Occidentul a descoperit umanitatea, Orientul omul. Dacă reduc problema la individ, egoismul meu a eliminat […] omenirea, dacă reduc problema exclusiv la colectivitatea umană, am înecat în oceanul biologic […] individul.
*
Trebuie dar ca ştiinţa (occidentală, n.n.) să pună în centrul preocupărilor ei pe însuşi creatorul ei. Şi aceasta va fi marea restauraţie a omului, Instauratio Magna.
*
Şi astfel, ne dăm seama, că a sonda abisul existenţei noastre şi a avea viziunea marilor înălţimi este unul şi acelaşi lucru.
Anton Dumitriu

 

 

Cele două cărţi omonime, intitulate Orient şi Occident, cea din anul 1924 semnată de René Guénon şi cea din 1943 a lui Anton Dumitriu, au ca laitmotiv criza lumii moderne; lucrările menţionate vin, însă, cu structuri, conţinuturi şi argumentaţii diferite şi, ca atare, ajung inevitabil la alte concluzii care, pe alocuri, sunt contradictorii în varii privinţe. Mai mult decât atât, Anton Dumitriu adoptă un ton polemic, chiar, şi produce mai multe critici vehemente la adresa lui René Guénon pe care-l vede ca fiind …unul dintre cei mai aprigi luptători în favoarea Orientului (întrucât, n.n.) duce o campanie sistematică, de multă vreme, pentru a arăta deformările mentalităţii europene, viciile ei, imposibilitatea (Occidentului, n.n.) de a se apropia de Adevăr… (p. 37)
Pentru a centra, cumva, demersul nostru pe diferenţele dintre cele două abordări şi pentru a ilustra totul cu o mai mare pregnanţă, am evidenţiat, în cele ce urmează, sub forma unor citate şi comentarii, atitudinea autorului român în raport cu verdictul categoric şi fără echivoc pronunţat de către René Guénon cu privire la criza Occidentului. Totodată, am insistat pe sublinierea particularităţilor pe care le relevă lucrarea lui Anton Dumitriu despre care autorul însuşi consemna, la un interval de peste patru decenii de la momentul publicării, că aceasta a fost tributară timpului său dat fiind că s-a născut într-o perioadă …mult prea încordată, aceea a războiului… Şi apoi, susţine în completare Anton Dumitriu, ca o reacţie firească la avalanşa lucrărilor de orientalistică apărute în perioada interbelică, multe dintre acestea fiind producţiuni minore şi nesemnificative ale unui imaginar afectat de fantasme şi confuzii …unii oameni de ştiinţă opuneau acestor curente metodele ştiinţifice, negând (în mod excesiv, n.n.) orice valoare gândirii orientale…1
În această linie critică privind cosmologia orientală şi producând, ca atare, o apreciere generală asupra volumelor guénoniene, pe care, de altfel, le şi enumeră,2 Anton Dumitriu va preciza explicit că, în optica sa, toate acele lucrări menţionate nu sunt decât …o mărturie vie a ceea ce înseamnă pasiunea şi excesul puse în slujba unei cauze juste pe care (astfel, n.n.) o falsifică… (pp. 37-38) Mai apoi, cu referire strictă la caracterul tradiţionalist al Orientului, despre care Guénon dezvoltă o teorie elaborată şi bine argumentată3, Anton Dumitriu susţine că acest primat ar fi …fost pus în evidenţă, cu exagerări…; în motivarea afirmaţiei sale el argumentează că …piramida socială indiană, conform textelor, ar trebui să fie o teocraţie având la conducere brahmanii […]. Cu toate aceste, se găsesc în istoria Indiei foarte multe cazuri când statele sunt guvernate de casta militară şi nu de cea a preoţilor. (pp. 47-48)
Pentru o minimă clarificare în ceea ce priveşte Tradiţia pe care Guénon o slujeşte cu ardoare, ar fi de menţionat aici că întreaga sa literatură este străbătură de acest fir călăuzitor faţă de care el se arată deosebit de consecvent. Adesea, metafizicianul din Blois reaminteşte că Tradiţia este de natură supraumană şi are ca miez ideatic metafizica originară centrată în jurul Principiului4 care, întotdeauna, se dovedeşte a fi superior opiniilor individuale. Tradiţia înseamnă transmisie regulară, o predanie ce presupune, pe cale de consecinţă, o iniţiere, un act prin care i se conferă aspirantului o cunoaştere diferită de cea obişnuită, comună.5 Marii înţelepţi din Orient se rezumă în a comenta vechile scripturi fără a le contesta, diminua sau răstălmăci, în timp ce savanţii occidentali, mereu în luptă cu adevărurile relative, vor fi dominaţi de morbul originalităţii cu orice preţ şi astfel întreaga lor activitate intelectuală ne apare ca perisabilă în raport cu proba timpului iar concluziile acestora ca fiind purtătoare de eroare.
De aceea, un efort întru cunoaşterea realităţii precum cel occidental se va consuma …tot aşa cum un stupefiant stimulează un organism bolnav…, el generând doar …o reacţiune efemeră, care nu provoacă nici o ameliorare, ci dimpotrivă. Anton Dumitriu preia in corpore, critica guénoniană privind caracterul haotic al schimbărilor şi al crizelor ce se succed în Occident dar, în mod paradoxal, el contestă vehement spiritul tradiţionalist spunând că acesta este acceptabil şi just …numai în parte… Iată cum îşi motivează el atitudinea: …a spune că singura soluţie de a echilibra gândirea (occidentală, n.n.) este aceea de a o supune câtorva principii superioare, tradiţionale, care nu-i aparţin, care nu sunt create de ea, este o aberaţie tot atât de mare ca şi aceea de a admite totul ca valabil sau de a nega orice. (p. 96) Cu alte cuvinte, fervoarea originalităţii sau ceea a tradiţionalismului: …nu constă atât în negarea altor doctrine, cât (mai ales, n.n.) în credinţa dogmatică în adevărul unei doctrine anumite. Fiecare individ îşi închipuie că totul, până la el, a fost fals, şi că el singur a reuşit să descopere sau să redescopere, când e vorba de doctrine ale trecutului, adevărata doctrină. (p. 97)
Într-un alt registru, respectiv cel al regimului castelor, aşa cum este acesta relevat în vechile scrieri indiene, reprezentarea lui Anton Dumitriu, în contrast cu cea guénoniană, pare a fi vag reducţionistă şi chiar neconformă cu realitatea din moment induce confuzia categorială între caste şi clasele sociale. În cartea sa, Anton Dumitriu acreditează afirmaţia lui Paul Masson-Oursel care vedea totul, în această materie subtilă, ca fiind o banală diferenţiere socială menită …a salvgarda integritatea elementului de limbă indo-europeană… (pp. 47-48). În fapt, vechea împărţire pe caste, specifică societăţilor tradiţionale din antichitate, era o rânduială ierarhică bazată pe tendinţele naturale şi pe calităţile intelectuale constitutive ale fiinţei umane. Sistemul social descris în Upanishade este stratificat pe patru niveluri distincte,6 în timp ce sintagma clase sociale, utilizată în Occident, nu are, defel, un corespondent în doctrina tradiţională pentru simplul motiv că înţelesurile originare au cunoscut o deteriorare constantă ca înţeles şi interpretare. Vom sesiza, de asemenea, şi la Platon7 ca şi în Upanishade, o sugestie neliniştitoare cu iz de premoniţie, potrivit căreia amestecul castelor, la finalul ciclului temporal, precum şi tendinţa tot mai accentuată de răsturnare a ierarhiei naturale (ascensiunea prostocraţiei cum a fost denumit recent acest fenomen) indică începutul epocii întunecate a decadenţei şi anomiei în plan socio-uman8.
Având în vedere …acuzaţia cea mai gravă care s-a adus culturii europene actuale…, anume că aceasta ar fi profund ateist-materialistă şi că, pe fond, în Occident nu se recunoaşte primatul spiritului, Anton Dumitriu critică rechizitoriul guénonian identificat de el printr-un pasaj edificator pe care-l redăm după cum urmează: Absenţa completă a cunoaşterii metafizice, negaţia oricărei cunoştinţe, alta decât ştiinţifică, limitarea arbitrară a cunoaşterii ştiinţifice la unele domenii particulare cu excluziunea altora, sunt caracterele generale ale gândirii moderne propriu zise; iată la ce grad de scoborâre intelectuală a ajuns Occidentul, de când a ieşit din căile care sunt normale restului umanităţii. Aşadar, Anton Dumitriu se poziţionează antitetic în raport cu enunţul guénonian menţionat mai sus şi subliniază cu toată tăria confuzia celor ce se raliază acestuia subliniind, în consecinţă, că ştiinţa actuală are ca substrat o gândire logico-matematică9 şi că, pe fond, dezbaterea ar trebui să se poarte în arealul cunoaşterii şi nu în cel al metodologiei experimentale proprie ştiinţelor, căci …nu în fapte (experienţe, observaţii, n.n.) stă cunoaşterea ştiinţifică, ci în teoria matematică respectivă (pp. 101-102).
Desigur, lucrarea Orient şi Occident din anul 1943 nu se rezumă la a fi o simplă colecţie de critici la adresa volumului omonim; deopotrivă, abordările originale şi toate celelalte considerentele pe care Anton Dumitriu le va fi dezvoltat în cartea sa sunt interesante, demne de luat în consideraţie şi pline de conţinut. Pentru ilustrare vom prezenta succint, în cele ce urmează, doar trei astfel de problematici şi anume: Omul ca măsură a tuturor lucrurilor (cap. VI), Eroarea lui Descartes (cap. VII), precum şi Sensul problemelor (cap. X).
În primul dintre capitolele selectate, Anton Dumitriu surprinde iarăşi miraculoasa capacitate a gândirii umană de a scruta (previziona) şi de a reflecta realitatea. Libertatea gândirii este dată de …forţa ei de a analiza şi de a garanta absolut orice… sau, altfel spus, de capabilitatea sa inerentă …de a determina singură ceea ce e adevărat sau fals… Omul occidental are raţiunea sa proprie de a fi şi aceasta îi este conferită îndeosebi de motorul său cognitiv; un asemenea om devine rezultat al gândirii sale, spre deosebire de homo orientalis care porneşte în edificarea sa de la un Adevăr dat, revelat, ce nu-i este propriu şi care, în cele din urmă, îl transformă aidoma Lui. Aşa se face că Occidentul va produce o cultură de tip heracleitic (mereu în mişcare) în contrast cu Orientul care va nutri o cultură eleată, esenţialmente statică, autosuficientă, încremenită într-un şablon existenţial primit ab initio o dată pentru totdeauna.
În plan ideatic, dacă Adevărul este unic şi absolut, aşa cum stau lucrurile în reprezentarea orientală, atunci existenţa însăşi este imuabilă şi astfel, singura superioritate a unei spiritualităţi tradiţionale în raport cu cea modernă rezidă în coerenţa şi stabilitatea sa; această caracteristică, însă, nu poate da cadrului societal edificat în temeiul acestei reprezentări un caracter de imuabilitate. Când adevărul este eminamente relativ, aşa cum presupune reprezentarea realităţii în varianta sa occidentală, heracleitică, iar absenţa Principiului ordonator este evidentă, atunci dimpotrivă, toate curg haotic şi sunt într-o veşnică schimbare, transformare, nimic nu este definitiv şi totul va deveni altceva ca urmare a acţiunii contrariilor.
În capitolul intitulat Eroarea lui Descartes, Anton Dumitriu identifică un viciu originar care, în timp, a fragmentat în mod constant unitatea Occidentului introducând nesiguranţă şi inconsecvenţă haotică. Astfel, consideră el, autonomia / libertatea gândirii va genera o sistemică îndoială care, până la un punct, poate fi un factor benefic, creator; în situaţia că este folosit cu imprudenţă şi fără minime măsuri asiguratorii, acest avantaj competitiv poate genera, dimpotrivă, efecte nocive şi consecinţe dintre cele mai distructive. Mai mult decât atât, prin negarea sistematică a oricărui adevăr se va ajunge, cu siguranţă, la o îndoială absolută care va eroda necontenit cunoaşterea şi aplicarea acesteia până cote alarmante. În această situaţie, precum sofistul din antichitatea elenă, omul occidental va fi constrâns să conchidă că nu există un sistem absolut de adevăruri şi, astfel, de la această concluzie până la o deplină anarhie nu mai poate fi decât un singur pas.
Descartes propune îndoiala metodică, un scepticism generalizat care, în fapt, induce o continuă nemulţumire în raport cu nivelul curent al cunoaşterii, un soi de erezie mereu angajată în a contesta metodic adevărul şi în a formula noi perspective privind înlocuirea acestuia cu un alt enunţ considerat a fi mai adecvat în raport cu realitatea. Scepticismul lui Descartes se împotriveşte dogmatismului religios dar lansează, în acelaşi timp, un spirit nou, al nevalabilităţii oricărei teorii şi, astfel, deschidea o paranteză pentru originalitatea cu orice preţ, hrănită, de cele mai multe ori, de un orgoliu luciferic şi de un spirit contestatar evident. În esenţă, eroarea lui Descartes vine din credo-ul acestuia potrivit căruia …totul până la el a fost fals şi că e posibil de găsit un sistem matematic de idei care să fie definitiv adevărat. […] Descartes, acel prinţ al gândirii, […] nu avea de unde să ştie că nu este posibil să construim matematic un sistem absolut de propoziţii… şi, mai mult decât atât …că distincţiunea şi claritatea ideilor nu e un caracter al adevărului (p. 93).
Cel de-al treilea capitol, intitulat Sensul problemelor, prin care intenţionăm să ilustrăm contribuţiile originale prin care Anton Dumitriu participă la clarificarea celor două tipuri de reprezentare a realităţii, aduce, ca element de noutate însuşi modul în care se poziţionează marele nostru logician vizavi de cele două tipuri de cunoaștere10 pe care le propovăduieşte Guénon întemeindu-se pe preceptele Tradiţiei. Aici, autorul nostru pledează partizan, ca un veritabil om de ştiinţă occidental diferenţiindu-se, prin aceasta, de un trăitor al stărilor de conştiinţă superioară creditat cu acea capacitate neobişnuită de a accesa adevărul revelat. Paradoxal totuşi, Anton Dumitriu care nu împlinise la momentul publicării cărţii sale vârsta de patruzeci de ani, aminteşte cu profund respect de acel Everest al cunoaşterii când toate enigmele se topesc de la sine şi întunericul se dizolvă într-un neant de lumină.
În esenţă, aceasta este marea şi insurmontabila diferenţă dintre gândirea orientală şi cea occidentală; ea constă în faptul că un sistem matematic – culmea cunoaşterii în Occident – nu poate, prin natura sa inerentă, să exprime realitatea în integralitatea sa căci axiomele pe care el se întemeiază nu fac decât să delimiteze o structură în cadrul realităţii; în acelaşi timp, înţeleptul oriental tinde cu asiduitate întru realizarea spirituală deplină şi aceasta, în forma sa cea mai elevată, ar fi conştiinţa unitivă marcând coincidenţa absolută Atman-Brahman; în acest pisc sublim, Adevărul este identic egal cu Dumnezeu.
În stil occidental, Anton Dumitriu spune despre cunoaştere că aceasta …nu există înaintea procesului de limitare…; în contrast cu aceasta, metafizica orientală propovăduieşte exact invers atunci când îndemnă la o depăşire a oricăror graniţe, la o extindere maximă a capacităţilor individuale până când Spiritul uman devine totuna cu cel universal. Astfel poate fi înţeleasă formularea metafizică despre Sinele care se autocontemplă sau despre Gândirea ce se gândeşte pe Sine, cum spunea Aristotel.
Nu trebuia să ne surprindă judecăţile prefigurate de Anton Dumitriu în dezacord cu cele pronunţate de René Guénon chiar dacă este evident că autorul român a aderat, în mare parte, la enunţurile acestuia privind criza occidentului. Problematici precum, erudiţie, civilizaţie, ştiinţă, progres etc. sunt analizate metodic de către Anton Dumitriu însă, accentele pe care el le introduce în textul său converg în a contura o concluzie potrivit căreia, cultura de tip ştiinţific ar fi superioară în raport cu cea a Orientului tradiţional. Ca urmare a faptului că lumea modernă s-a dezvoltat în sens exclusiv material, Guénon vorbeşte despre falimentul civilizaţiei occidentale şi etichetează această stare ca fiind o adevărată anomalie a istoriei. (p. 29) Uluitoare însă este pretenţia de a face din această civilizaţie anormală arhetipul oricărei civilizaţii…, mai spune el. (p. 32) Anton Dumitriu, însă, tinde să confere o anumită prevalenţă binefacerilor civilizaţiei şi să ignore faptul că, în Occident, preocuparea pentru progresul moral şi cel intelectual sunt, îndeobşte, neglijate în mod sistematic (pp. 38-39)
În prefaţa cărţii sale, Anton Dumitriu spune despre Occident, că este o …lume bizară, unde inteligenţa, într-un elan prea mare, s-a întors distructiv, împotriva ei însăşi, s-a înfrânt singură… (p. 5); cu toate acestea, prin concluziile şi susţinerile formulate, el se distanţează de verdictul guénonian şi, în ultimă instanţă, produce un unic remediu pe care-l denumeşte Instauratio Magna – proclamarea omului ca fiind principalul obiect al cunoaşterii. În acest sens, ţelul …culturii europene, prima şi marea ei sarcină (constă în, n.n.) schimbarea punctului de vedere, aducerea în centrul tuturor preocupărilor a omului întreg, aşezarea lui dincolo şi mai presus de toate iluziile cu care se luptă într-o întreprindere fără sens şi fără scop (p. 189).

 

 

Bibliografie
Dumitriu, Anton – Jurnal de idei, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2014;
– Orient şi Occident, Ed. Societatea de cultură naţional-liberală, 1943;
– Culturi eleate şi culturi heracleitice, Ed. Cartea românească, 1987;
Guénon, René – Orient şi Occident, (OO) Ed. Herald, 2022;
– Domnia cantităţii şi semnele vremurilor, (DC) Ed. Herald, 2022;
– Lumea modernă, Ed. Herald, 2018;
– Autoritate spirituală şi Putere temporală, Ed. Herald, 2010;
Marga, Andrei – Filosofi ai crizei Europei, Ed. Tribuna, Cluj, 2017;
Vitsaxis, Vasilis – Platon şi Upanişadele, Ed. Moldova, Iaşi, 1992.

 

 

Note
1 Dumitriu, 1987, p. 5.
2 Introduction a l’etude des doctrines traditionelles hindoues (1921), Orient et Occident (1924), L’homme et son devenir selon le Vedânta (1925) şi La crise du Monde moderne (1927).
3 Guénon, 2010 şi 2022.
4 Arché, ca element unic, esenţial şi primordial; Guénon, OO, p. 50.
5 Dianoetică, discursivă, analitică…
6 Brahmanii (autoritatea spirituală), Kshatryas (puterea temporală, casta regală, clasa politică), Vayshias (oamenii liberi, meşteşugarii) şi Sudras (muncitorii).
7 Republica, 414d-e şi 415.
8 Vitsaxis, pp. 63-64.
9 A se vedea, de asemenea Dumitriu, 1943, cap. IX – O cultură de tip ştiinţific; pp. 121-133.
10 Sanscrită are cuvinte diferite pentru a desemna cele două cunoaşteri – jnāna pentru cunoaşterea intuitivă a realităţii numenale şi vijnāna pentru cunoaşterea discursivă, fenomenologică; tot astfel şi în limba greacă, gnosis însemnând cunoaşterea supremă şi doxa – cunoaşterea comună (profană), părerea, opinia.