetorii fiind socotiți uneori „reprezentanți ai lumii căzute în păcat”3.
După căpitanul Neculai Isac și negustorul Damian, orbul sărac este al treilea personaj legat , mai mult decât celelalte, de motivul perlei. În Fântâna dintre plopi tânăra Marga purta la gât hurmuzurile ce o legau de acvatic, iar în Negustor lipscan, Damian pune la gâtul Ancuței o zgărdiță de mărgele, în ambele situații fiind vorba doar de imitații ale mărgăritarului. Refeindu-se la perlele arificiale, Mircea Eliade scria că acestea „reprezintă un exemplu cert de degradare a sensului metafizic originar și de substituire a acestuia cu un sens secundar, exclusiv magic”4. În Orb sărac nu mai e vorba de imitație, ci de mărgăritarul autentic, asociat unui timp rămas în amintire: „Adă-ți aminte, liță Salomie, de vremea când purtai la gât margărintar, fii bună ca atunci și nu te supăra pe mine”.
Înțeleptul personaj („- Acest orb sărac are, după câte văd, destulă înțelepciune, vorbi negustorul de Lipsca, fluturându-și barba pe deasupra oalei”.) este marcat de momentul în care a văzut strălucirea mărgăritarului, căruia îi surprinde semnificativa naștere: „- Știu, căci l-am văzut si eu o dată lucind. Mărgărintarul, cinstite stăpâne, e o piatră scumpă care se găsește în scoici, la mare. Cum îi acuma, într-o noapte de toamnă, când marea îi lină, ies anume scoici la mal și se deschid la lumina lunii. Și aceea în care cade o boabă de nisip se închide și intră la adânc. Iar din acea boabă de nisip se naște margărintarul”.
Născută dintr-o „scoică (simbol al vulvei feminine) în adâncurile mării, perla posedă un simbol bogat ce reunește lumina, feminitatea, apa luna, fecunditatea”5.Perla „joacă un rol de centru mistic. Ea simbolizează sublimarea instinctelor, spiritualizarea materiei, transfigurarea elementelor, capătul luminos al evoluției”6. În sensul mistic, „perla este luată și drept simbol al iluminării și nașterii spirituale(…). Imaginea arhetipală a perlei evocă ceea ce este neprihănit, ascuns, vârât în adâncuri, greu de atins”7. Pentru Mircea Eliade, perla „era simbol cosmologic prin apartenența lui la sacru, obiect înzestrat cu forțe magice, binefăcătoare”8
Revenind, atunci când vorbește despre perlă, orbul o definește trimițând spre semnificativa naștere a acesteia. Nașterea perlei este fixată de personaj în timpul toamnei (care nu întâmplător este și timpul poveștilor exemplare) și al unei nopți ce prilejuiește întâlnirea erotică a acvaticului cu terestrul. Totul este proiectat într-o perspectivă largă. Scoica, cu trimiterile ei spre vulva feminină, iese din adâncul nedeterminat find fecundată de materialitatea bobului de nisip, pentru ca apoi să desăvârșească facerea în același adânc al mării.
Orb din stirpea lui Homer, personajul sadovenian convinge mai mult ca un virtuoz al instrumentului decât ca un artist în adevăratul sens al cuvântului; este cel care însuflețește instrumentul, cimpoiul care „zice „ frumos de „parcă ar fi din piele omenească”. Exilat la Pontul Euxin, Ovidiu scria că sunetul produs de „această monstruozitate” era pentru el nici mai mult , nici mai puțin decât „oribil”, împiedicând un om de bună creștere „să doarmă la orele care trebuie”. La Ion Barbu, în Timbru, „cimpoiul veșted luncii” cântă durerea divizată încet sau tare, dorindu-se un cântec larg, precum „foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare”. Dar la cimpoi contează în mod deosebit faptul că, dincolo de virtuozitatea instrumentistului, cimpoiul preia aerul/suflul artistului, pe care îl metamorfozează în sunetul pur al cântecului și al artei. Pentru orb cimpoiul este un istrument cu o sensibilitate omenească: „Trase spre el cimpoilui și umflă c-un răsuflet adânc foiul. Cuprinzând instrumentul sub cotul stâng, îl strânse și el țipă o dată scurt, ca și cum l-ar fi durut”. Reține atenția ceea ce realizează acest instrumentist. El pare să ademenească de fapt cântecul, fiindcă înainte de toate el „dă sunet de cântec vechi” și, mai mult „„chemă un vers de mâhnire din depărtarea anilor de demult”. Fără a exagera, se poate spune că prin mișcarea cu niște reflexe magice orbul se împrumută cântecului, lăsându-l să se manifeste prin propria-i ființă.
Nu este lipsit de semnificație momentul în care i se cere orbului să cânte, „la acesta ceas”, la cântatul cocoșilor:” „Se poate; ş-ai să-mi cânți, căci aşa am eu plăcere în acesta ceas, la Hanu Ancuței. Noaptea-i târzie şi cloşca cu pui grăbeşte spre crucea nopții. Aud nişte cucoşi de-a Ancuței bătând din aripi şi cântând”. Contează indiscutabil aici momentul ales:„ — Cucoşii cantă, băgă de samă orbul, ca s-alunge şerpii şi duhurile din preajmă”.Cocoșul este vestitorul luminii, al începutului unei zile, prezența cocoșului purifică și sacralizează orice loc, pe care îl „sustrage de sub influența haoticului(…) transformându-l într-un spațiu cultural”9. În narațiunea lui Sadoveanu cocoșul contează însă în mod deosebit prin calități vocale deosebite, prin vocea care-l singularizează și-i permite manifestarea cântecului în puritatea și frumusețea lui. De aceea, cocosul cu o voce groasă și neplăcută este menit să o sfârșească la bucătărie:„ Unul dintre ei, care are voce mai proastă, l-aş pofti mâni dimineață cu borş acru”.
Cântecul orbului poate începe numai după ce călătorii ascultă cântecul cocoșilor, semnificativ spus „trâmbițările” acestora. Abia după muzica stinsă se aude cimpoiul: „O clipă sfatul nostru conteni, – ca s-ascultăm in tăcere bătăile de aripi şi trâmbițările cucoşilor, intâi aproape în cetatea hanului, apoi ca o muzică stânsă, într-o mare depărtare, dincolo de apa Moldovei”.
Ca o paranteză, odată cântecul „istovit”, instrumentul decade jalnic, iar artistul interpret se lasă în voia poruncilorr trupești: „Stăteam şi ascultam încă, pe când foiul se dezumfla la pământ ca o dihanie netrebnică, langă picioarele orbului. El rupse cu dinți lacomi dintr-un picior de pui şi înghiți hulpav, cu albuşurile crescute în găvanurile negre ale ochilor. Apoi istovindu-şi şi oala de vin, rămase iarăşi alinat, cu fața cătră noi”.
Important este de reținut ce cântă orbul din cimpoiul său: „Iar izbucni în surlă chemarea de demult. O simțeam în mine ca o bătaie de inimă a oamenilor care au fost şi nu mai sunt pe acest pămant. Auzeam pentru intâia oară cantecul acesta al păstorilor. Şi luam aminte la mioara care se tânguia şi vorbea omeneşte cu stăpânul său despre moartea lui…”
Interpretul orb cunoaște cântece frumoase, dar cântă tocmai un cântecul despre moartea mioritică, nu fără efect asupra celor ce îl ascultă :„Ciobanul cel prost şi supărat de la Rarău, cum şi monahul care se ducea la Sfîntu-Haralambie plângeau pe locurile lor fără nici o ruşine. Aşa că pot vorbi şi eu fără sfială de acea întamplare, când am lepădat lacrimi pentru nişte închipuiri”.
De ce tocmai acest cântec este ales de orbul care știe atâtea alte cîntece frumoase? Comisul Ioniță îl întreabă chiar, ușor pornit pe harță:„— Dacă ştii altele mai frumoase de ce mi l-ai cântat pe acesta? răsări cu voce de harțag domnia sa comisul Ioniță de la Drăgăneşti”. Răspunsul îl dă orbul însuși . El se retrage din spațiul și colectivitatea satului pentru a se încredința lumii, având parte de experiențe inițiatice notabile. În prezența unor focuri care nu se sting niciodată, ca posibile sugestii ale permanenței spiritului, orbul învață cântecul care conține, ascuns în frumusețea sa, scenariul mitic al Mioriței, cu perspectiva acestuia asupra vieții și trecerii. Blestemat să nu-l uite uite, acest cântec rămâne pentru orb punctul de plecare al cântecelor pe care le interpretează și motivarea narațiunilor sale, pe care mitul le scrutează sever: „— Iată de ce, frații şi stăpânii mei, a răspuns bătrânul; căci eu, rămânând fără vedere încă de pe când eram copil, am ieşit din sat de la noi şi-am pornit în lume. Şi oploşindu-mă într-o iarnă, pe apa Prutului, la o perdea de oi, am stat pe lângă nişte baci bătrîni la focuri care nu se mai stingeau niciodată. Şi acei baci vechi din pustie m-au invățat lângă foc acesta cântec; dar m-au legat cu blăstăm să nu-l uit niciodată şi, de câte ori oi suna din cimpoi, să-l zic mai întăi şi mai intăi”. Constandin, orbul sărac revine de altfel asupra acestui cântec, sugerțnd că nu se poate sustrage blestemului : „Iar in toată această vreme, stăânii mei şi frații mei, eu am purtat cimpoiul cu mine şi-am cântat, neuitând blăstămul bacilor de la Prut De aceea ați auzit şi dumneavoastră acel cântec. De plăcut mie nu-mi place, însă trebuie să-l cânt. Şi de poftiți, vă pot zice unul mai mândru şi mai cu haz”.
Acest început contează până la urmă cu adevărat pentru personaj, celelalte experiențe fiind legate de „meșteșugul” care, într-o școală a calicilor, se substituie credinței autentice : „Iar după ce m-am despărțit de acei baci, aflați, stăpânii mei şi frații mei, că am trecut dincolo de Prut, sub mâna unui calic bătrân, care nu era orb cu adevărat, dar ştia să cerşească tare frumos, cântând creştinilor cântece spre a fi miluit Avea meşteşug să pară că nu vede, şi când eram noi singuri il auzeam râzând. Iar Domnul Dumnezeu il ierta pentru asta, pentru că se ducea totdeauna la biserică şi se inchina cuviincios la sfintele icoane. Şi tot aşa se închina şi făcea cruce când, la o margine de sat din care ieşeam, se pregătea să fure o găină sau un miel. Şi rugându-se cu credință şi dreptate, Dumnezeu îl ajuta”. Pentru o perioadă, face Costandin face parte din „breasla noastră a calicilor orbi”, semnificativă de altfel: „Şi-am cunoscut acolo, ca la o şcoală, invățăminte pe care nu le ştiam,deprinzând cântări jalnice şi meşteşugul breslei.
Așadar, orbul sărac „le cântă drumeților balada Miorița, istorisindu-le apoi inițierea sa în tagma orbilor, minunea Sfintei Paraschiva și o legendă a sfârșitului domniei lui Duca vodă cel vândut diavolului (Orb sărac este, sub aspectul anecdoticii povestirea cea mai eteroclită a ciclului”10.
În narațiunea orbului sărac Costandin , fabulosul se intersectează cu o realitate istorică ușor de recunoscut. Acceptându-și cu resemnare, ca pe un blestem, soarta de a fi supus unui început mitic, întemeietor, pe care trebuie să-l reitereze, orbul care a văzut perla reține atât evenimentul real cât și corespondentul său din alt orizont.

 

 

Note
1 Ivan Evseev Dicționar de simboluri, București, Editura Vox, 2007, p.317
2 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri. Mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme, figuri, culori, numere, Volumul 3, București, Editura Artemis, 1995, p 383.
3 Ivan Evseev, Op. cit., p. 80/
4 Mircea Eliade, Note asupra simbolismului acvatic. Traducere Lucia Zaharescu. Studiu introductiv Marcel Tolcea, Cluj-Napoca, Idea Design & Print, 2002, p. 46.
5 Ivan Evseev, Op. cit., p.317
6 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Op.cit., p.67.
7 Ibidem, p. 69.
8 Mircea Eliade, Op. cit. , p. 46.
9 Ivan Evseev, Op. cit., p 90
10 Ioana Bot, Dicționar analitic de opere literare românești, Coordonare științifică: Ion Pop, Cluj- Napoca, Casa Cărții de Știință, 1999, p. 128).