Civilizaţia europeană modernă apare în istorie ca o adevărată anomalie; […] această civilizaţie este singura care s-a dezvoltat într-un sens exclusiv material şi această dezvoltare monstruasă […] a fost însoţită, aşa cum de altfel era obligatoriu, de un regres intelectual corespunzător…
*
…dar ceea ce nu are un exemplu [anterior] este această gigantică halucinare colectivă prin care o parte a umanităţii a ajuns să considere cele mai false himere [utopii, n.n.] ca fiind o incontestabilă realitatea…
*
Metafizica este cunoaşterea principiilor de ordin universal […]; acolo unde metafizica este absentă, întreaga cunoaştere care subzistă […] este lipsită de Principiu şi dacă ea obţine prin aceasta o oarecare independenţă (nu de drept, ci de fapt), pierde în schimb mai mult în valoare şi profunzime.
René Guénon

 

 

Lucrarea pe care o avem în vedere în cele ce urmează porneşte de la volumul intitulat Orient şi Occident publicat în anul 1924 de către René Guénon. La aproape două decenii de la acest eveniment, Anton Dumitriu publică şi el o cartea omonimă şi astfel, nu doar prin titlul ales, ci şi prin abordarea specifică şi conţinutul propriu-zis, se materializează încă o mărturie certă privind influenţa gândirii tradiţionale pe care metafizicianul din Blois a exercitat-o asupra intelighenţiei din România. Mai târziu, în 1987, Anton Dumitriu scoate o ediţie revizuită şi adăugită a cărţii sale Orient şi Occident, pe care o va denumi, de astă dată, Culturi eleate şi culturi heracleitice. Faţă de această derulare de fapte, am găsit de cuviinţă să prezentăm, pe parcursul a trei episoade, o scurtă analiză a lucrărilor respective pentru a scoate în evidenţă, cu deosebire, saltul ontologic pe care Anton Dumitriu îl va fi înregistrat în evoluţia sa spirituală. Comparând cele două lucrări semnate de acest autor, constatăm unele diferenţe, adăugiri, reformulări şi verdicte ce vorbesc de la sine despre faptul că el a înregistrat o creştere semnificativă în ceea ce priveşte înţelegerea fenomenului crizei pe care René Guénon îl semnalase la câţiva ani după încetarea primului război mondial.
Există o voluminoasă literatură privind problematica crizei lumii moderne; numeroşi filosofi, teologi, sociologi, economişti, istorici etc. au contribuit, de-a lungul timpului, cu lucrări remarcabile în materie1. În acest cadru René Guénon lasă şi el posterităţii trei lucrări de referinţă;2 prima din serie, lucrarea publicată în 1924, cea pe care am menţionat-o mai sus, reprezintă, cumva, piatra de temelie, aici regăsindu-se bazele conceptuale privind cele două reprezentări antagonice referitoare la realitate, precum şi soluţia guénoniană la această anomalie. În linii foarte generale, abordarea Orientului este una holistică şi integratoare având ca element fondator armonia (ordinea, rânduiala…) naturală ce se impune a fi cunoscută (descifrată) şi, ca atare, urmată de către om, în timp ce Occidentul se manifestă, cu preponderenţă, analitic-secvenţial şi astfel, plecând de la particular şi individual, ajunge la o continuă şi, de altfel, inevitabilă scindare, fragmentare, schismă. Trebuie spus aici că a existat dintotdeauna, în Orientul tradiţional, un primat al cunoaşterii faţă de care acţiunea propriu-zisă are, cum este şi firesc, un rol subsecvent; în Occident, însă, primatul acţiunii faţă de cunoaştere reprezintă, în esenţă, o inversare a raporturilor fireşti cu repercusiuni dintre cele mai dramatice din moment ce, prin această atitudine, se anulează însuşi sensul existenţial suprem – menirea de a fi a omului în lume şi în natură.
Particularitatea abordării lui Guénon rezidă în aceea că identifică o cauză a cauzelor în ceea ce privește criza; în acest sens el prezintă considerente solide din care rezultă că Occidentul a negat sistematic existența Principiului3 în om și în lume. Ca atare, construcția socio-umană rezultată este deosebit de vulnerabilă şi de instabilă. O lungă perioadă de timp, negarea supra-individualului a călăuzit procesul de edificare a Occidentului și aceasta s-a răsfrânt fractal în întreaga manifestare societală rezultând ceea ce, la modul general, numim – criza lumii moderne. Ca atare, spune el, nu poate fi decât o chestiune de timp până când această utopie, cu efecte devastatoare în toate planurile, se va prăbuşi în mod catastrofal.
Negarea supra-umanului determină consecințe în toate planurile şi, de aceea, remedierea acestei mentalităţi ar trebui să fie considerată esențială pentru redresarea cursului decadent actual. Cele mai importante tendințele autodistructive care se manifestă în prezent sunt: ateismul, materialismul, distrugerea mediului înconjurător, antropocentrismul, domnia cantității etc4. Partizanii ateismului, de pildă, susţin cu tărie că întreaga credinţă în existenţa lui Dumnezeu este întemeiată pe mărturii individuale şi pe ipoteze ce nu pot fi verificate. Pe de altă parte, orice abordare ştiinţifică fiind în fond secvenţială și conjecturală nu-i poate aduce omului cunoaşterea lui Dumnezeu ci, în cel mai fericit caz, un plus de clarificare privind un obiect de studiu limitat, măsurabil şi cuantificabil. Tot astfel, materialismul impune o dramatică răsturnare de accent din moment ce consideră spiritul ca fiind un epifenomen al materiei. Pe cale de consecinţă, în acord cu această raţiune, cantitatea a ajuns să fie preponderentă în raport cu calitatea și astfel, procesul accelerat de solidificare a lumii determină avalanşe de consecinţe în toate planurile existențiale5.
Textul propriu-zis al cărţii Orient şi Occident este împărţit pe şapte capitole grupate, la rândul lor, în două mari secţiuni care sunt flancate de un Cuvânt-înainte al autorului şi, la final, de o Concluzie şi un Addendum6. Prima parte, cea denumită Iluzii occidentale, trece în revistă principalele credo-uri ficţionale (percepții asupra realităţii, considerente şi pseudo-raţionamente) care stau la baza utopiilor avute în vedere la edificarea omului şi a societăţii, în egală măsură. Rând pe rând sunt analizate şi criticate aici concepte precum civilizaţie, progres, ştiinţă etc., scoţându-se în evidenţă superstiţiile urbane, mentalităţile şi teoriile himerice care s-au perindat în istoria Occidentului de la Renaştere până în prezent, toate acestea generând consecinţe devastatoare, de-a lungul timpului, precum şi pericole reale pentru prezentul în curs de derulare şi viitorul marcat de incertitudini.
În cea de-a doua parte a cărţii sale, intitulată Posibilităţi de apropiere7, René Guénon se străduieşte să sugereze un remediu care să conducă la o redresare a cursului istoriei occidentale. În viziunea sa, soluţia ar consta în constituirea unei elite restauratoare care, înţelegând corect comandamentele tradiţionale, să adopte decizii în consecinţă şi să acţioneze ferm pentru repunerea societăţi pe un fagaş firesc, în armonie cu cerinţele realităţii. Iată aici, spre edificare, un citat reprezentativ în acest sens: Cât despre rolul care îi va fi încredinţat acestei elite, acesta reiese destul de clar din tot ce s-a spus până acum: este, în esenţă, întoarcerea Occidentului la o civilizaţie tradiţională, în principiile sale şi în ansamblul instituţiilor sale8. Sau, cu alte cuvinte şi cu o argumentaţie puţin diferită: …scopul esenţial pe care elita intelectuală […] ar trebui să-l dea activităţii sale, este întoarcerea Occidentului la o civilizaţie tradiţională; […] Evul Mediu este cel care ne oferă exemplul, astfel încât ar fi vorba, pe scurt, nu de a copia sau de a reconstrui pur şi simplu ceea ce exista la acea vreme […] ci să se inspire din ea pentru adaptarea cerută de circumstanţe9.
În mod argumentat şi cu un aplomb remarcabil venit, parcă, dintr-un plan supra-uman, René Guénon relevă, în cartea sa Orient şi Occident, o subtilă dihotomie între două reprezentări distincte vizând realitatea ca entitate unică şi atotcuprinzătoare. Această opoziţie, având la bază viziuni diferite, produce poziţionări evident contradictorii şi, ca atare, două universuri socio-umane diferite aflate într-un iremediabil antagonism. Aşadar, avem pe de o parte, o reprezentare orientală care continuă linia tradiţională şi o reprezentare occidentală, aşa-zis modernă, pe de altă parte, cele două faţete ale realităţii fiind într-un vădit paralelism din perspectivă spirituală, atitudinală şi, în cele din urmă, factuală.
Ca un corolar, în secţiunea numită Concluzie, René Guénon va relua o schiţă de strategie pe care o prezentaseră iniţial în cartea sa Introduction générale a l’etude des doctrines hindoues (1921) unde identifica, în premieră, trei ipoteze de acţiune privind restaurarea civilizaţiei tradiţionale în Occident; prima dintre acestea avea în vedere o posibilă iniţiativă occidentală, cea de-a doua se baza pe supoziţia că Orientul tradiţional va avea iniţiativa în a determina restaurarea ordinii iar cea de-a treia presupunea că cele două părţi – Orientul şi Occidentul – vor conlucra pentru a se găsi o soluţie viabilă. În cartea sa Orient şi Occident, însă, Guénon îşi reconsideră sever poziţia iniţială, aşa cum fuseseră aceasta formulată cu trei ani înainte, şi avansează teza potrivit căreia singura variantă de acţiune ar fi o colaborare a elitei orientale cu cea occidentală pentru ca astfel să se poată stopa căderea liberă tot mai evidentă. După cel de-al doilea război mondial, în Addendum-ul redactat în 1948, Guénon conchide ferm că Occidentul se află într-o derivă iremediabilă, acţiunea antitradiţională fiind deosebit de viguroasă: …până acum nu am văzut nici cel mai mic indiciu care să ne permită să presupunem că Occidentul, lăsat în voia sa, este cu adevărat capabil să îndeplinească această sarcină (restaurarea Tradiţiei, n.n.), având forţa cu care să impună ideea necesităţii acesteia.
Cea de-a doua carte din serie, intitulată Criza lumii moderne, continuă prelegerea guénoniană dezvoltând argumentaţia iniţială atât în ceea ce priveşte profunzimea acesteia cât şi aria sa de cuprindere. Între altele, Guénon introduce distincţiile necesare pentru a se înţelege în mod corect aparenta opoziţie dintre cunoaştere (contemplare) şi acţiune; el conchide, în cele din urmă asupra faptului că, cei doi termeni sunt complementari, de fapt, cunoaşterea direcţionând acţiunea şi nu invers. De aceea, spune el, …antiteza dintre Orient şi Occident […] constă în aceea că Orientulul menţine superioritatea contemplaţiei asupra acţiunii, în timp de Occidentul modern afirmă, dimpotrivă, superioritatea acţiunii asupra contemplaţiei10. Guénon introduce, totodată, o distincţie netă între ştiinţa sacră (având ca esenţă metafizica pură) şi cea profană (domeniul physis-ului, al fizicalităţii, al formei şi multiciplicităţii). Cele două ştiinţe au metodologii distincte şi, pe cale de consecinţă, rezultate (cunoaşteri, adevăruri) diferite. Ca atare, ştiinţa sacră va conduce la un Adevăr absolut (prin dezvoltarea intuiţiei intelective) şi apoi, treptat, la realizarea spirituală a fiinţei, în timp ce ştiinţa profană va genera o suită de adevăruri relative, o anulare a sensului devenirii şi, în ultimă instanţă, o incertitudine accentuată, o epuizare a energiei vitale şi a resurselor naturale, instabilitate sporită şi haos social etc.
Concluzia lui René Guénon, consemnată la finele cărţii, este de-a dreptul apocaliptică iar soluţia sugerată pare să vizeze orizontul individual al supravieţuirii şi al cultivării speranţei: Aceia care vor fi tentaţi să cedeze descurajării trebuie să se gândească la faptul că nimic din ceea ce se realizează în această ordine a lucrurilor nu este pierdut pentru vecie, că dezordinea, eroarea și întunericul nu pot învinge decât aparent și într-un mod pasager, că toate dezechilibrele parțiale și tranzitorii trebuie, în mod necesar, să concure la marele echilibru total și că nimic nu va prevala asupra puterii adevărului; deviza lor trebuie să fie cea pe care au adoptat-o unele organizații inițiatice din Occident: Vincit omnia Veritas.11
În fine, cea de-a treia lucrare, cea apărută în anul 1945 şi denumită Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, este sinteza sintezelor în materie de critică guénoniană a lumii moderne. În cadrul acestui volum sunt reluate şi aprofundate temele tratate pe parcursul celor două lucrări anterioare după care, apoi, ni se prezintă o subtilă evoluţie istorică a degenerării Occidentului în raport cu ceea ce Guénon numeşte Tradiţia cu majuscule, acea străveche şi naturală rânduială (orânduire) decurgând din ordinea universală (armonia omniprezentă, firească şi inerentă Creaţiei) revelată omului prin intermediul metafizicii – philosophia perennis. Aşadar, nimic …nu are şi nu poate avea, cu adevărat, caracter tradiţional decât ceea ce implică un element de ordin supra-uman. Acesta este punctul esenţial, acela care constituie oarecum definiţia însăşi a Tradiţiei şi a tot ce are legătură cu ea12. Şi încă, mai mult decât atât, Guénon pune sub lupă acţiunea antitradiţională cu accent pe esenţa acestui proces deviaţionist (pseudo-iniţierea) şi subversiv (contra-iniţierea), întregul demers fiind de natură a genera confuzii majore, falşi profeţi şi, la modul general, o spiritualitate pe dos.
Finalul cărţii, consemnat într-un capitolul anume intitulat Sfârşitul unei lumi, dezvoltă ideea sfârşitului de ciclu temporal care, potrivit Tradiţiei, este în mod firesc şi necesar, catastrofic – nimic altceva decât o prăbuşire iremediabilă din care se naşte cu necesitate redresarea prin care toate sunt brusc restabilite în starea lor primordială. De aceea …punctul de vedere parţial este malefic, iar punctul de vedere total […] este benefic, deoarece toate dezordinile posibile nu sunt astfel decât atunci când le luam în considerare în ele însele şi separat, iar aceste dezordini parţiale dispar complet dinaintea ordinii totale…13. Dualitatea benefic-malefic sau sfârşit-început nutreşte în om iluzia inerentă a separativităţii iar aceasta ocultează faptul că realitatea este non-duală. De îndată ce această dualitate este depăşită …putem spune cu toată rigoarea că şfârşitul unei lumi nu este niciodată şi nu poate fi vreodată altceva dacât sfîrşitul unei iluzii14.

 

 

Bibliografie
Dumitriu, Anton – Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987
– Orient şi Occident, Ed. Societatea de cultură naţional-liberală, 1943
Guénon, René – Orient şi Occident (OO), Ed. Herald, 2022
– Criza lumii moderne (CLM), Ed. Herald, 2022
– Lumea modernă, Ed. Herald, 2018
– Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (DC), Ed. Herald, 2022
Lorenz, Konrad – Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Ed. Humanitas, 2001
Marga, Andrei – Filosofi ai crizei Europei, Ed. Tribuna, Cluj, 2017
Verescu, Ahile, Z (coord.) – Guénon, criza şi domnia cantităţii, Ed. Civitas, 2013

 

 

Note
1 Marga, pp. 7-9.
2 Orient şi Occident (1924), Criza lumii moderne (1927) şi Domnia cantităţii şi semnele vremurilor (1945); în cursul acestui an, trilogia menţionată a fost publicată în excelenta traducere a lui Teodoru Ghiondea, la Editura Herald.
3 Spiritul universal, Sinele suprem, Arché – în spiritualitatea antică elenă, Brahman – în hinduism, Tao – în spiritualitatea chineză, Eternul absolut, Dumnezeirea, Esenţa realităţii, Cauza cauzelor etc.
4 Lorenz, pp. 57.
5 Guénon, DC, pp.132-139.
6 Acest Addendum nu a exista la ediţia princeps; el apare, din iniţiativa autorului, în versiunea lucrării sale republicate în 1948 şi reflectă o concluzie târzie privind restabilirea ordinii în lume. Aşadar, dat fiind că faţă de momentul 1924, situaţia se înrăutăţise şi tulburarea se agravase, Guénon se arată deosebit de sceptic privind restaurarea purei intelectualităţi pe care o propusese ca remediu la ravagiile modernizării.
7 Este vorba aici despre Posibilităţile de apropiere de elita orientală pentru a se înţelege viziunea acesteia astfel ca, în cele din urmă, să se renunţe la utopiile moderne şi să se revină, în Occident, la o societate de tip tradiţional.
8 Guénon, OO, p. 177.
9 Idem, pp. 185-186.
10 Guénon, CLM p. 73
11 Idem, p. 186.
12 Guénon, DC, p. 242.
13 Idem, p. 317.
14 Id., p. 318.