„Timp îndelungat m-am culcat devreme. Uneori abia stingeam lumina și ochii mi se închideau
atît de repede, încît… „
Marcel Proust, În căutarea timpul pierdut

„Căutam o certitudine spirituală. Am examinat toate tipurile, de la omul religios la omul tehnic, și n-am putut citi în om decît preaomenescul (folosind un termen al lui Nietzsche) în care omenescul, neomenescul și supraomenescul se amestecau haotic. Am renunțat la căutarea certitudinii în om. Eram stăpîniți de ideea ordinii și de neliniștile devenirii.”

Petre Țuțea, interviu scris de Barbu Brezeanu în revista ARTA nr.5 din 1987

Extrapolînd divagarea sacerdotală, a realului dat, nu ne rămîne în ultimă instanță decît (puțin) problema comunicării. Dobrogea, Jurilofca, Capul Dolojman, Orgame/Argamum, astăzi, în zilele noastre produc o neliniște a căutării ordinii, prin ariditatea aproape abstractă în conflict cu polaritatea paroxistică a mediului hirsut/lacustru fiind similară cu trezirea „în pustiu”, buimacă, dezorientată, căutînd certitudini zilei de azi, după ce ne-am culcat devreme… Probabil aceste arhetipuri ale subconștientului se manifestă cu o anumită ciclicitate, arbitrar, aleatoriu, încercînd să clarifice/identifice răspunsurile la dilema „care este natura mecanismelor sociale și rituale care au condus la separarea sau disoluția limitelor obișnuite între spațiul viilor și spațiul morților?”. Bineînțeles, păstrînd locația, „o abordare interdisciplinară … în care se regăsesc diverse manifestări culturale contemporane poate conduce la formarea unei baze documentare solide care să stea la baza unei interpretări transculturale și diacronice cât mai obiective.” Citatele aparțin lui Sorin-Cristian Ailincăi, arheolog, sau, probabil, prin ancestrale asocieri de idei, preocupări și atitudini și lui Cornel Ailincăi, ceramist, artist plastic clujean. Fără a încerca să promovez determinismul, citatele de mai sus sunt din publicația „Trăind cu morții. Înmormântări în așezările de la începutul epocii fierului” publicată la Cluj-Napoca, 2015. Nevoia de sens, nevoia de soluții.
Cetatea Argamum (după numele latin, în limba greacă antică Orgamè, în sursele bizantine Argamon, în sursele genoveze Orgame) este un sit arheologic situat în partea de est a județului Tulcea, pe teritoriul comunei Jurilovca, în locul numit Capul Doloșman, localizat la contactul dintre Podișul Babadagului și Limanul Razim care, în antichitate, era un golf deschis al Mării Negre (golful Argamon). Cetatea a fost localizată pentru prima dată de istoricul Vasile Pârvan în anul 1916. Denumirea cred că vine de la organ, instrument, instrument muzical – Dictionnaire LATIN, Felix Gaffiot, sau o transformare din oregma, cu trimiterea la drumul lung al cămilei… dedus din Greek-English Lexicon 1883 Oxford, N.Y. „Potrivit ultimelor cercetări arheologice, către mijlocul sec. VII a. C. un grup de greci originari din Asia Mica, apreciind calitățile și avantajele locului se asază la Capul Dolojman, întemeind Orgame, un polis aproape de Istru. În acest fel, teritoriul Dobrogei este atins de marele val al colonizării grecești (sec. VIII-V a. C.), fenomen istoric a cărui rezonanță culturală a unificat vaste teritorii, dispuse în jurul bazinului mediteranean și al celui pontic, cu puternice iradieri în regiunile situate la mare depărtare de litoral. În urma cercetarilor efectuate a devenit o certitudine faptul că instalarea grecilor la Capul Doloșman o precede cu aproape o generație pe cea de la Histria”. – Mihaela Mănucu Adameșteanu, arheolog. Ce facem cu toate acestea? Le descoperim, le inventariem, le colecționăm, le expunem, le cercetăm, le cumpărăm, le vindem. Absolut normal, însă nu putem face nimic din toate acestea fără comunicare. Fiindu-le necesare mai multe materii prime, coloniștii greci din Milet au gasit soluția: comerțul. Au comunicat, au schimbat, au vîndut, au cumpărat. Și pentru că locurile dobrogene au fost și sunt atît de umblate, îl amintesc pe Raymond Netzhammer, cu romantica sa destăinuire: „Dobrogea este pentru mine ținutul favorit. Ceea ce m-a atras în fiecare an este bătaia pulsului vechii lumi creștine, care acolo, neslăbită de lungimea secolelor, încă se mai poate auzi și simți clar.” Contemporan cu Grigore Antipa și tînărul Vasile Pârvan, Netzhammer este primul care menționează urmele de fortificații de la Capul Dolojman, în Auf dem Razelm din 1907. Toate acestea nu le consider decît tributul dat comunicării, nevoii firești de a intra în contact cu alții. Nu pot decît să-mi imaginez, așa ca Augustin de Canterbury insula minunată, și să fac un exercițiu de documentare/imaginație, că partea artistică vine după, iar faptul că grecii au avut de ce să vină aici, au avut cu cine să comunice, să vîndă și să cumpere pentru că acest loc a fost propice, oportun, a avut ce să le ofere: a fost bunăstare, și locul acesta chiar a existat, a existat chiar bine, spre deosebire de insula „virtuală” a lui A. de Canterbury. Interesantă este structura, mecanismul social care a pus în mișcare corăbiile, triremele, cuptoarele pentru amforele fabricate „pe drum”, ștampilele de identificare, măsurile lor, delfinașii, ca monedă de schimb… Să fie de vină perșii, că i-au determinat pe greci să facă asta, sau o suprapopulare a Aticei, a Asiei Mici, a insulelor, sau ”inflația”?

Monede Olbiene (delfinași) vîndute pe ebay.com, de la 125 la 7 euro, cu descrierea că delfinașii sunt umpluți cu plumb.

O fi acostat nava aceasta la Orgame? Cum erau încărcate, asigurate amforele? Botezată Kyrenia, după localitatea unde a fost găsită, nava a fost în serviciu vreo 15-20 de ani, în jurul anilor 389 î.e.n. scufundîndu-se cu peste 400 amfore cu/pentru vin de Rhodos și vase cu migdale la bord. Avea o lungime de peste 14,7 m și 4,4 lățime, fiind construită după metoda „scoică”, avînd ca balast 29 pietre din Kos inscripționate, fiind dovada că acosta frecvent în porturile Samos, Kos, Rhodos. Patru linguri de lemn, patru ulcioare cu ulei și patru căni sugerează că în ultimul voiaj echipajul a fost format din patru marinari, cam puțini totuși pentru mărimea navei, a încărcăturii și siguranței navigației. Nava a fost veche, trecînd prin patru reparații majore. Una dintre ele a fost placarea unor părți cu plumb 1,5-2 mm, alta mutarea catargului pentru a face loc unui puț de santină, specific navelor îmbătrînite. Au fost construite trei replici moderne, care au fost „ambasadori” ai Greciei în New York, Germania, Japonia și simbol pentru Jocurile Olimpice din 2004. Complexitatea acestor detalii justifică cunoașterea, înțelegerea, empatia pînă la identificație cu portul Orgame, cu existența lui cotidiană. Revenind la Orgame, cum s-a terminat această poveste? Prin soluția dată de natură s-a închis portul Orgame. Ce soluții au avut cei din Orgame/Argamum? Una singură: au plecat. Nouă ne rămîne cum să înțelegem toate aceste fapte, ce sens să le dăm. De exemplu scriem ORGAME: cultul prețului, prețul culturii

Imaginea turistului care contemplă orizontul, încercînd să zărească (o corabie, marea, Gura Portiței) fără să aibă identitatea locului, inhibă orice limbaj de comunicare. Contemplă și face poze. Cu el, cu familia, cu șarpele, cu Lacul Razelm. Este nevoie să-și dorească ceva: ulei de măsline, migdale, nisip sferic auriu pentru plajă din Marea Roșie, via Sedir Adasi, alias Cedrae, sau vin din Rhodos. Cu ce preț? Cît costă 2000 de corăbii cu 50 mc de nisip din Marea Roșie? Cine îl aduce, ce facem cu el? Cui îl vindem, ud sau uscat? Cît costă: 2.000 x 50 x 1.294 kg = 129.400 tone 2 euro/tonă = 258.800 euro, transport 1 euro to/km 4512 2946 km x 129.400 = 381.212.400 euro Total 381.341.800 euro. Nu-i cam mult pentru o plajă de două persoane? Nu, dacă cele două sunt Cleopatra și Antoniu, și chiar ne putem permite! Ce ne trebuie? În primul rînd o Cleopatra, și dacă nu o găsim, o facem, o facem din paie, din gips patinat, din fibră de sticlă, rășini poliesterice, realitate virtuală, din papier mâché! și mitul cargo e gata. După al doilea război mondial, antropologii au descoperit că s-a dezvoltat o religie neobișnuită în rândul insularilor din Pacificul de Sud. Acesta a fost orientată în jurul conceptului de marfă pe care insularii îl percepeau ca sursă a bogăției și puterii europenilor și americanilor. Această religie, cunoscută sub numele de Cultul Cargo, a susținut că, dacă s-ar efectua ceremoniile adecvate, expedierile de bogății ar fi fost trimise din ceruri. Totul era foarte logic pentru insulari. Insularii au văzut că au muncit din greu, dar au rămas săraci, în timp ce europenii și americanii nu au lucrat, ci au scris lucruri pe hârtie și, la timp, ar fi sosit un transfer de lucruri minunate. Membrii Cargo Cult au construit replici ale aeroporturilor și avioanelor din ramuri și surcele și au produs sunetele asociate avioanelor, încercînd să facă să se întîmple expedierea încărcăturii.

„Într-o zi, la începutul anilor 1940, cerul și mările din Vanuatu au devenit negre de avioane, pe măsură ce mii de soldați americani au debarcat. Insulele Pacificului au fost folosite ca avanpost strategic al Americii, iar localnicii au fost imediat recrutați pentru a-i ajuta la construirea spitalelor, aeroporturilor, debarcaderelor, drumurilor și podurilor, pentru a pregăti debarcarea în masă a militarilor în zonă. Arme, unelte, corturi, medicamente, conserve, refrigeratoare, gramofoane și haine au fost lăsate în cutii din avioane, promițând luxul mult visat de cele mai primitive imaginații ale insulei. Locuitorii se uitau peste umerii oamenilor albi care își scriseseră dorințele pe o bucată de hârtie, vorbeau într-o cutie și așteptau să le cadă din cer.” Cultul Cargo al sergentului John Frum. Așa că nu mai cumpărăm nisip… Ne trebuie însă un alt mod de comunicare, ne trebuie un statut de egalitate, cu principii. Trebiue să ne asumăm locul nostru, să ne cunoaștem identitatea, ca să putem identifica pe alții, cu atît mai mult cu cît ne separă o distanță în timp față de ei. Marcarea punctelor de aterizare, a bunăstării venite din cer de la vechii locuitori ai cetății Orgame. Ce să primim de la ei? Mai de grabă decît să ne așteptăm să ne parașuteze ceva, trebuie să căutăm în pămînt, în ape…
Și primim de la ei ceea ce Alexandru Chira a definit la Tăușeni: «O astfel de „instalație magico-poetică a comunicării” (și care la primul nivel angrenează comunitatea locală) își propune în plan general-simbolic, cu determinarea necesară oricărui act de creație, să sugestioneze și să stimuleze în ultimă instanță (de la distanță) memoria colectivă și să o proiecteze într-o oglindă a speranțelor că actul de cultură este mai întîi de toate o imensă cutie de rezonanță pentru identificarea, consolidarea celor mai ingenioase căi, canale și fire de comunicație și comunicare dintre individ și plenitudinea aspirațiilor sale spre situarea sa (poetică) în lume. Aceasta ar putea fi imaginea ideala a resorturilor și rosturilor artistului, adică a visătorului de profesie.» DRUMURI, PODURI, PUNȚI „AERIENE”, OGLINZI INTERACTIVE vs Condiția artistului de unul singur – România Libera 17 februarie 2001.
Citîndul pe Chira, după ani și ani de la realizarea și premierea proiectului său, constat că bat același drum, etern cred, între memoria colectivă și comunicarea aspirațiilor individului. Și nu numai atît, timpul acesta scurt, față de Orgame, este marcat de mit, de un cult derivat din Cargo Cult, mai agresiv ca avioanele din ramuri și surcele, voodoo programming, cargo-cult programming, termenul, provenind de la Richard Feynman: „Cargo-cultul de programare este un stil de programare pe calculator caracterizat prin includerea unui cod sau program de structuri care nu servesc nici unui scop real, este de obicei simptomatic pentru un programator care nu înțelege nici o funcție pe care încercă să o rezolve. Termenul de cargo-cult programming se poate aplica atunci când un programator necalificat sau novice (sau unul neexperimentat) copiază un cod de program dintr-un loc în altul, neînțelegînd deloc, sau puțin cum funcționează sau dacă este necesar să-l folosească în noua sa poziție. Cargo cult de programare se poate referi, de asemenea, la practica de a aplica un model de design sau stil de codificare orbește fără înțelegere a structurii din spatele acestui principiu de proiectare. Exemplele sunt adăugarea de comentarii inutile la codul auto-explicativ, aderarea excesivă la convențiile unei paradigme de programare specifice sau adăugarea unui cod de ștergere pentru obiectele pe care colectarea gunoiului le-ar fi șters automat.” Feynman a prezentat în revista Caltech tema cultului cargo în știință, care are asemănare cu știința, dar este doar pseudo-știință din cauza lipsei „unui fel de integritate științifică, al unui principiu al gândirii științifice care corespunde unui fel de onestitate totală din partea omului de știință”. El a spus studenților la absolvire că: „Primul principiu este că nu trebuie să vă păcăliți pe voi înșivă – și sunteți cel mai ușor de păcălit, deci trebuie să fiți foarte atenți în privința asta… După ce v-ați păcălit, este mai ușor să nu vă lăsați păcăliți de alți oameni de știință. Trebuie să fii sincer într-un mod consecvent după aceea.”
Imaginea turistului care contemplă orizontul, imaginîndu-și o corabie, marea, Gura Portiței, avînd identitatea locului, deschis la orice limbaj de comunicare. Contemplă și face poze. Cu el, cu familia, cu șarpele, cu Lacul Razelm. A fost aici, este aici, spre deosebire de mare, care nu mai e aici. Nu se așteaptă să cadă nimic din cer, nimic nu este gratuit. Morții sunt toți cu fața spre sud-est, cu toții, toată familia, împreună. Unitatea, familia, cu mic cu mare, a învins moartea. Cum putem înțelege noi, astăzi acest gest, această obligativitate? Este de fapt seriozitatea, comunicarea, cunoașterea, profesionalismul, acel lucru de care să nu te lași păcălit. Ajunge să faci un semn, și ți se îndeplinește dorința… locul parașutării lucrului dorit este marcat, totul este să știi ce vrei, să-l scrii pe un bilețel și să-l comunici… să-l treci din trecutul arhaic prin prezent, spre viitorul apropiat, îndepărtat, dar nu prea, ca să nu-l uiți… „Prima directivă nu este doar un set de reguli; este o filozofie… și una foarte corectă. Istoria a dovedit din nou și din nou că ori de câte ori omenirea interferează cu o civilizație mai puțin dezvoltată, indiferent de cât de bine intenționată este această interferență, rezultatele sunt invariabil dezastruoase.” Jean-Luc Picard (Star Trek). Riscăm? Găsim o soluție? Știm ce trebuie să facem?… după atîta filosofie…
Pe scurt, trebuie să nu ne mai uităm doar spre viitor, ci și spre trecut, căci doar înțelegând „ce s-a întâmplat şi în special a modului sau a motivelor în care s-au întâmplat evenimentele trecute, va fi posibilă, poate, regăsirea libertății”. – Ștefan Ungurean, România deleuziană. Fragmentul XXIII, despre încredere.