Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Orfeu, orfismul și apariția metafizicii grecești (I)

Orfeu, orfismul și apariția metafizicii grecești (I)

Vom încerca, în cele ce urmează, să creionăm o imagine a orfismului atît cît vom putea de limpede, pentru a arăta rolul său în istoria curentelor religioase greceşti, dar în acelaşi timp şi influența sa hotărîtoare asupra gîndirii metafizice. Ni se pare un lucru necesar, cu atît mai mult cu cît opinia generală despre această mişcare este de cele mai multe ori supusă neînțelegerii şi nu arareori denaturată în diverse studii ce se doresc mai mult sau mai puțin docte şi spectaculoase.
Numele de orfism acoperă, în mod obişnuit, întregul efluviu de idei care, după cîte cunoaştem, încep să se manifeste cam pe la începutul sec. al VI-lea î.Ch., şi care, ca întindere, depăşesc limitele lumii greceşti.
În acest fel, de multe ori în mod eronat, sunt considerate ca fiind orfice toate manifestările morale şi religioase apărute în epocă, de la concepția panteistă a unei divinități universale, la transformarea viziunii asupra valorii morții şi vieții, preocuparea pentru nemurire, credința în virtuțile ascetismului, şi, lucru deosebit de important, responsabilizarea mai accentuată, deşi nu totală, a individului față de actele şi atitudinile sale cotidiene, morale şi religioase.
Altfel, vom încerca să arătăm, în spiritul unor studii deja apărute, faptul că orfismul este o formă revoluționară a spiritului religios grec, profund deosebită de spiritul religios al Greciei pe care îl întîlnim încă în poemele homerice. Mai mult, aşa cum menționam, el este deseori confundat cu misterele bahice şi cultele infernale ale lui Dionysos, deşi, în realitate, este esențial diferit de ele.
O altă prejudecată constantă care se revarsă asupra orfismului este cea potrivit căreia aceasta ar fi o religie – bloc, imobilă, pe cînd, în realitate, denumirea de orfism acoperă o paletă foarte diversă de realități.
Pentru început, a fost o modalitate ascetică de viață religioasă, apoi o întreagă gamă de idei speculative purtînd amprenta fiecărei epoci în parte. După unii, ar exista un orfism contemporan cu Pisistrate şi un orfism tîrziu, elenistic, mult mai diferite unul de celălalt decît, spre exemplu, pitagorismul şi neopitagorismul.
În altă ordine de idei, vom arăta că pentru un studiu mai de detaliu al orfismului informația este fragmentară şi, de cele mai multe ori, suspectă. Nu avem la îndemînă decît cîteva aluzii, adesea obscure, ale lui Herodot, Platon, Aristotel sau ale peripateticianului Eudemos.
Datele mai numeroase, dar şi mai suspecte, apar abia după secolul al II-lea d.Ch., sau de la reprezentanții ultimelor şcoli neoplatonice (sec. V şi VI d.Ch.). Pătrunşi în mare măsură de creştinism, ei se vor strădui să demonstreze, cu ajutorul unor citate din poemele considerate orfice, conformitatea doctrinei lui Platon cu acelea ale părinților bisericii. Aceste scrieri ne dezvăluie un orfism total diferit de ceea ce, deşi vag şi fragmentar, ne transmite Platon.
Un cu totul alt tip de informație o vom găsi în tăblițele de aur, care au fost găsite în morminte din Italia meridională, Creta, Grecia continentală şi care prezintă, ca şi în cazul citat de noi mai devreme, sfaturi comportamentale adresate morților pentru a se păzi de primejdiile întîlnite pe tărîmul umbrelor. Deşi au fost prezentate cu mare pompă, nu este incontestabil că aceste tăblițe ar fi de sorginte orfică. Unii cercetători afirmă că ar proveni din anumite secte de misterii derivate din cele din care s-a desprins orfismul.
Mai avem la îndemînă două papirusuri din Egipt, foarte mutilate, unul din sec. al III-lea iar celălalt, probabil, din sec. I î.Ch. Primul conține cîteva versuri informe dintr-un ritual orfic iar cel de-al doilea o versiune, se pare, orfică a răpirii Persefonei. Mai putem menționa aici descoperirea, de dată mai recentă, a papirusului „ars” de la Derveni. În afară de acestea, în secolele II şi IV d.Ch., apar o sumedenie de poeme cu conținut eminamente orfic, precum şi fragmente de poeme cu referire la agricultură, astrologie, medicină, alchimie, toate atribuite lui Orfeu, dar care nu au nimic de a face cu orfismul genuin.
Orfeu, în măsura în care acesta a existat cu adevărat, se pare că s-a născut în Tracia sau, cel puțin, aceasta era credința obişnuită a grecilor trăitori în sec. al V-lea î.Ch. În schimb, epoca în care a trăit poetul trac rămîne încă controversată, tradiția aşezîndu-l cu cîteva secole înainte de Homer, adică în perioada bronzului mijlociu, între sec. al XIV-lea şi al XIII-lea î.Ch.1 La fel de discutabile apar şi informațiile cu caracter biografic întrucît nu se ştie dacă era fiul muzei Calliope sau al Polhymniei, al lui Apollon sau al rîului Oiagros? A fost prinț sau rege al bistonienilor, al macedonenilor, al odryşilor, sau doar un muzicant şi un poet genial? A fost duşmanul lui Dionysos sau nu? A izbutit să-şi aducă soția din Infern, el care a adus atîția morți înapoi? Într-o primă fază s-a pretins că da, apoi că nu. A fost sfîşiat de menade, la ordinul lui Dionysos sau de către femeile trace datorită misoginiei sale recunoscute? A fost un Orfeu, doi sau nici unul?2
Lexicograful SUIDAS3 arată că: „Orfeu din Leibethra, cetatea de la poalele Pieriei din Tracia, era fiul lui Oiagros şi al Calliopei. La rîndul său Oiagros era al cincilea pornind de la Atlas, prin Alcyone, una din fiicele acestuia. Orfeu s-a născut cu 11 generații înainte de războiul troian şi se spune că ar fi fost discipolul lui Linos. După unii, ar fi trăit în vremea celei de a noua generații, după alții într-a unsprezecea. Ar fi scris: Triodul (Triagmoi); unii spun însă că ar aparține lui Ion tragicul); din această lucrare fac parte aşa-numitele Veşminte sfinte (Hierostolika), invocații lumeşti. Cele privitoare la zidirea templelor (Neoteuctika). Rostiri sacre (Hieroi logoi) în 24 de cînturi (unii spun că ar fi ale lui Theognetos din Thessalia, alții ale lui Kerkops pitagoreicul). Oracolele (Chresmoi) pe care unii le atribuie lui Onomacritos. Inițierile (Teletai) şi acestea atribuite tot lui Onomacritos). Despre pietrele prețioase (Lithica), în care e vorba de gravarea pietrelor, purtînd ca titlu şi Cele optzeci de pietre (Ogdoekontalithos). Mîntuirea (Soteria); despre acestea se spune că ar fi ale lui Timocles siracuzanul sau ale lui Persinos din Milet. Craterele (Crateres), care însă ar fi ale lui Zopyros. Ridicarea la tron a mamei zeilor (Thronismoi metrooi) şi Bachicele (Bachica), care se spune că ar fi ale lui Nikias eleatul. Coborîrea în lăcaşul lui Hades, care ar fi ale lui Herodikos din Perinthos, Mantia (Peplos) şi Năvodul (Diktion), despre care de asemenea unii spun că ar fi ale lui Zopyros din Heracleea, alții, ale lui Brotinos, Onomastica (Onomasticon) în 1200 de versuri şi Theogonia tot în 1200 de versuri, Astronomia, Divinația prin nisip (Ammoskopia) (?)4 Ritualul sacrificiilor (Thyepolikon), Jertfa de ouă (Oiothyka) sau Divinația prin ouă (Oioscopika), în versuri, Încingerea cu veşminte sacre (Katazostikon), Imnurile (Hymnoi), Despre corybanți (Korybantikon) şi Cele ale firii (Physika) care sunt atribuite lui Brotinos.”
Se pare însă, că, o veche mărturie directă pe care o avem despre orfism se datorează lui Herodot (II, 81) care, într-un pasaj ce a suscitat multe controverse pune în lumină identitatea dintre un rit funerar egiptean şi unul orfic, dorind să sugereze influența egipteană asupra riturilor orfice din perioada elenistică, însă orfismul este atestat mult mai devreme, atît în comunitățile pitragoreice din Italia şi la Athena, în cercul Pisistrazilor.
La Athena, primul şi principalul reprezentant al orfismului este Onomacritos (560–490 î.Ch.) chresmolog – interpret şi făuritor de oracole – prieten al lui Hippias fiul lui Pisistrate, mare amator de misterii şi culte exotice. Acelaşi Onomatocritos, aşa cum afirmă scholiaştii lui Homer, fiind autorul a numeroase interpolări în Odyssea. Pe de altă parte, criticii alexandrini, îi atribuie cel puțin unul dintre poemele considerate a aparține lui Orfeu, anume Teletai sau Rituri de inițiere. Nu este, iarăşi, sigur dacă prima manifestare a orfismului a avut loc la Athena sau în Italia meridională. Cu toate acestea, analiza unei legende referitoare la redactarea atheniană a poemelor homerice ne va furniza, credem, un puternic argument în sprijinul originii italiene. După o faimoasă tradiție a şcolii din Pergam, aflată în conflict deschis cu cea din Alexandria, se spune că Pisistrate, dorind să dea un aspect unitar rapsodiilor homerice, pînă atunci percepute şi interpretate izolat, ar fi format o echipă de patru membri avîndu-i în componență pe Onomacrit din Athena, Orfeu din Crotona, Zophir din Heracleea şi un al patrulea al cărui nume nu poate fi descifrat în manuscrise.5 Dar, posibilitatea istorică, reală, a unei asemenea întreprinderi, a lui Pisistrate ori ba, este greu de crezut şi chiar de imaginat în condițiile secolului al VI-lea î.Ch. Pe de altă parte, este o coincidență izbitoare că tocmai cei trei membrii menționați, ale căror nume nu au fost puse la îndoială, sunt tocmai autorii celor mai vechi poeme cu caracter orfic. De aceea, suntem tentați a crede că această legendă a fost ticluită de către gramaticienii şcolii din Pergam, fie din îndemnul ludic de a face o farsă editorilor alexandrini ai lui Homer, fie pentru a-şi susține propriile teze asupra interpolărilor de origine atheniană pe care le conțin Iliada şi Odyssea. Se pare că, acest punct de vedere a căpătat consistență şi datorită faptului, conform unor mărturii credibile, că Hippias fiul lui Pisistrate a impus rapsozilor, la întrecerile Panatheneelor, să declame cînturile homerice în ordinea logicului epic al epopeei.
O altă explicație, asupra ciudățeniei alegerii lui Pisistrate, ar fi viabilă în ideea în care, acesta, pentru a avea o asistență calificată pentru opera sa de reformă religioasă, ar fi inclus orfici din Grecia Magna, recunoscuți pentru competența lor în cultele mistice. În acest fel, s-ar putea stabili o analogie cu comisia pe care Ptolemeu I-ul a desemnat-o să organizeze noul cult al lui Serapis, şi care i-a avut în componență pe teologul egiptean Manethon şi pe Eumolpidul Timotheu. Cu toate acestea, s-ar putea ca respectiva revizuire a lui Homer de către orfici să nu fie decît tălmăcirea legendară a introducerii
poemelor orfice din Grecia Magna în Athena, în timpul în care Pisistrate organiza marile spectacole cu recitarea poemelor homerice. Acest lucru devine, într-adevăr, credibil dacă vom avea în vedere politica religioasă a lui Pisistrate şi a fiilor săi care au mărit numărul aşezămintelor religioase, au construit temple, au inițiat noi ceremonii, revitalizînd vechi culte campestre, îndeosebi pe cel al lui Dionysos. Tot lor li se atribuie transformarea de esență a cultului de la Eleusis care pare să fi acordat, în acel timp, un loc considerabil lui Dionysos şi preocupărilor pentru lumea morților. Aşadar, nu pare deloc hazardat a considera că ei au văzut în orfism un sprijin de neînlocuit pentru religia lui Dionysos şi misteriile din Eleusis şi, de aceea, să fi înlesnit dezvoltarea cultelor orfice cu tot avîntul.
Cu toate acestea, un altul pare să fie motivul pentru care putem susține ideea că orfismul s-ar fi născut în Grecia Mare, şi anume faptul constatat al înrudirii, sub aspect religios, a pitagorismului cu orfismul inițial, înrudire atît de strînsă, încît s-a mers pînă la a se afirma nu numai originea lor comună ci şi existența unei perioade în care ar fi existat o religie comună orfico – pitagoreică.
Să încercăm să imaginăm începuturile orfismului şi dezvoltarea sa ulterioară în acea lume nouă care era Grecia Mare în a doua jumătate a sec. al VI-lea.
După cum se ştie pînă în prezent, nu putem vorbi despre o religie cu un conținut mistic bogat în secolele anterioare şi ne referim aici la perioada paleoliticului timpuriu şi pînă la cea a bronzului tîrziu. Mai mult, o datare sigură a unei viziuni religioase complex articulate nu avem pînă în plin secol VII î.Ch., odată cu apariția poemelor hesiodice.
Secolul VI î.Ch., pe teritoriul consfințit ca fiind al Greciei Mari, se validează a fi un secol al opulenței, al tinereții strălucitoare a unei noi civilizații. Plictisul, spleenul, luxul exacerbat, orgiile de toate soiurile, aruncă ființa către o stare de grijă, de nelinişte, care duce, invariabil, la misticism, în vreme ce păturile sărace ale populației simt nevoia unei credințe noi, unei speranțe de egalitate şi dreptate într-o lume imaginară, situată undeva dincolo de realitatea prezentă, dură şi necruțătoare. Este credința care apare în marile (pentru acea vreme) aglomerări urbane ale acestei părți a Greciei, dealtfel, mult mai populată decît Grecia propriu-zisă.
Pe de altă parte, nu putem vorbi încă de o disciplină clar configurată a minții, structurată de tradiții morale şi politice solide, de unde şi succesiunea amețitoare a tiraniilor dar şi a revoluțiilor, pe măsură, dublate de tot soiul de inovații care mai de care mai îndrăznețe, în domeniul religios, fapt atestat de Pindar, un secol mai tîrziu, vorbind despre conducătorii Siciliei. Aici, se perpetuează vechi culte agrare, se sintetizează şi se conciliază influențele Ioniei, pe care evenimentele recente au pus-o într-un contact mai strîns cu Orientul îndepărtat, şi ale Cretei, unde au supraviețuit culte preelenice şi, probabil, egiptene. Dealtfel, cultul unor divinități chtoniene precum Hades, Persefona sau Dionysos a fost înfloritor în Grecia Mare, aşa cum arată mai multe săpături efectuate încă în prima parte a secolului trecut6. Acest fapt, se datorează, credem noi, colonilor greci care au adaptat cultele pe care le aduseseră din metropolele lor la cultele indigene. Or, sub tutela acestor sanctuare unde, ca în Tarent sau Locrida, era venerată o mare divinitate feminină, zeiță a fecundității dar şi a morții, au apărut un soi de asociații reli­gioase, despre care am mai pomenit atunci cînd am discutat despre cultul lui Dionysos, cunoscute sub denumirea prehelenică de thiaze.
Unii autori7 consideră că aceste asociații erau la origine simple societăți funerare, preocupate să aplice cu strictețe rituri funerare speciale, care să asigure liniştea şi fericirea sufletului în Hades. Mai tîrziu, aceste preocupări sporesc necontenit, şi au făcut ca aceste thiaze să accepte alte idei, novatoare, de sorginte străină, în speță orientale, care le puteau satisface curiozitatea şi hrăni speranțele. Cu gîndul la fericirea promisă post mortem, membrii acestor thiaze se supun voluntar unor canoane de viață ascetică, iar după moarte sunt îngropați într-un spațiu aşa-zis sacru, destinat numai inițiaților, încredințați fiind că se vor bucura, şi atunci, de o soartă şi un tratament privilegiat.
La baza acestui tip de religie stă o viziune pesimistă asupra lumii şi vieții, un sentiment acut al hiatusului dintre nimicnicia existenței biologice a omului şi aspirațiile sale titanice.
De aici, credem, provine şi concepția dualistă asupra naturii umane precum şi credința nestrămutată a naturii transcendente a sufletului, corpul fiind considerat doar o închisoare în care sufletul sălăşluieşte temporar8. Astfel, purificările şi viața ascetică vor elibera individul de răul, miasma, moral perceput ca întinare, făcînd pe practicant să eludeze obstacolele şi primejdiile lumii infernale.
Însă asemenea practici nu sunt deloc unele libere. Ele sunt bine determinate în aşa-numitele hieroi logoi, ansambluri de mituri specifice privindu-i pe Cora şi Dionysos.
Să vedem însă, pe scurt, despre ce este vorba: din hierogamia Corei cu tatăl său Zeus, probabil metamorfozat în şarpe, s-a născut un tînăr zeu, Dionysos-Zagreus9, hărăzit să stăpînească universul. Divinități infernale reuşesc să pună mîna pe copil şi carnea lui este mîncată de acestea, cu excepția inimii, organ de la care Zeus porneşte în reconstrucția şi învierea lui Zagreus. Acest mit a fost, se pare, imaginat pentru a explica semnificația unui rit care nu mai era înțeles de cei care îl celebrau: omofagia, respectiv sacrificarea animalului în care, se credea, s-a întrupat spiritul Zeului, de obicei zeu al vegetației, şi a cărui carne este mîncată de cei prezenți, aceştia crezînd că îşi însuşesc, astfel, o parte a virtuții divine. Se pare, că thiazele acordau acestei ceremonii calitatea de a cimenta în om elementul divin pe care, apriori, sufletul îl conține.
Se consideră că din aceste thiaze, s-a desprins, prin specializare, orfismul şi pitagorismul care s-au prelungit pînă în sec. al II – lea al erei noastre, prin diferite secte de mistere apropiate de orfism10.
Orfismul îşi dobîndeşte statutul şi numele specific odată cu apariția poemelor orfice, destinate să codifice şi să justifice ritualul comunității. În fond, nici în acea vreme nimeni nu credea că aceste poeme ar fi fost compuse de Orfeu, autorii lor fiind nume cunoscute, dar se pretindea că exprimă o doctrină relevată şi transmisă de legendarul poet.
Cum însă poetul Orfeu devine şi patronul unei secte mistice? La această problemă s-au dat varii răspunsuri, mai mult sau mai puțin satisfăcătoare. Unii pretind că între numele lui Orfeu şi secta mistică pe care o reprezintă există o perfectă identitate.
O. Kern, în celebra sa lucrare, Orpheus (p.16 şi urm.), arată că membrii comunității orfice şi-au dat singuri numele, chemîndu-se orphoi, adică însingurații, şi de aici ar fi fost luat numele eroului şi arhegetului sectei, aşa cum, repetăm, la Eleusis, numele eroului Eumolpos a fost luat de la familia sacerdotală a Eumolpizilor, adică bunii cîntăreți. În timp, eroul întemeiator, dat fiind rolul pe care îl joacă în structura sectei, devine interpretul zeilor şi comunicatorul misterelor.
Părerea cea mai răspîndită, însă, este aceea care admite că Orfeu ar fi existat înaintea orfismului şi că ar fi fost, aşa cum crede S. Reinach, o divinitate chtoniană, un zeu-vulpe totemic sau, asemenea muzelor cu care prezintă vădite analogii, doar un daimon al vegetației şi apelor curgătoare, la fel ca presupusul său tată. Aceste aspecte, credem, au o mai puțină importanță, de reținut fiind faptul că legenda sa a început să se răspîndească în Italia meridională şi în Sicilia tocmai cînd se organizau thiazele pre – orfice.
În primă instanță, Orfeu era reprezentat ca fiind divinul cîntăreț din citheră, ale cărui cîntece supuneau chiar natura oarbă şi relevau oamenilor originea zeilor şi universului. Încă din acea vreme, spun unii, i se atribuiau păstrarea şi conceperea de oracole. Asemănarea cu miturile dionisiace sunt izbitoare, îndeosebi moartea, amintind de sfîşierea lui Dionysos de către menade sau de omorîrea lui Zagreus, fapte care, totuşi, ar putea fi şi posterioare, datînd din vremea cînd era, deja, considerat întemeietorul orfismului.
În ce privește motivele care au îndemnat thiazele pre-orfice din Italia meridională să-i caute oblăduirea, acestea sunt deosebit de limpezi: în loc, aşa cum se obişnuieşte în mai toate cultele religioase de pretutindeni, să-l divinizeze pe întemeiatorul sectei, acestea au preferat să confere doctrinei lor o vechime venerabilă. În acest fel, ele au avut de cîştigat, atît sub aspectul credibilității dar şi al inspirației teologice, căpătînd atît aspectul vechimii cît şi al actualității.

Note
1 Encicl. De la Pleiade, 1956. p. 91; Encicl. Britannica, ed. electr. 1998. Cea mai veche mărturie indirectă o găsim la Simonides din Ceos (556 -467? î.e.n.) frag. 27 Diehl şi Kern 47.
2 Unii savanți consideră că au existat mai multe personaje cu numele Orfeu. Tradiția menționează pe un Orfeu din Crotona (Suidas) şi un altul din Camarina.
3 Compus la Constantinopole, transmis din greşeală sub titlul de Lexiconul lui Suidas, Suda este un dicționar enciclopedic de cca. 30.000 de articole redactate ca o „apărare” împotriva erorilor şi a ignoranței, prin suda înțelegîndu-se o lucrare întărită. Ediția folosită de noi,
A. Adler, Suidae Lexicon, Stuttgart, Teubner, 1968 – 1971, 5 vol.
4 Acest titlu este considerat îndoielnic. Semnul întrebării aparține ediției Diels.
5 vezi, V. Berard, Rev. de Philol., XLV, 1921, p. 194 şi urm., care încearcă să recompună numele celui presupus a fi al patrulea membru al comisiei, ajungînd la concluzia că ar fi vorba despre Epicharmos Sicilianul, însă, în opinia noastră, în ciuda ingeniozității argumentelor, această propunere este departe de a convinge.
6 A se vedea Encicl. Britannica, ed. electr. 1998, cap. Greek and Roman civilisation ancient, şi G. Gianelli, Culti e miti della Magna Grecia, Florența, 1924.
7 vezi, A. Boulanger, Orfeu – Legături între orfism şi creştinism, trad. rom. p. 21, Buc. 1992, dar şi Reynal Sorel, Orfeu şi orfismul, Universitas, 1998.
8 Platon, Cratyl, 400,b, c. După Dodds şi Linforth, această doctrină nu ar fi de natură orfică, în schimb Willamowitz, Der Glaube der Hellen, II, 1932, p. 199, atrage atenția tocmai asupra originii pur orfice a întegii demonstrații platoniene asupra relației soma – sema. Reynal Sorel, Op. cit., passim, consideră şi el această relație pur orfică.
9 „Zeus sub forma unui şarpe astral, se unise cu Sufletul lumii, concepută ca Fecioara increată şi purtînd acelaşi nume ca Persefona (Kore). Copilul lor divin, menit stăpînirii universale, purta numele de Dionysos – Zagreus, sau Dionysos cel sfîşiat şi făcut bucăți. Într-o zi copilul divin se privea într-o oglindă, pierdut în contemplarea imaginii sale fermecătoare. Atunci Titanii (elementele dezlănțuite sau forțele inferioare ale naturii) s-au aruncat asupra lui şi l-au sfîşiat în şapte bucăți, pe care le-au fiert într-un cazan imens. Minerva – Pallas (înțelepciunea divină născută din gîndirea pură a lui Zeus) a salvat inima lui Dionysos şi a adus-o tatălui său. Zeus o primi în sînul său, pentru a zămisli un nou fiu şi îi fulgeră apoi pe Titani. Din trupurile lor arzînde, amestecate cu vaporii care ieşeau din corpul sfîşiat al lui Dionysos, s-a născut omenirea. Dar din partea cea mai pură a lui Dionysos, din inima sa, adusă şi topită din nou în sînul eterat al lui Jupiter, se nasc geniile şi eroii. Din ea se va naşte şi noul Dionysos, în care sufletele răspîndite prin univers îşi vor recunoaşte modelul divin. Astfel, Zeul, ale cărui bucăți sunt răspîndite în omenirea în suferință, îşi va regăsi unitatea luminoasă în Dionysos înviat”. După Ed. Schure, Evoluția divină de la Sfinx la Christos, Buc., Aldo Press, 2003, p. 371 – 372. Dintre mărturiile antice asupra acestui mit amintim: Diodor, V, 74, 4; Euphorion, frag. 36 Powell în Orphicum fragmenta, 36, O. Kern; Clement Alexandrinul, Protreptikos, 2, 18, Or. fr., 35. Olympiodoros, Comentariu la Phaidon al lui Planton, 61 c, în L. Brisson, Orphée. Poèms magiques et cosmologique, Paris, Les Belle Lettres, 1993, p. 142.
10 Acestor secte, apropiate de orfism, se pare, le aparțin şi celebrele tăblițe de aur.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg