Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Orice imigrare este un cutremur de pământ”

„Orice imigrare este un cutremur de pământ”

În primăvara anului 1972, Golda Meir, atunci în funcția de prim-ministru al Israelului, a treia femeie din lume care a deținut această funcție într-un guvern, sosea la București într-o vizită oficială, având și o misiune secretă, bazată, ca punct de pornire, pe o listă cu mai multe nume, evrei din România, a căror emigrare în patria mamă urma să fie negociată cu Nicolae Ceaușescu. Tratativele au dus la îndeplinirea scopului propus, urmarea fiind aprobările care au permis celor aflați pe listă, câteva luni mai târziu, să părăsească România, contra unor sume ce urmau a fi plătite de statul Israel, sume care variau, de la individ la individ, în funcție de studii, de pregătirea profesională a fiecăruia. Printre cei plecați, în octombrie 1972, s-a aflat și Jean-Jacques Askenasy, pe atunci medic, doctor în medicină, șeful secției de neurologie a Spitalului 2 CFR din București, acum profesor de neurologie și forensic science (medicină legală) în cadrul Universității din Tel Aviv; de asemenea, profesor asociat al Universității „Pierre et Marie Curie” din Franța, membru de onoare al Academiei Române, membru asociat al Academiei de Neurologie din Statele Unite ale Americii, membru în numeroase alte organizații și asociații naționale și internaționale, autor a 29 de cărți, peste o sută de articole științifice, mai multe contribuții la volume colective, distins cu numeroase premii naționale și internaționale.
Povestea plecării din România la vârsta de 43 de ani, descrierea procesului de adaptare la noua viață din Israel, sau detalii privind temele de cercetarea științifică, sunt subiecte de discuție în vreme de pandemie între profesorul Jean-Jacques Askenasy și Cleopatra Lorințiu, scriitoare, jurnalistă, realizatoare de televiziune și diplomat român, autoare a numeroase cărți de poezie, proză, eseu, critică literară, interviuri, memorialistică, note de călătorie, literatură pentru copii, în prezent îndeplinind funcția de director adjunct al Institutului cultural român din Tel Aviv. Ceea ce a rezultat din acest dialog s-a materializat apoi într-un volum, Despre ce nu se uită, publicat în acest an la Editura Rao1. Construcția volumului este una oarecum atipică. Dacă începutul ne face să credem că avem de-a face cu o carte-interviu, paginile dedicate de profesorul Askenasy personalităților pe care le-a cunoscut, cărora li se adaugă un capitol despre Eminescu, ne duc în zona de micro-eseu, pentru ca în final să se revină la genul interviului, un fel de discuție care se acutizează pe alocuri, cu accente de polemică, pe deplin aplanată însă până la final. Volumul conține și un calup de fotografii, din păcate tehnoredactarea are un minus aici, neexistând nici un fel de trimiteri în text spre fotografii, ceea ce îngreunează identificarea lor în context. Înțelegem că, deși ambii parteneri de discuție locuiesc la Tel Aviv, dialogul s-a purtat, în mare parte, în virtual, fără să existe, de la bun început, o decizie clară cu privire la soarta materialului adunat: „Eu zic să luăm timpul de care e nevoie… să nu ne grăbim și nici să ne presăm… tocmai pentru că facem ceva sincer. Nici nu știm ce va ieși din asta, un interviu? o carte? cine poate ști…”(C.L., p.10).
Contextului socio-politic al anului 1972, mai exact al lunilor de dinaintea datei emigrării, i se acordă o atenție sporită în prima parte a volumului, prin prisma vizitei prim-ministrului israelian la București, eveniment amintit deja în debutul acestui text. Se aduc în discuție detalii mai puțin cunoscute în istoria oficială, făcându-se trimitere la cartea Orizonturi roșii, a lui Ion Mihai Pacepa, unde se vorbește despre un atentat care ar fi vizat-o pe Golda Meir, în timpul deplasării acesteia, pe jos, prin București, spre Templul Coral, pentru a asista la slujba de vineri seara. Iată ce scrie generalul Pacepa despre acest episod, descris și de Jean-Jacques Askenasy în prezentul volum: „La 5 mai 1972 țineam locul șefului DIE, care era în străinătate. Pe la patru și jumătate după-amiaza am primit o telegramă de la Beirut în care se spunea că patru teroriști arabi plecaseră de la Cairo spre București cu scopul de a o asasina pe Golda Meir pe drumul parcurs pe jos către Templul Coral, unde urma să asiste în seara aceea la o slujbă religioasă. Cu câteva minute înainte, Ceaușescu mă chemase ca să-mi spună că terminase a doua întrevedere cu Meir – durata totală a discuțiilor dintre ei, cu ușile închise, ajungând la 14 ore – și că ea se pregătea să pornească spre sinagogă. Ceaușescu era entuziasmat. El era convins că va fi mediator în Orientul Mijlociu și se vedea deja la Stockholm, primind Premiul Nobel pentru Pace. […] Nu mai era timp suficient să alertez Securitatea și armata, care se ocupau formal de protecția Goldei Meir. Lanțul birocratic de comandă și indolența sistemului militar românesc nu erau compatibile cu reacția rapidă. Am alertat unitatea antiteroristă a DIE, care era ținută în alertă continuă pentru a preveni atacurile potențiale asupra sediului DIE, a ambasadelor române de peste hotare sau a avioanelor comerciale. Pe la cinci și jumătate, patru arabi au fost arestați pe o stradă în apropiere de sinagogă, fără să fi fost în stare să-și folosească puștile-mitralieră și grenadele de mână. Toți aveau pașapoarte egiptene”.
Treizeci și șase ani mai târziu, marcând tot atâția ani de la întoarcerea acasă, în patria-mamă, în amfiteatrul Universității din Tel Aviv, profesorul Askenasy își lansa volumul autobiografic cu titlul Dosarul 148074. Referitor la acest moment precizează: „Cartea am scris-o în decurs de nouă luni, după o profundă dezamăgire trăită la aflarea veștii că doi tineri pe care-i cunoșteam și care erau a patra generație de sabri (persoane născute în statul Israel, n.C.L.) au părăsit Israelul, pentru a deschide o prăvălie la München în Germania. […] Deci , pe scheletul dosarului meu de securitate primit de la CNSAS România, am scris cartea cu titlul Dosarul 148074 pe care am dedicat-o celor care m-au adus acasă […] Când am primit din partea președintelui statului Israel Shimon Perez o binecuvântare pentru cartea scrisă, am trăit un sentiment de mândrie care s-a stins, constatând că nimeni nu citește cartea, în schimb mulți tineri continuă să plece în Statele Unite și Germania”. Imigrarea, indiferent din care direcție s-ar produce, este considerată de profesorul Askenasy „un cutremur de pământ”, înțelegând prin aceasta șocul transplantării într-o nouă viață, pe care individul trebuie să fie capabil să-l suporte și să și-l asume. Dacă în volumul realizat împreună cu Cleopatra Lorințiu vorbește din perspectivă proprie – „Cutremurul de pământ al imigrării, datorat venirii într-o țară nouă la 43 de ani […] a fost greu. […] Limbile de care dispuneam la imigrarea în Israel erau româna și franceza, iar în Israel se vorbește ebraica și a doua limbă este engleza. […] Secretul major al adaptării la Israel a reîntorsului se numește «ulpan», în traducere «școală de limbă». Orice reîntors este obligat să frecventeze școala de limbă. Aici am realizat, în modul foarte concret, că sunt un grăunte de nisip din nisipul ce înconjoară toate oceanele globului, sau că sunt un copac din dinamica pădurilor de pe planetă.” – într-un interviu acordat lui Marius Ghilezan pentru România Liberă, Jean Askenasy se pronunță cu privire la situația României în fața fenomenului emigrării masive: „Am prezentat la un simpozion de la Academie o comunicare pe tema «relația România – Europa». Am arătat paradoxul, opoziția dintre binele făcut Europei prin transfuzia de tineri români talentați, plini de dorință de afirmare, și răul făcut României, care îmbătrânește cu fiecare tânăr care pleacă.[…] Într-o democrație adevărată, fiecare om este liber să-și decidă soarta, acestea sunt riscurile inerente, dar când plecările devin migrări, guvernele sunt obligate să acționeze.”
Cartea Despre ce nu se uită, cuprinde, în opinia mea, o serie de „fire”, de capete de discuție, începute, duse o vreme și apoi lăsate în favoarea altora. Acest lucru are avantajul de a deschide larg paleta abordărilor, dar, cred eu, este și o invitație la completări, o ușă deschisă pentru continuarea proiectului, în această formă sau alta. Cei doi interlocutori nu cad întotdeauna de acord, ba chiar, pe alocuri, se situează pe poziții radical diferite, Cleopatra Lorințiu afirmând că „Niciodată nu există o singură perspectivă asupra adevărurilor istorice”, iar profesorul Askenasy, adresându-i-se, insistă asupra faptului că „diferența de o generație și jumătate dintre noi doi explică parțial diferențele noastre de opinie”, motivând cu: „Mă lupt cu toată puterea să nu spun ce vor oamenii să audă, încercând să fiu sincer și autentic”.
Din toate aceste acorduri sau diferende răzbat însă întâmplări care arată un parcurs sinuos, dar fericit împlinit până la urmă, încărcat cu întâlniri memorabile. Precum povestea din primii ani de adaptare la viața din Israel, când Jean-Jacques Askenasy vorbește despre căutarea rostului, despre un „gol” care nu putea fi umplut cu răspunsul la întrebarea: „de ce ai venit în Israel?”. Un răspuns găsit odată cu vizionarea unei știri care anunță că în orașul Yeruham o fetiță de trei ani murise de o dublă pneumonie, lipsită fiind de asistență medicală. Se hotărăște instantaneu să parcurgă cei 150 de kilometri care despărțeau acest oraș de Tel Aviv, chiar a doua zi, urmarea fiind trei ani de voluntariat pe care s-a oferit să-l facă, în calitate de medic, cu tot cu naveta care se impunea, pentru locuitorii din Yeruham, administrația de aici acordându-i pentru noblețea acestei activități titlul de cetățean de onoare.
Sau povestea despre prezentarea la recrutare a pianistului Radu Lupu, în a cărei comisie medicală s-a aflat, încă în România fiind: „tânărul pianist Radu Lupu, fiul avocatului Lupu din Brașov, își terminase studiile cu profesoara Mezincescu la Conservator și era propus să urmeze cursurile de pian în Rusia, cu celebrul pianist Sviatoslav Richter. Fiind timpul să-și facă serviciul militar, s-a prezentat la centrul de recrutare unde eram medic examinator. Se recrutau soldați pentru infanterie, am citit în repezeală datele din dosar, am reținut că e pianist și-a terminat cu brio cursurile de conservator, fiind propus să plece pentru continuarea studiilor. L-am consultat, m-a impresionat vârful degetelor bătute în clapele pianului, l-am întrebat câte ore de exerciții zilnice face. Mi-a răspuns: opt-nouă. Era firav și foarte reținut, între ceea ce scria în dosar și infanterie stăteau degetele turtite și suflul sistolic la inimă. […] am hotărât că nu este bun pentru recrutare”.
Printre întâlnirile memorabile ale vieții, cărora profesorul Askenasy le dedică texte elogiative în carte, îi regăsim pe: Augustin Buzura, Nicolae Cajal, Maya Simionescu, Sorin Antohi, Aliza Begin, Menachem Begin, Pierre Rondot, Meir Rosenne, Solomon Marcus, Mosche Idel, Jacques De Decker, Eugen Simion și Horațiu Mălăele. Aici, în această parte a cărții, Cleopatra Lorințiu își rezervă postura de „ascultătoare”, după cum spune, pentru ca în final să revină în forță la cârma dialogului, ocazie cu care apar și cele mai aprinse controverse (un capitol chiar așa este intitulat: Contraziceri, contradicții și melancolii). Dar este și locul în care intervine, de data aceasta, profesorul de neurologie și aflăm, urmare a insistentelor întrebări adresate de doamna Lorințiu, lucruri extrem de interesante despre memorie. Continuarea temei ar fi fost cu siguranță provocatoare pentru cititor, dar caracterul eclectic al discuției nu a permis, am toată convingerea, dezvoltarea ei.
Închei acest text cu câteva judecăți de valoare emise de profesorul Askenasy în Despre ce nu se uită, adevărate fire conductoare ale direcției volumului, dar nu numai: „Trebuie să recunoaștem că schimbarea regimului se poate face într-o oră, dar pentru a schimba oamenii este nevoie de multe decenii”; „pentru a reuși în ceea ce întreprinzi, îți trebuie o voință de fier și puterea de a suferi în tăcere”; „Un medic bun poate fi numai cel care s-a angajat într-o meserie care obligă la o studenție până în ultima clipă a vieții sale”.

 

 

Note
1 Jean-Jacques Askenasy, Cleopatra Lorințiu, Despre ce nu se uită, Editura Rao, București, 2021

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg