În cultura academică excesiv de mult se operază cu termenul de globalistică, ştiinţa despre globalizare, care vertiginos se dezvoltă şi-n prim-planul căreia apar problemele fundamentale legate de organizarea lumii şi a societăţilor. Numai că o mare parte din specialişti consideră că aceasta, în fapt, se încadrează în arealul cercetărilor pe care le însumează Geopolitica Globală.În cultura academică excesiv de mult se operază cu termenul de globalistică, ştiinţa despre globalizare, care vertiginos se dezvoltă şi-n prim-planul căreia apar problemele fundamentale legate de organizarea lumii şi a societăţilor. Numai că o mare parte din specialişti consideră că aceasta, în fapt, se încadrează în arealul cercetărilor pe care le însumează Geopolitica Globală.Geostrategia şi geoeconomia, ca nişte componente principale a geopoliticii globale, urmează să fie reglementate sub aspect de drept internațional, iar geocivilizațiile să fie examinate ca având calitatea de actori ai relațiilor internaționale și de reglementare mondială. În esenţă, în baza celor două orientări prin care se impune noua ordine mondială are loc formarea politică spaţial-temporală a construcţiilor tipajelor civilizaționale şi se produc continuu reglementări civilizaționale mondiale. În fine, în calitate de instrument al reflexiilor filosofice se exprimă istoria geopolitică, tendințele geoeconomice și geostrategice a centrelor mondiale de factură politică şi economică.În ultima perioadă foarte mult se vorbeşte despre geopolitică, globalism şi bătălia civilizațiilor, despre felul cum ar urma să se comporte Rusia în lumea externă, cum să-şi ordoneze vectorii săi geopolitici. După cum se cunoaște, geopolitica oferă posibilitatea să fie determinată starea concretă al unui stat în comunitatea internaţională şi în această bază să fie concepută şi formulată politica externă, luându-se în calcul oportunităţile faptice care pot influența formarea ordinii mondiale. Principala deosebire dintre scenariul geopolitic și cel civilizațional este legat de obiectivele „singurătății statale”. Scenariul civilizațional reiese dintr-un tablou ordonat, al unei lumi sructurate, potrivit căruia deasupra fiecărui stat se ridică un anumit supersistem, ce leagă statele de un cod civilizațional cu principii și idealuri, la care subscriu și se subordonează toate națiunile și statele, și astfel să formeze cel mai stabil și predictibil spațiu multi-civilizaţional.Conceptul de „globalizare” potrivit profesorului de relații internaționale Stephanie Lawson de la University of East Anglia, Marea Britanie (Stephanie Lawson, Relațiile internaționale: o scurtă introducere, Cluj Napoca: CA Publishing, 2010, pag.152.), care îl citează pe Richard Kilminster, „ a apărut pentru prima dată în dicționarul Webster în anul 19611 (În webster-ul din anul 1961, 1962, 1963 nu există conceptul de „globalizare”) și a marcat recunoașterea explicită a semnificației tot mai accentuate a conexiunii globale dintre evenimentele și relațiile sociale în perioada contemporană”2. Până în anul 1987 în biblioteca Congresului SUA nu existau cărți care să utilizeze termenul” globalizare”, ca mai apoi numărul studiilor să sporească vertiginos de mult3. Se consideră că pentru prima oară despre globalizare au vorbit omenii de știință americani. Însuși termenul îi este atribuit lui T. Levit, care a publicat în anul 1983 un articol, în care globalizarea era văzută ca un fenomen de contopire a piețelor pentru anumite produse, care erau produse de marile corporații multinaționale. Un conținut mult mai larg i-a acordat acestui termen consultantul Școlii de business  de la Harvard Kenichi Ohmae, care a publicat în anul 1990 cartea „Lumea fără frontiere” și în care se afirma că în noua epocă a globalizării majoritatea proceselor vor fi subordonate celor de piață, iar statele-națiuni vor înceta să mai fie principalii subiecți de pe scena economică mondială.

Geopolitica globală și noile modele de regândire ale geospațiului

La finele secolului XX, spațiul terestru a fost cuprins de numeroase rețele comunicaționale și astfel a devenit nu doar un obiect, ci și un subiect al relațiilor politice și sociale.  Încă din secolul XIX relațiile internaționale erau percepute în Europa ca un fel de spectacol transparent [O Tuathail 1996], doar că aceasta se reflecta în special în afacerile europene și în politica maritimă a puterilor europene. În secolul XX o atare percepție a devenit dominantă. În consecință a apărut geopolitica ca un mod cognitiv pe care societatea îl percepea îngrijorător față de spațiul geografic. Fiind una dintre componentele care anunțau explozia cognitivă și care însoțea dezvoltarea societății, aceasta s-a integrat natural în arealul istoric și cultural al secolului. Numai că, în același timp, au apărut probleme ce vizau dezvoltarea conceptuală și metodologică a acestei discipline. Problema principală consta în inevitabila descriere a spațiului, în care se produc și se desfășoară anumite evenimente politice, care-s instrumentele spațiale, adică cele create în spațiu și de spațiu. Aici, vorbim despre politica a însuși spațiului, pe care unii au clasificat-o ca fiind „geopolitica internă”.

Retrospectiva geopoliticii: mega-tendințele evoluției umane

Geopolitica ca disciplină științifică pănă de curând decurgea din considerațiile conform cărora spațiul într-o anumită măsură exercită un impact asupra relațiilor internaționale și asupra politicii mondiale. Pe parcursul ultimilor douăzeci de ani s-a conturat, ca și în alte științe sociale, o nouă orientare, postmodernă, care s-a delimitat de rațiunile globale și s-a îndreptat înspre analiza care trebuia să răspundă la întrebarea legată de reprezentările geopolitice. Reprezentanții acestei orientări presupuneau că geopolitica statului nu se formează sub exercițiul și influența legilor naturale și a strucuturilor spațiului, ci prin intermediul imaginarului geografic și a miturilor spațiale. Într-un cuvânt, concepțiile geopolitice ar fi cuprinse și experimentate de o lume ideală. Aceasta a dus la noi metode de cercetare, în special analiza discursului, care până în prezent părea una irelevantă. Noua orientare a fost denumită ca geopolitică critică. Geopolitica critică este revendicată ca o nouă abordare în studiile geopolitice, în anul 1992, în urma articolului publicat de O’Tuathail & Agnew „Geopolitica și discursul: reflecții practice geopolitice asupra politicii externe americane”. În articol este expus raționamentul conform căruia toate modelele politicii globale sunt influențate sau chiar se întemează din reprezentările geografice, ceea ce absolut nu a luat în considerație geopolitica clasică. La sfârșitul anilor 1990 geopolitica critică s-a transformat într-un program de cercetare interdisciplinar, în care pot fi evidențiate patru orientări principale: geopolitica formală, practică, populară, structurală (a se vedea Tabelul-Dodds, 2001].Geopolitica critică s-a distanțat în diseminarea și înțelegerea tradițională a conceptelor „politice” și „geografice”. Ea a depășit cadrul în care există obiective de cercetare care se axează exclusiv pe frontierele fizice, institutuțiile puterii statului și condițiile externe. În sfera intereselor geopoliticii critice au intrat științele sociale, studiul globalizării și glocalizării, problemele identitare și suveranitate. Claus Dodds4 consideră că geopolitica critică nu dispune de o suficientă abordare a problemelor globale și a modelelor reprezentative din lume. Ea neglijează și nu acordă o importantă atenție reprezentărilor geopolitice non-europene și a formelor de guvernămât. Spre exemplu, ideile geopolitice din Rusia dispun de un bagaj ideatico-conceptual extrem de larg, care nu a fost cercetat și nu a existat în imaginarul din Occident. În geopolitica critică anglo-saxonă nu este atinsă problematica postcolonială: experiența statelor postcolonială și gândirea crirică a teritoriilor. O altă dilemă a geopoliticii critice o reprezintă faptul că nu abordează contextul pe care culturile naționale și extra-naționale îl exercită asupra formării reprezentărilor geopolitice. Pe de altă parte, în contrast cu afirmațiile adepților geopoliticii critice, statele nu cedează în fața globalizării și reacționează dur. Viziunile postmoderniste antipozitiviste și antistructurale nu sunt străine geopolitii critice. O’Tuathail consideră că la baza formării noului mediu politic s-au exercitat mai multe procese, inclusiv globalizarea corporațiilor și a piețelor, fuzionarea tehnologiilor informaționale și comunicaționale, deteritorializarea guvernelor naționale și dispariția statului într-o percepție de adineaori (într-o formula anterioară-rigidă), procesul glocalizării.Dacă ne referim la perspectiva ontologică, atunci putem observa că în accepțiunea moderniștilor realitatea obiectivă este vizualizată din exterior, iar la postmoderni aceasta nu există. Potrivit opiniei geopoliticianului Lesli Hepple, texetele geopolitice nu sunt obiective, ele se bazează pe dilema putere/ștință și servesc interesele unor grupări specifice, care facilitează să fie legitimate perspectivele schițate și interpretările5. Geopolitica critică nu vede sensul pe care îl posedă geopolitica clasică, întrucât ea examinează faptele care au fost supuse subiectivismului în calitate de realitate obiectivă. Politica statului, în geopolitica clasică, este determinată de așezarea geografică într-un mod, în care sunt tratați și alți factori subiectivi și obiectiv non-spațiali. Dacă este să invocăm perspectiva epistemologică, atunci se observă că pozițiile celor două orientări care se referă la o probabilitate a explicării științifice obiective, semnificativ, se deosebesc una de alta. Geopolitica critică consideră că observarea activităților pe care le desfășoară anumite personaje, inclusiv personalitățile statului, nu poate fi considerată ca fiind una obiectivă, pentru că obiectul observațiilor și observatorul sunt indispensabili unul altuia. O’Tuathail afirmă că geopolitica occidentală descrie până astăzi lumea imaginară de pe pozițiile imperiale6. În geopolitica clasică raportul dintre poziția geografică și politica internațională poate fi instituit apelându-se la ajutorul teoriilor științifice, ce se întemeiază pe observații, intuiții și cercetările statistice. Obiectul observațiilor și observatorul sunt separați. Abordarea tradițională este un instrument care se află la discreția funcționarului de stat, pentru că aceasta se sprijină, în primul rând, pe așezarea geografică, nicidecum pe reprezentările sociale și politice ale „grupului din vârful” piramidei puterii. Care este viziunea geopoliticii critice aupra conceptlui de „dominație a puterii”? Geopolitica critică tratează geografia ca fiind știința despre putere, iar studiul geopoliticii presupune atribuirea de caracteristici dominante pentru forțele geopolitice și statelor. În geopolitica clasică forța statului și dezvoltarea acestuia depind de factorii geografici, spre exemplu, așezarea maritimă sau continentală, poziționată în centru sau la periferie, rezervele de materii prime, etc. Forța statelor dominante este motivată de o mai bună poziționare și de avantajele geografice. În ultimul caz funcția geopoliticii devine una consultativă: ea permite să fie consiliați reprezentanții puterii, cât de inteligent trebuie aceștia să utilizeze avantajele obiective și pe cele materiale. Care este obiectul cercetării al geopoliticii critice? Adepții abordării critice afirmă că geopolitica reprezintă un discurs, care se îndreaptă înspre decriptarea relației putere/știință și a relațiilor scoiale/politice. Ei insistă pe interpretare atunci când raționalizează politica mondială, prin urmare, scopul lor principal constă în aceea de a conceptualiza fenomenele din interiorul teoriei politicii mondiale, nicidecum a acceptării reprezentărilor din cadrul abordării tradiționale.Geopolitica clasică studiază istoria și geografia, mai ales relațiile cu diplomația și strategia atunci când este formulată teoria influenței factorilor geografici asupra politicii internaționale. Această teorie servește ca o resursă teoretică și practică benefică atunci când se dorește a fi înțelese anumite sfere a relațiilor internaționale și elaborarea unor adecvate decizii politice. Pozițiile dinamice ale celor două abordări geopolitice se deosebesc, în mod cardinal, una de alta. Geopolitica critică se bazează pe „cronopolitică”, pe o viteză accelerată și pe cyberspațiu. Ea este focalizată pe o lume, în care există numeroase amenințări în actualitate și în care „societatea riscului” reprezintă o consecință negativă a industrializării, globalizarea financiară, speficitatea regiunilor sărace și „informaterializarea” (vitezele accelerate de transmitere a informațiilor și numărul informațiilor). Geopolitica critică insistă asupra faptului că aspectul geopolitic este unul atemporal. Pe de altă parte, geopolitica clasică se concretizează pe „valorile temporale” și reafirmă continuitatea factorilor geografici, care influențează asupra politicului, apelează la poziționarea geografică ca și o orientare directoare pe care trebuie s-o însușească funcționarul politic.Motivațiile metodologice ale geopoliticii trebuie să derive din acea activtate cognitivă necesară interpretării nu numai la un nivel metodologic, ci și la unul a sensurilor. Se cere ca instrumentul cercetării să fie transferat într-un areal de cercetare (cognitiv), să dispună de un larg context, să determine legile dezvoltării și a fontierelor a contextului selectat, să-l examineze ca un vast teritoriu în care se regăsesc numeroase înțelesuri. Aceasta reprezintă un mijloc de identificare sau de „înghețare” a nivelului de conținut de care dispune mesageria instrumentului de cercetare. Cele mai interesante sunt aici nivelul, caracterul și parametrii specifici ai conținutului.

Modelul frontierelor reprezentative și imaginare

În istoria geopoliticii se evidențiază doă etape de referință: clasică (sfârșitul secolului XIX – anii 1960) și noul val (din anii 1970), de începutul căruia a fost strâns legat de noile abordări metodologice și extinderea viziunilor filosofice ale disciplinei7. Scopul cercetării noastre constă în estimarea și cercetarea megatendințelor care se pot concretiza într-o dezvoltare de anvergură. Un asemenea obiectiv se cere a fi alocat nivelului metodologic, care permite să concentreze la maximum esența megatendințelor8.Geopoliticianul rus D.Zamyatin consideră că megatendința specială, care este din ce în ce mai mult abordată în actualitate o reprezintă continua conceptualizare al rolului Eurasiei în mileniul III. Această tendință reclamă relația pe care o are geopolitica cu tradițiile istoriei geografice. În spațiul postsovietic, mai ales în Rusia, mediul academic și spațiul public se revendică din școlile geopolitice clasice și a geopoliticii populare (mass-media inaugurează și întreține modelele războiului și amenințările, ce se regăsesc în cadrul școlilor geopolitice clasice). Mainstreamul conceptual al geopoliticii clasice presupune existența unui centru geopolitic unic a lumii. Bătălia pentru cucerirea acestuia se regăsește în toate modelele clasice geopolitice9. Aceasta ne vorbește despre o reprezentare imaginară stabilă și de bază. Se poate reclama că modelul își legitimează o legătură cu determinismul geografic clasic sau cu possibilismul geografic. Cea de-a doua megatendință constă în fixarea luptei care continuu se desfășoară pentru optimizarea teritorială și a spațiului statelor10/11/12. Geopolitica se ocupă de istoria frontierelor și a diverselor regimuri pe care le are aceasta, utilizând conceptul de frontieră, graniță, izolare etc. Și aici se relevă o luptă a formelor geografice, construite și proiectate în afara resurselor politice și ale puterii13. Teoria frontierei a istoricului american F.G.Terner a devenit una referințală în mediul geopolitic, ea fiind însușită și obținând o dublă semnificație14/15/16/17.Modelul frontierelor reprezentative și imaginare (spațiu-frontieră) reprezintă una din variantele cele mai puternice ale frontierelor reprezentative și imaginare (MFRI), ori, în acest caz, observăm efectul multiplicării dintr-o perspectivă imaginară (markerul produce disfuncționalități și disjuncții temporare și spațiale), dar și reală (spațiul este examinat și având calitatea frontierelor, într-un mod automat cumulează o serie de parametri specifici, care contribuie să fie percepuți mult mai bine, mai colorat și mai eficient). Formarea modelelor frontierelor reprezentative și imaginare este strâns legată de ciocnirea, lupta și interacțiunea imaginară care se desfășoară în regiuni, țări și popoare. De aceea însăși modelele frontierelor reprezentative și imaginare pot să reprezinte un conglomerat complicat al diverselor forme, unele din care pot să fie transferate din îndepăratele spații geografico-istorice. Procesul formării unor astfel de modele de frontierele imaginare și reprezenative constă într-o înseilare și interpătrundere a diverselor simboluri, legi, idei de frontieră, marcarea fiind istorico-geografică specifică modelului spațial. Într-un sens deja arhicunoscut, frontierele imaginare reprezintă acel amalgam formator geografic, care exercită o atracție puternică față de alte spații istorico-geografice. Astfel, spre exemplu, modelul frontierei nord-americane a atras mari spații istorico-geografice cum ar fi America de Sud, Africa, Europa de Est, Siberia, Asia Centrală, China de Nord.Frontierele imaginare și reprezenative sunt niște forme care extind spațiul real istorico-geografic și concomitent au o putere de atracție și de concentrare a diverselor epoci istorice. Fenomenele tranzitorii cum sunt cele politice, culturale, social-economice, care-s foarte greu de prins în cadrul unor teritorii concrete și a perioadelor istorice, pot să fie într-un mod eficient studiate prin intermediul frontierelor imaginare și reprezentative, care pot fi desemnate ca fiind niște granițe mentale-geografice, ce condensează spațiiile temporale și spațiile psiho-mentale cheie din cadrul geoistoriei. Aici, vorbim despre adoptarea valorilor și conceptelor pe care le reprezintă geopolitica critică.Spre exemplu, în lucrarea „Sociologia şi geopolitica frontierii”18, Ilie Bădescu şi Dan Dungaciu, ne vorbesc despre procesul de unificare a Europei, investighează spațiul postsovietic și global, experimentând imaginarul frontierelor geopolitice, geoculturale, geoconfesionale, geoistorice sau geocilivizaționale.- Macro-regiunile în era globalizării: UE-Spațiul Shengen; Asia Sud Estică; CSI-Uniunea Eurasiatică; BRICS; ASEAN; Microsoft; Visa; America Latină și țările din bazinul Mării Caraibe.- Pe harta geopoliticii globale sunt conturate foarte precis frontierele geopolitice regionale (geopolitical regional boundaries) și frontierele geopolitice globale (geopolitical realm boundaries) între macro-regiuni (realm – domeniu, sfera).- Macro-regiunea continentală Eurasia, concentrată în jurul Rusiei (Eurasian continental realm) este mai puțin supusă unei influențe economice și culturale externe și arată a fi politic închisă.Are loc o divizare a spațiului geopolitic global și se leagă de doar doi poli.- Macro-regiunea” atlantică”, unifică SUA și Uniunea Europeană, ce ilustrează acel” miliard de aur”, cu care pretinde (în primul rând SUA) să guverneze procesele de pe mapamond.- Macro-regiunea” oceano-pacific”, ale cărei principale generatoare ale spațiului geopolitic sunt Japonia și China.În această tipologie distingem cum sunt formate codurile geopolitice în lumea contemporană și participă nu doar anumite puteri geopolitice, ci întregi geocivilizații.Geosofia care nu se prezintă ca un analog al istoriosofiei și însumează conceptual ceva mult mai quantificat și mai vast. Geopolitica cultural-istorcă (geocultura) este sinonimă geosofiei, cum relevă V.Strada. Ea studiază macro-spațiile (sau arealele), „ caracterizate nu numai prin aspectul spațial, dar și al dinamicității și a interdependențelor, a apropierilor și a respingerilor reciproce, în dependență de ineditul specific, care compune imaginea irepetabilă a fiecărui areal și care îi determină destinul în interiorul comunității, și care poartă numele de „umanitate”, dar nu într-un sens exclusiv biologic „19.Geocultura, potrivit lui I.Wallerstein, a devenit actuală și reprezintă însăși calitatea de dezvoltare a procesului global și național.” Oportunitatea (economică) de dezvoltare a tuturor țărilor a devenit o convingere universală, împărtășite atât de conservatori, liberali și marxiști. Un instrument al înfocatelor dispute au constituite rețetele, propuse ca să se obțină o astfel de dezvoltare, nu însă și însăși posibilitatea. În acest sens concepția de dezvoltare a devenit un element de bază pe care se sprijină micro-sistemul geocultural”20. Eminentul politolog american consideră că astăzi, în schimb, „ cultura” a devenit nu doar un instrument de rememorare, la care se face apel și apoi este ignorată. Ea a devenit un apel la luptă, proclamat și a cărui scop este să acuze. Ce reprezintă” cultura” care este folosită ca și un mesaj ce cheamă la luptă, se întreabă I.Wallerstein. Baza geoculturii, de unde a avut loc o dezvoltare a acesteia, a constituit-o trei convingeri: (а) că statele, care sunt parte sau vor avea calitatea de membru în viitor a Organizațiilor Națiunilor Unite sunt suverane politic și, în mare măsură, au potențialul unor economii autonome; (b) că fiecare dintre aceste state posedă în fapt o singură „cultura” națională, autentică, sau una dominantă; (с) că fiecare dintre aceste state poate în decursul timpului să se dezvolte separat (în mod practic aceasta ar presupune realizarea unui nivel de viață similar OECD).Geopolitca globală, care presupune şi include procesele de integrare, transformările şi resetările din lumea contemporană, este diferită de geopolitica clasică. Geopolitica globală este orientată către o reglementare normativă pe plan internaţional şi mondial. Din acest considerent apare ca întemeiată reglementarea legislativ-internaţională a geostrategiei şi a geoeconomiei, componentele de referinţă ale geopoliticii globale, care, la rândul său, examinează geocivilizaţiile în calitate de actori din sfera relaţiilor internaţionale şi din cadrul proceselor mondiale.În esenţă, în baza a două direcţii se concretizează noua ordine mondială care decurge din formarea unui continuu spaţial-temporal al organizării ierarhiei civilizaţionale.Ca instument filozofic-reflexiv se pronunţă esenţa istoriei geopolitice, tendinţele geoeconomice şi geopolitice ale centrelor mondiale şi ale puterilor economice. Până-n prezent studiile analitice operează pe o polarizare a lumii, pe o confruntare, dar abordează și consolidarea geocivilizaţiilor sau dezvoltarea stabilă a umanităţii. Corelarea procesului de integrare regională/ europeană cu sistemul global este văzută ca fiind o preocupare ce se revendică de pe agenda secolului XXI. În analizele și studiile centrelor de cercetare este dezbătut profilul Europei de mâine, din perspectiva: hiperglobalistă, transformistă, alterglobalistă sau antiglobalistă. Impactul crizei financiare globale a repus în discuție (re) formularea obiectivelor și strategiilor UE cu privire viitorul său. Algoritmul economiei mondiale are o structură regională de triadă, configurație care nu dispune de o stabilitate într-o formă finală. În mod evident întâlnim o construcție bazată pe o hegemonie regională, în fruntea căreia se află America de Nord. „Aranjamentele formale stabilite în cadrul Uniunii Europene par să deschidă posibilitatea unei economii continentale integrate, cel puțin la fel de puternică și dezvoltată ca a Statelor Unite. Acest lucru anticipează formarea unui hegemon regional și poate apariția unui competitor autentic pentru Statele Unite. Logica capitalistă care guvernează Uniunea Europeană, deși nu este una spectaculară, pare să fie perfect funcțională. Interacțiunile și conexiunile care funcționează în interiorul economiei proliferează și se consolidează în cadrul spațiului european”21.Dintre procesele internaţionale de maxim interes și ca să fie înţelese tendinţele actuale cel mai mult s-a focalizat în studiile geopolitice procesul integrării europene, dar şi procesul complex al globalizării. Statele bunăstării vest europene înregistrează o tranziţie de la statul bunăstării de tip Keynesian, bazat pe ocuparea deplină a forţei de muncă într-o economie naţională relativ închisă la un regim al bunăstării bazat pe muncă de tip Schumpeterian. La un nivel mai larg, procesul globalizării generează mecanisme capabile să influenţeze politicile sociale la nivel naţional.În prezent, conform lui D.Rodrick, profesor la Școala administrației de Stat Kennedy de la Universitatea Harvard, lumea există în cadrul unei trilogism22, incompatibil cu globalizarea economică, democrația și existența statelor naționale. El afirmă că, concomitent, pot să existe două din cele trei puncte. Democrația excelent coexistă cu suveranitatea națională, dacă este să excludem globalizarea. Dar dacă noi tindem spre globalizare, păstrând statele naționale atunci trebuie să ne lipsim de democrație. Dacă ne dorim să avem o democrație alături de o globalizare atunci vom fi obligați să renunțăm la statele naționale și să trecem la o administrație transnațională23. În același timp profesorul V.Lober consideră că „starea relațiilor internaționale, în care o particularitate caracteristică o reprezintă sporirea interacțiunilor și a interdependenței din lume, a început să joace un rol mult mai important în deciziile cheie, care se bazează conceptual pe așa zisele probleme globale care se află în fața umanității”24. Lober dezbate matricea acțiuniunilor stabilitzatoare, în contextul unei dezvoltări stabile și securizante, în care statele trebuie să asigure o anume reprezentativitate atât actorilor interni, interguvernamentali, cât și celor transnaționali.

 

Note1 În webster-ul din anul 1961, 1962, 1963 nu există conceptul de „globalizare”. 2 Stephanie Lawson, Relațiile internaționale: o scurtă introducere, Cluj Napoca: CA Publishing, 2010, pag.152.3 Михайленко, Валерий Иванович, „Глобализация и глобальное управление”, Екатеринбург, 2008, c.10//V.I. Mihailenko, Globalizarea și gestionarea globală: crestomație, Ekaterinburg, anul 2008, pag..104 Dodds K. Political geography III: Critical geopolitics after 10 years // Progress in human geography. 2001. Vol. 25. No. 3. P. 469-484.5 Hepple L. Metaphor, geopolitical discourse and the military in South America // Writing worlds: Discourse, text and metaphor in the representations of language / Ed. by T. Barnes, S. Duncan. L.–N.Y.: Routledge, 1992. P. 1396 Ó Tuathail G. Critical Geopolitics: The Politics of Writing Global Space. Minneapolis, 1996, pag. 23-24; Rethinking Geopolitics / Ed. by S. Dalby and G. Ó Tuathail. New York, 19987 Geoffrey Parker, The Military Revolution: Military Innovation and the Rise of the West, 1500-1800, Cambridge: Cambridge University Press, 1988, p.10-268 Замятин Д.Н., Геополитика: основные проблемы и итоги развития в XX в., 20079 Agnew J., Corbridge S. Mastering Space. Hegemony, Territory, and International Political Economy. London; New York, 1995. p. 13-2610 Прохоренко И.. Понятие границы в современной геополитике. – Геополитика: теория и практика. М, 199311 Лурье С., Казарян Л. 1994. Принципы организации геополитического пространства. Общественные науки и современность, № 4.; 12 Миттерауэр М. Исторические структурные границы в Восточной Европе. – НГ-Сценарии, № 2, 1999.13 Peckham R.S. Map Mania: Nationalism and the Politics of Place in Greece, 1870 – 1922. – Political Geography, vol. 19, № 1, 2000.14 Дашкевич Я.Р.. Большая граница Украины. (Этнический барьер или этноконтактная зона). – Этноконтактные зоны в Европейской части СССР (география, динамика, методы изучения, 198915 М.; Баррет Т.М. Линии неопределенности: северокавказский „фронтир” России. – Американская русистика. Вехи историографии. Имперский период. Самара, 2000.16 Treagold W. Russian Expansion in the Light of the Turner on the American Frontier. – Agricultural History, № 26, 1952.17 Livingstone D.N., Harrison R.T. The Frontier: Metaphor, Myth and Model. – Professional Geographer, № 32, 1980.18 Bădescu Ilie, Dungaciu Dan, Sociologia si geopolitica frontierei, Ed. Floare Albastrǎ, Bucharesti, 1995.19 Страда В. Хронотоп России. Новая Юность, № 5-6., 1997, . c.111// Strada V. Cronica Rusiei, Noutățile Adolescenței, № 5-6., 1997, . pag..11120 Wallerstein I. Unthinking Social Science. Cambridge: Polity Press, 1991, p. 104-124, Sec. II.//Immanuel Wallerstein, Geocultura dezvoltării sau transformarea geoculturii noastre? 21 David Haevey,  Noul Imperialism,  Editura ALL, București, 2004, pag. 8322 Родрик Д. Будущее Европы: Черная метка / http://www.vedomosti.ru/newspaper/article/2010/05/25/235297#ixzz1bIlsguXt // Rodrik D. Viitorul Europei, Moneda neagră23 idem.