Ca orice edec, alergic la petarde și manele și zgomot, deci neafiliat post-modernității cu iz de baltă neaoșistă, am urmărit, cum o fac de decenii, concertul de Anul Nou al Filarmonicii din Viena. Desuet și fermecător de kitsch, atemporal, deci exact ce-mi trebuie. Dar nu despre muzică propriu-zis va fi vorba în cele ce urmează. Ci despre ideea de orchestră. Mi se pare una dintre cele mai bizare și strălucite invenții ale spiritului uman. Ea este, de fapt, o încarnare a două concepte care stau la baza „științei” politice: cel de diversitate și cel de armonie. Cum pot funcționa împreună lucruri atât de diferite precum piculina și contrabasul? Nu este vorba despre aceeași întrebare și în cazul societății? Sigur, orchestra o apreciem după sunetul final. Care pornește de la melodia inițială, scrisă de un compozitor. Ei bine, tocmai acesta lipsește pentru societate, cel puțin în concepțiile ne-teiste. Pentru societate nimeni nu pre-scrie partitura. Pur și simplu, pentru că, oricât ne credem de avansați în cunoaștere, nu știm cum funcționează ansamblul societății. Sunt atâția parametri de luat în considerare, încât, finalmente, lumea de indivizi rămâne totdeauna ireductibilă la o singură formulă, e ca și cum nu am cunoaște niciunul dintre factorii schimbării. Societatea poate fi manipulată, dar nu controlată, există „partituri” ale terorii sau, mai blânde, ale biciului și zăhărelului. Dar Partitura, nu. Socialul este finalmente imprevizibil.
Cineva a spus, și avea cred deplină dreptate, că civilizația europeană modernă se naște odată cu muzica simfonică, în fond cea mai înaltă expresie a ei. Probabil, tocmai pentru că exprimă, cel mai aproape dintre creațiile umane, complexitatea armonică a lumii, fără rest. Este o metonimie a ei. Asta îndrituiește îndrăzneala mea de a o folosi ca metaforă, în raport cu structura socială. Ne închipuim, deci, că există o partitură, pur și simplu pentru că, dincolo de oroarea de vid, omul nu poate funcționa fără ideea de ordine. Sub forma de lege: naturală, juridică, morală. El vrea ordine pentru că vrea predictibilitate. Fără-de-legea este, pur și simplu, împotriva naturii umane. Dacă Aristotel ar fi trăit după Renaștere, ar fi spus pesemne că omul este un animal simfonic. Dacă nu știm nimic despre partitura generală (zeu, destin), cu siguranță există o partitură individuală. Fiecare suntem un instrument. Ne cântă cineva. Ne interpretăm – mai mult sau mai puțin adecvat, mai mult sau mai puțin cu talent – propria linie melodică. Linie care trebuie să se întâlnească armonic cu a celorlalți. Orchestra este ierarhizată, există partide de instrumente și vocale și șefi de partide. Dar și vioara întâi, ca să nu mai vorbim de soliști. Diversitatea aceasta, polifonia, fascinează. Punerea tuturor în slujba melodiei unice. Au existat utopii sociale care imaginau viața de obște ca un stup, cu organizarea lui pe caste. Imaginarea sub forma unei orchestre mi se pare mult mai aproape de realitate. Cel puțin imaginea ideală, de „model”, în sensul științific al termenului. Am putea, în acest caz, să spunem că „partitura” este ceea ce numim interesul comun, binele general? Probabil că da. Euro-centrismul meu declarat se împletește cu această viziune simfonică, pe care numai Europa a construit-o și a exportat-o, și care se numește, pe scurt, civilizație. În această orchestră are loc un fenomen al armonizării prin inegalitate ierarhică. Și egalitate valorică. Pianul nu echivalează cu trianglul, dar amândouă fac parte din simfonie. Nu egalitate, ci diferență armonizată, syn-rithmie. Nu nivelare uniformizatoare, ci atingerea maximului de performanță pe propriul palier. Unul în tot și totul în unu. „Lipsa de importanță” a cutărui instrument nu există ca noțiune. Pentru „urechea absolută” care percepe fluxul de sunete, structura divină stă în aceea că niciunul nu poate să lipsească. Niciunul nu trebuie să fie mai sus sau mai jos decât o impun legile muzicii sferelor. Oamenii au simțit din vechime că muzica e ceva mai adânc decât sunetul unui instrument sau al mai multora, este ceva cosmic, ținând de o lume vibratilă, născută odată cu prima vibrație, a primei particule elementare. Sigur, ceea ce spun eu aici nu este decât o actualizare a unei înțelepciuni străvechi, mereu preocupate de funcționarea „marelui mecanism” care este tribul, poporul. De la Socrate, Platon la Confucius, și până azi, gânditorii s-au preocupat de locul omului în marea orchestră a lumii și, mai ales, de cum trebuie condusă aceasta. Republica lui Platon despre componentele societății și despre felul cum trebuie ea condusă ne instruiește. Și așa ajungem la marea problemă a dirijorului.
Dacă asupra faptului că în massa mare socială unul este mai potrivit să fie tâmplar și altul profesor, mai toată lumea este de acord (vorbim sofisticat despre talent, deprinderi, abilități ș.a.m.d., și avem de cele mai multe ori o viziune naiv mecanicistă, dar reală în simplitatea ei, a marelui angrenaj de ceasornic care este lumea societății), atunci când este vorba despre cine trebuie să conducă, se cuvine, are îndrituirea și are răspunderea să conducă….lucrurile încep să se deosebească și să ne deosebească foarte tare. De aici începe, de fapt, politologia.
Aristotel, de exemplu, prezintă forme de guvernare: monarhia, aristocrația, politeia… fiecare având și variante corupte: tirania, oligarhia, democrația. Cine, cum, de ce ajunge „dirijor”? Aici apare principala fractură în comparația mea: dirijorul trebuie, în primul rând, să știe la perfecție partitura, în al doilea rând, să audă și să stăpânească intrarea fiecărui instrument. Or, stabileam puțin mai sus, că partitura, în acest caz, nu există, sau cel puțin nu ne este accesibilă. „Dirijorul” politic, mai degrabă, o inventează, o propune sau o impune sub forma unui proiect. Căruia i se mai spune uneori și ideologie. Dirijorul ar trebui să fie un primus inter pares, cel care nu „cântă” de fapt, dar care impune ritmul și tonalitatea. Aici, superioritatea modelului „simfonic” față de cel de tip „angrenaj” mi se pare evidentă: angrenajul, odată pornit și de bună calitate, funcționează de la sine, atâta vreme cât are energie. Sim-fonia se inventează cu fiecare notă, interval și instrument. La urma urmei, presimt întrebarea: la ce bun această comparație, dincolo de un elementar exercițiu de sofistică intelectuală? Miza, de fapt, nu este de „știință” (scuze pentru ghilimele, dar le consider absolut necesare) politologică, ci una morală. Orice „discurs despre inegalitatea dintre oameni” ar trebui, cred, să aibă în vedere această imagine a orchestrei ca armonie între inegali. De aceea nu am vorbit aici despre legitimitatea dirijorului (cum se justifică și obține ea), ci doar despre necesitatea și funcția lui. Sigur, niște calități sunt presupuse, orice curs despre lideri le înșiruie. Și, sigur, textul meu nu este despre societatea reală, cu violentele ei contraste și conflicte. Ci doar despre un model funcțional, redus la două, trei trăsături principale. Trebuie să recunoașteți că ar arăta tare bine realitatea istorică dacă ar fi mai aproape de acest model. Este o vedere detașată, distanțată. O vedere care refuză realul. Ca și muzica, de altfel.
Mai trebuie inspectat un element: publicul. Care …în acest caz… nu există, pentru că se confundă cu orchestra. Sau, dintr-o perspectivă ceva mai aproape de solul realității, un trib/popor poate juca rolul de spectator „neangajat”, obiectiv față de sistemul social, obiceiurile ritualurile, ceea ce numim „civilizația” altui spațiu. Este „situația” persanului lui Montesquieu și a oricărui om născut și trăit în spații reduse, vechea civilizație rurală, atunci când intra în contact cu urbanul sau cu alte modele de funcționare societală. Ei pot juca rolul „spectatorului” care apreciază (și verbul este bun, e chestie de gust) celălalt model. Două exemple din Sadoveanu: incompatibilitatea gastronomică dintre moldoveni și occidentali (francezi, austrieci) sau, dimpotrivă, încheierea expediției punitive a Vitoriei Lipan cu ordinul către Gheorghiță: „vezi de țesală caii după moda nouă care am aflat-o aici”. Vitoria era un bun observator, deschis la nou! Limitele spectatorului ca străin sunt evidente în această exemplificare rudimentară. Simfonia socială, în ansamblul ei, nu are spectator. De acea și modelul „orchestral” devine inoperant în practică, pentru că nu există, spuneam, partitura inițială, dar nici urechea absolută care să audă acordurile finale. Dacă, însă, acceptăm un model ontologic teo-centric (indiferent de natura acestui teism) dintr-o dată lucrurile se luminează. Avem și notele, avem și interpretarea cu sporul ei neîncetat de adecvare (imitatio), avem și Ascultătorul final al celei mai secrete dintre muzici. „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost?” se întreba poetul în finalul uneia dintre cele mai tulburător romantice poeme ale sale. Aici, gura rostitoare a destinului este străină. La nivel social, se pare că urechea care ascultă muzica atomilor sociali este mult prea îndepărtată…