Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ordinea globală (III)

Immanuel Wallerstein și analiza sistemului mondial

Immanuel Wallerstein și analiza sistemului mondialImmanuel Wallerstein invocă confuzia geopolitică care se va derula într-o perspectivă pe termen mediu: „O situaţie similară va exercita o influenţă asupra vieţii statelor. Dintr-o parte, aceasta îl slăbeşte, pentru că tot mai multe subiecte tind să se separe, dacă administraţiile acestora consideră că reprezintă o măsură economică întemeiată. Pe de altă parte, importanţa puterii statale sporeşte tot mai mult, cum nu a mai fost vreodată, pentru că populaţia începe să caute salvare în măsurile protecţioniste. Frontierele statale se modifică întotdeauna. Numai că astăzi acest proces promite să fie mult mai intens decât altădată. În acelaşi timp noile structuri regionale, care asigură relaţiile dintre diferite state, cum este Uniunea Europeană sau nu demult creata Uniune a naţiunilor sud-americane, îşi vor dezvolta şi vor juca un rol geopolitic esenţial” (1).Conceptul de „geocultură” este relativ nou în geopolitică şi a fost avansat de Immanuel Wallerstein. Termenul de „geocultură” și orientarea pe care a dezvoltat-o în cercetările sociale au apărut în cadrul școlii politice occidentale neomarxiste, de stânga. „Geocultura” ar fi sinonimul „imperialismului cultural”, a dominației culturale exercitate de Nordul mondial industrial asupra țărilor din Sud. Înțelesul de geocultură este examinat în contextul concepțiilor sistemului mondial și se leagă de problemele geopolitice globale și de cele geoeconomice (2). Prin geocultură, Wallerstein înțelege o metodologie culturală a organizării spațiului mondial și evidențierea societăților, în care intră nucleul bogat civilizațional al lumii existente, societățile rămase la periferie, cele excomunicate, precum și societățile care au rolul de așa-zise semi-periferii. El utilizează conceptul de geocultură în calitate de sinonim al presiunii pe care o exercită Centrul industrial al sistemului mondial capitalist la adresa periferiei agrare, care asigură o legitimare ordinii mondiale globale prin intermediul cerințelor de dezvoltare și modernizare națională. Geocultura în înțelesul lui I. Wallerstein și adepților săi este interpretată ca fiind exercitarea influenței pe care o desfășoară fostele metropole ale sistemelor coloniale asupra ex-coloniilor lor. Geocultura, conform lui I. Wallerstein, reprezintă viziunea culturală a sistemului mondial dominant capitalist, care a fost și rămâne liberalismul. De aceea geocultura, consideră reputatul cercetător american, dispune de un caracter planetar. El consideră că geocultura reprezintă o formă de proiectare geopolitică.

Francis Fukuyama: „sfârșitul istoriei” ca un triumf al liberalismului

Wallerstein și-a elaborat teoria în anii 70-80 ai secolului XX. Politologul și sociologul american Francis Fukuyama (3) publica articolul „Sfârșitul istoriei?” în publicația National Interest în anul 1989, în care prezenta o perspectivă inedită pentru lumea contemporană. În articol se spune că prăbușirea comunismului a însemnat victoria universală a democraţiei. După victoria asupra fascismului de la mijlocul secolului a sosit şi ceasul victoriei asupra comunismului. În consecință, globalizarea, aşadar, nu ar fi fost posibilă fără căderea comunismului, care a permis extinderea pieţelor către jumătatea cealaltă a lumii. La baza globalizării există o gândire economică de tip neoliberal. În lucrarea sa Statul puternic. Guvernanță și ordinea mondială în secolul XXI (4), prin care identifică Statele Unite ca „noul imperiu” ce se regăsește în logica politicii americane de după 11 septembrie 2001, când își asumă responsabilitatea ca să gestioneze statele slab dezvoltate, fie transmite această misiune în mânile comunității internaționale. Teza lui F. Fukuyama – a „sfârşitului istoriei şi a ultimului om” reprezintă paradigma armoniei şi unităţii umane.

S. Hungtington (5): unificarea omenirii prin teoria „ciocnirii civilizațiilor”

După cinci ani de la apariția articolului care l-a consacrat pe F. Fukuyama, unul dintre cei mai redutabili politologi contemporani și specialiști din politica internațională, Samuel Huntington (6), a publicat în revista americană Foreign Affairs articolul „Clash of civilizations” (7) (Ciocnirea civilizațiilor). În anul 1993 articolul a reprezentat o replică la adresa articolului extrem de sonor a lui F. Fukuyama. Mai târziu, reputatul politolog american își lansează cartea Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale (1998), în care analizează descriptiv, explicativ şi predictiv dinamica şi structura sistemului internaţional, prin prisma „paradigmei civilizaţionale”. Astfel modelul lui Huntington reprezintă o alternativă viabilă la modelele anterioare, structurate pe: a) bipolarității; b) al statelor; c) al unităţii şi armoniei ideologice (Francis Fukuyama) şi d) al haosului, al „statelor greşite” (Brzezinski, Patrick).Teza principală pe care o formulează S. Huntington reprezintă o alternativă la modelele tradiționale, consacrate, sau ideologice. El avansează soluția culturală și civilizațională şi consideră că sistemul internaţional a devenit multipolar şi multicivilizaţional, iar identitatea cultural-civilizaţională modelează tendinţele coezive şi respectiv conflictuale de după Războiul Rece. Totodată, Huntington anticipează că viitoarele conflicte internaţionale vor fi declanşate „mai degrabă de factori culturali decât de economie sau ideologie”8, de-a lungul unor „falii intercivilizaţionale”. Statelor care vor fi „sfâşiate” de respectivele falii li se anulează în mod decisiv orice efort de menţinere a coeziunii şi unităţii. Pe de altă parte, se consideră ca fiind sortite eşecului încercările unor state de a se îndepărta artificial de blocul civilizaţional căruia îi aparţin în direcţia altora. Asumpţiile principale ale teoriei lui Huntington care reclamă structura şi centrele de putere ale sistemului internaţional se bazează pe două idei majore. Prima afirmă că, dacă în perioada „războiului rece” conflictele observabile, la nivel internaţional, au avut loc într-un registru ideologic, după 1989 aceste conflicte au fost înlocuite de cel al civilizaţiilor. Huntigton consideră că în locul statelor au apărut civilizaţiile ca actori principali ai sistemului internaţional, care-s adevărate centre decizionale, ce dispun de capacitatea de a remodela structura întregului sistem internaţional. După prăbușirea comunismului, civilizaţiile se afirmă tot mai pregnant pe arena internaţională, fapt care determină conflicte între ele, iar acestea se exprimă de-a lungul unor „falii” care le separă. Din punct de vedere al reformulării dinamicii sistemului internaţional, principalele conflicte se vor desfăşura între Occident şi civilizaţiile islamică şi confucianistă.
Migrația. Există o diversitate acceptabilă a migrației în lumea de astăzi: a. externă (outmigration) = pune accentul pe spațiul unui stat marcat sau pe unitatea acestuia administrativă;b. internațională (inter-national) = pune accentul pe un punct de plecare și pe un punct terminus. Aceasta respectă normele internațională și este responsabilă față de instituții, presupune mișcarea între statele-națiuni iar fenomenul este desemnat precis politic și juridic; c. transnațională;d. transfrontalieră.

Marile teorii contemporane (F. Fukuyama, S. Huntington) abordate de A.P. Țâgankov

Problema pe care o dezbate Andrei Țâgankov se prezintă destul de nefirească pentru știința politică rusă și relațiile internaționale, însăși abordarea analitică este una neobișnuită. În primul rând, cartea se arată a fi una interesantă și prețioasă grație opiniilor exprimate și ipotezelor avansate de autor. Țâgankov se axează pe tradițiile constructivismului, își propune să analizeze operele lui F. Fukuyama și S. Huntington (9), care au supărat și suprasăturat cititorul rus, stabilindu-și ca întrebare: cum ideile elaborate într-o anumită și singură cultură (SUA), sunt percepute într-o alta (în Rusia). În esență, cartea nu-și propune să decripteze concepțiile celor doi autori. A. Țâgankov îndrăznește să intre în natura relațiilor ruso-americane și să demonstreze că un anumit postulat enunțat într-o țară poate să fie interpretat direct proporțional într-o alta. În consecință o atare neînțelegere poate produce un „dialog al surzilor”. Și aceasta în virtutea faptului că „Rusia a fost relativ deschisă ideilor occidentale”, iar după ce „liderul sovietic M.S. Gorbaciov a proclamat o nouă epocă în relațiile cu Occidentul, această deschidere a atins cel mai avansat punct al deschiderilor”10.Articolele lui F. Fukuyama și S. Huntington au fost selectate nu întâmplător ca exemple. Aceste lucrări sunt foarte bine cunoscute cititorului rus. În Rusia au fost traduse și publicate în câteva reviste, articolele au fost dezbătute în cadrul mai multor discuții, conferințe, seminare. În fine, „Sfârșitul istoriei?” și „Ciocnirea civilizațiilor” sunt des citate și incluse în programele școlare de pregătire a politologilor, specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale. După cum scrie A. Țâgankov, Fukuyama și Huntington reprezintă două tipologii distincte, contradictorii („ideale”, conform lui Weber) ce se referă la ordinea mondială (11), elaborată de autorii occidentali. Doar că nici la sfârșitul anilor 1980, când a apărut articolul lui Fukuyama, nici după 15 ani ideile celor doi „vizionari” din sfera politologiei nu au fost receptate corespunzător în spațiul public rusesc și nici în mediul academic al Rusiei. De ce?Cartea începe cu o analiză a situației care domină în Occident și care a influențat ambele articole, arătând că proiectele legate de ordinea mondială, propuse de Fukuyama și Huntington, au apărut într-un context anume legat de situația ce s-a configurat ca urmare a „războiului rece” și a percepțiilor contextuale ale Occidentului12. Fukuyama a ilustrat foarte bine starea de optimism care se instalase în Europa și SUA, care însoțeau procesele de restructurare ale URSS de la sfârșitul anilor 1980. Pe de altă parte, Huntington, a cărui lucrare apare la începutul anilor 1990, a reacționat față de o altă realitate, cea legată de conflicte (inclusiv în Europa care mai devreme era liniștită), accentuarea presiunilor demografice din partea țărilor africane și asiatice, războiul din Golful Persic. Toate evenimentele indicate sunt oglindite în lucrările autorilor occidentali, iar „Sfârșitul istoriei” și „Ciocnirea civilizațiilor” au reprezentat concentrația dominantă a stării reflexive și au fost modelele valabile după care s-a ghidat elita intelectuală occidentală. În schimb, articolele publicate de Huntington și Fukuyama au coincis cu o altă stare în Rusia. Apărută în apogeul procesului de restructurare a URSS-ului, lucrarea lui Fukuyama a fost privită de către cercetătorii ruși ca fiind fără alternativă (B. Kapustin), alții (K. Gadjiev) au văzut o tentativă a Occidentului de-a inaugura și a dezvolta jocuri geopolitice13. Atunci când lucrarea lui Huntington a apărut în limba rusă, deja intelectualii ruși se ciocniseră de o problemă: cum trebuie abordate conflictele care se aprind, inclusiv în spațiul postsovietic. Politologul american „sugera”: trebuie să fie inițată cooperarea cu țările din Occident. În același timp, el considera că amenințarea principală reiese din partea țărilor islamice și a Chinei. Ca rezultat scenariul „ciocnirea civilizațiilor” a fost declarat în Rusia că provoacă războiul și dușmănia în Eurasia. Politologul rus A. Țâgankov analizează în detaliu afirmațiile legate de concepțiile lui Fukuyama și Huntington, pe care au insistat reprezentanții anumitor grupuri din cadrul elitei intelectuale din Rusia și demonstrează că ambele abordări americane nu sunt înțelese absolut deloc de cei care atacă subiectele, că, în fapt, pe toți îi caracterizează subiectivismul și că sunt lipsiți de un spirit analitic mai complex. Războiul rece îi putea conduce pe Mihail Gorbaciov și pe adepții săi înspre un „colaps al civilizației umane”. Ambele superputeri purtau o responsabilitate pentru confruntare și pentru sfârșitul acesteia, conștientizând întregul pericol al situației și au făcut concesii una alteia. De aceea ei nu puteau să recunoască victoria Occidentului și vorbeau despre „parteneriatul stratetgic”. Fukuyama tratează sfârșitul „războiului rece” ca pe o victorie a Occidentului. Iar aici poziția liberală a cercetătorului american este similară abordărilor pe care o exprimă realiștii: victoria este unilaterală14. După prăbușirea Uniunii Sovietice și concentrarea puterii politice în mânile politicienilor prooccidentali, ideile lui Fukuyama ar fi trebuit să fie solicitate. În anul 1992, prin intermediul publicației Nezavisimaia gazeta, el a făcut un apel către cititorul rus: s-a pronunțat împotriva ideii „existenței obiective a intereselor naționale”, care, mai mult decât atât, s-ar exprima geografic. În contrast Fukuyama sublinia rolul modernizării, făcând referire, chiar dacă contextual era neavenit, la exemplul Turciei după prăbușirea Imperiului Otoman, dar și la experiența postbelică a Germaniei și Japoniei15. Era o perioadă foarte grea pentru Rusia, pentru că ea suporta consecințele strategiei guvernamentale a „terapiei de șoc”, iar în proxima vecinătate au început să apară conflictele. Abordarea lui Fukuyama nu s-a „auzit”. Mai târziu, la putere s-au instalat „etatiștii”, care i-au schimbat pe prooccidentali, iar aceștia au deschis o largă dezbatere legată de problema intereselor naționale, a factorilor care motivează realizarea acestora, a apariției sistemului relațiilor internaționale, dar au și abordat strategia de politică externă a Rusiei16. Punându-se în acord cu Fukuyama, dar și cu liberalii ruși, în ceea ce privește relativa necesitate a economiei de piață, etatiștii au subliniat în primul rând importanța edificării unui stat puternic. Ei susțineau că succesul Turciei și al Germaniei este cauzat nu numai paradigma modernizării țării la care au apelat, ci și a atenției sporite pe care țările respective au acordat-o diasporei și conaționalilor din străinătate. Dezvoltând această idee, etatiștii au indicat importanța spațiului postsovietic pentru Rusia. Ei au deliberat mult mai energic asupra concepției lui Fukuyama, pe care au privit-o ca una care atentează la adresa intereselor rusești17. Un scenariu similar a fost observat și în ceea ce se referă la înțelegerea textului lui Huntington, cu toate că acesta, în comparație de Fukuyama, vorbea despre unicitatea, nicidecum despre universalitatea culturii occidentale. Conform lui Huntington civilizațiile ar urma să schimbe statele ca unități structurale de bază în sistemul politic mondial. Analizând cum a fost receptată concepția lui Huntington în Rusia, A. Țâgankov evidențiază două grupuri în cadrul elitei intelectuale ruse. Prima, „globaliștii”, care este orientată către întreaga lume și constă din politicienii prooccidentali, în mare parte liberali și social-democrați, iar cea de a doua este cea a „etatiștilor”, orientată către Rusia.

 

Note
1 This has an immediate impact on the states. On the one hand, it weakens them, as more and more units seek to secede if they think it economically advantageous. But on the other hand, the states are more important than ever, as the populations seek refuge in state protectionist policies (keep my jobs, not yours). State boundaries have always been changing. But they promise to change even more frequently now. At the same time, new regional structures linking together existing states (or their subunits) – such as the European Union (EU) and the new South American structure (UNASUR) – will continue to flourish and play an increasing geopolitical role- Immanuel Wallersten, Global Turmoil in the Middle Run, Agence Global, Jan. 1, 2013, http://www.iwallerstein.com/global-turmoil-middle-run/.2 I.Wallerstein, Geopolitics and Geoculture: Essays on the Changing World-System. Cambridge: Cambridge University Press, 1991 & Wallerstein I. After Liberalism. New York: New Press, 1995.3 F.Fukuyama e consultant al corporației RAND de la Washington (circumscripția Columbia), fost adjunct al directorului statului major de planificare politică de pe lângă Departamentul de stat al SUA. Principalele lucrări: „Prioritatea culturii”, „Confucianismul”, „Viitorul federalismului”, „Sfârşitul istoriei şi ultimul om”, „America la rascruce – Democratia, puterea și mostenirea neoconservatoare”, etc. 4 Фукуяма, Ф, Сильное государство: Управление и мировой порядок в XXI веке: [пер. с англ.] / Фрэнсис Фукуяма. — М.: ACT: Act Москва: Хранитель, 2006// Francis Fukuyarna, State Building:Governance and World Order in the Twenty-First Century, pag.1615 Huntington, Samuel H., Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Antet, Bucureşti, 19986 S.Huntington este director al Institutului de cercetări strategice a Universității Harvard din SUA, autor al cărților Cicnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”(1996). S.Huntington exercită o influență sporită asupra strategiei politice a SUA. În decursul anilor 1977-1978 a activat în administrația prezidențială a SUA având calitatea de consilier al Consiliului de securitate națională a SUA. Cărțile reprezentative: „Conservatismul ca ideologie”, „Puterea politică SUA/URSS. O analiză comparativă” (în comun cu Z.Brzezinski), „Dileme globale„, etc.7 Huntington, Samuel H., “The Clash of Civilizations?”, în Foreign Affairs 72(3), pp. 22-49, 1993.8 Huntington, Samuel H., Op.cit., p. 1369 Marina Lebedeva, doctor în științe politice,  Ideile americane văzute prin ochii rușilor//Американские идеи глазами россиян, http://www.intertrends.ru/seventh/017.htm10 Fukuyama F. The End of the History? // The National Interest. 1989. № 16. P. 3-18.11 Huntington S.P. The Clash of Civilization // Foreign Affairs. 1993 (Summer). P. 22-49.12 Andrei P. Tsygankov. Whose World Order? Russia’s Perception of American Ideas after the Cold War. Notre Dame (Indiana): University of Notre Dame, 2004. 205 p.// Andrei  P.Țăgankov, A cui este ordinea mondială? Ideile americane în Rusia după „războiul rece”, Universitatea Notre Dame, 2004, pag 41.13 Idem, pag.4414 Conceptul de „ordine mondială” (world order) este unul central în cartea lui A.Țâgankov. În Rusia viziunile lui F.Fukuyama și cele ale lui S.Huntington nu sunt examinate ca reprezentări ale „ordinii mondiale”, ci ca pe niște abordări americane care revendică poziționarea unilaterală și care ar avea ca scop reglementarea problemelor globale15 Andrei P. Tsygankov. Whose World Order? Russia’s Perception of American Ideas after the Cold War. Notre Dame (Indiana): University of Notre Dame, 2004. 205 p.// Andrei  P.Țăgankov, A cui este ordinea mondială? Ideile americane în Rusia după „războiul rece”, Universitatea Notre Dame, 2004, pag.1416 Idem, pag.3

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg