Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Orizonturile vieții și ale literaturii

Orizonturile vieții și ale literaturii

Recitind (cum o fac an de an și cum se cuvine atunci când e vorba de cărți de referință) admirabilul volum al Doinei Curticăpeanu, Orizonturile vieții în literatura română veche, mi-a venit în minte distinsa prezență a asistentei mele de la literatura veche de la literele clujene. Anii erau ’70, eram tânăr și cu fața întoarsă spre contemporani, prea puțin dispus să mai trec, precum în liceul meu de pe Criș, prin furcile caudine ale cronicarilor, mai mult istorie decât literatură, încercam eu să mă conving, cu orgoliul specific vârstei. Cum nu aveam ce face și anul întâi se consuma sub semnul necruțătorului Iosif Pervain, m-am resemnat. La primul seminar a avut loc întâlnirea, admirabilă, cu Doamna Doina Curticăpeanu. Regretatul și iubitul meu prieten Petru Poantă i-a conturat un admirabil portret, care se cuvine citat în întregime: „Doina Curticăpeanu, cu silueta ei stilizată, de o paradoxală grație rigidă, parcă vibrînd imperceptibil de o melancolie tensionată, avea mai tot timpul un aer enigmatic și distant. Devenea volubilă în sala de seminar, știind să transforme scrierile opace ale bătrânilor cronicari în încântătoare spectacole estetice. La seminariile ei am descoperit gustul pentru «valoarea de vechime» a literaturii, dar, mai ales, că istoria culturii și a literaturii trebuie înțeleasă ca o rețea de conexiuni. Încă îmi amintesc cum mă motiva intelectual fenomenul Reformei cu implicațiile lui în destinul limbii române din Transilvania, așa cum îmi amintesc despre strania lume a călugărilor copiști și codul moralei monahale”.
Volumul de debut al Doinei Curticăpeanu a fost bine primit de critica literară. Nicolae Manolescu vorbea la momentul respectiv despre „o încercare ambițioasă și meritorie: prin tema în sine (de care titlul ne dă o idee: Orizonturile vieții în literatura veche românească) și prin risipa de informație care-i stă la bază”. Lucruri esențiale despre autoare spune același inteligent și subtil Petru Poantă: „Nu s-a închis, însă, în specialitatea ei, astfel că, având cuprinderea ansamblului, i-a putut citi pe cei vechi cu ochiul literatului cultivat și la valorile modernității. Surprinzător e că, după 1990, ea va practica, inteligent și cu adecvare la text, chiar cronica literară. Cele trei cărți ale ei exhibă voința de expansiune ,precum și o anume pasiune pentru rafinamentul formelor literare mai puțin frecventate: Orizonturile vieții în literatura veche românească (1975), Vasile Alecsandri – prozator (1977), Odobescu sau lectura formelor simbolice (1982). Irina Petraș remarca o calitate deosebită a Doinei Curticăpeanu, care, în fond, ține de condiția modernă a interpretului: „bună conducătoare de texte”, într-adevăr „mediatorul perfect”, autoarea scrutează textul vechi până când acesta „se molipsește de alertețea și subtilitatea privirii critice”.
Fără să o facă la modul subliniat polemic, Doina Curticăpeanu se distanțează de o serie de puncte de vedere privind condiția de literatură veche a scrierilor cronicarilor, respectiv de ceea ce se înțelege în mod curent prin literatura română veche. Aici se cuvine să reținem opinia lui Al. Cistelecan: „Premisa de metodă constă în extinderea conceptului de artisticitate dincolo de «valorile stilistice» și cu atât mai mult dincolo de cele intenționale; în cele din urmă, miza exegetică se pune pe conturarea unor atitudini existențiale, traduse în promovarea unor valori, deci a unui ethos” (Al Cistelecan, Fișe, schițe și portrete, București, Editura Muzeul Literaturii Române, 2018, p.114). Autoarea o spune de altfel cu multă claritate: „Valorile artistice nu se reduc la cele stilistice și nici doar la cele intenționate de autor”. Doina Curticăpeanu este un cititor modern, convins că de fapt contează opera în realitatea sa legitimată de text, tot ceea ce-i este exterior acesteia contând din cu totul alte perspective.
Autoarea abordează opera literară a cronicarilor dintr-o dublă perspectivă: „a creatorului, întrucât în scriitură se oglindește o personalitate precisă, care intuiește, selectează și exprimă datele realității într-un mod propriu, dar neapărat și din punctul de vedere al receptorului” (s.n.). Este acel receptor despre care Dufrenne scria în Poeticul că are obligația de „a fi prezent și credincios operei”.
Referitor la primul punct de vedere, Doina Curticăpeanu are în atenție în ultimă instanță conștiința autorului și inevitabila subiectivitate a acestuia. El, autorul, intuiește adevăruri esențiale dar, mai ales, selectează (mai mult sau mai puțin intenționat) și reorganizează ipostaze ale fenomenalului, pentru a le impune ca expresie. În felul acesta, cronicarul creează pur și simplu, dincolo de intenția de a „reda” evenimentele istorice. Odată încredințate scrisului și universului de semne, evenimentele din realitate contează în mare măsură ca alt-ceva, ca o simili-lume (după Blaga), limitată de majuscula și de punctul final al textului. Fără a insista în mod deosebit, Doina Curticăpeanu își exprimă convingerea că literatura nu poate fi decât „expresie” a vieții (aspect unanim acceptat de altfel) și, implicit, o consecință a unei „experiențe revelatoare” (după un cunoscut eseist, colegul meu din secolul trecut). Ideea este de altfel subliniată de autoare: „valoarea lor nu este dată de o calitate sau alta, de pregnanță, adică, de expresivitate sau capacitatea de evocare sugestivă a unor realități”. Doina Curticăpeanu caută și descoperă literatura (veche) acolo unde alții nu au căutat ori au făcut-o cu timiditate ori dintr-o anumită perspectivă asupra ideii de literatură: „esențială este bogăția și plenitudinea conținutului uman al acestei expresivități” (s.n.). Cu alte cuvinte, insistă distinsul universitar clujean, contează „opera ca meditație asupra destinului uman” sau „formele de viață, promisiunile și aspirațiile omului în epoca veche a literaturii române”. Departe de a epuiza o temă, volumul Doinei Curticăpeanu propune, până la un punct, o perspectivă ce scoate o anumită perioadă a literaturii române din orizontul ingrat al adjectivului veche.
Autoarea are în vedere orizonturile vieții (nu altele au fost orizonturile autenticii literaturi, de la Homer la Thoma Mann!), care generează în ultimă instanță orizonturi aristice, legitimate la modul convingător. Nu literaturizarea vieții și a istoriei caută Doina Curticăpeanu, ci intrarea firescă a vieții în orizontul literaturii. Nu este întâmplător faptul că autoarea menționează că acela care i-a intuit „mai de timpuriu și foarte exact pe cronicari” a fost Eminescu, intuiția poetului vizând profunzimea textelor: „importanța scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic și de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei și se schimbă după punctele de vedere care predominează la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică și lexicală”.
Doina Curticăpeanu are un respect deosebit față de scrierile literaturii unei anumite perioade, pe care le percepe ca operă, sub semnul unei unități definitorii a componentelor acesteia, ceea ce exclude o anumită lectură: „Nu ne putem propune (…) o analiză la modul încercuirii zonelor de frumusețe din aceste scrieri și nici în maniera izolării pe harta imaginară a literelor vechi românești a unor unități insulare de artă”. Autoarea insistă asupra ideii de operă, „ca tensiune și adevăr al unei totalități”. În această situație, recunoscând personalitatea și valoarea Operei (cronicarului), Doina Curticăpeanu, din aceeași perspectivă a cititorului modern, adoptă o lectură perfect justificată și sugerată „de înseși operele analizate. Căci fiecare dintre ele – indiferent de altitudinea discursului autorului – vine cu un punct de vedere propriu asupra lumii, obligându-ne s-o privim altfel decât am făcut-o până atunci”. Cu atât mai mult cu cât în fiecare operă citită realul se impune ca organizare („realul capătă o anumită organizare”) ceea ce individualizează creațiile cronicarilor, ca organizare a realului și ca transmitere a imaginii „«într-un anume fel colorată» a lumii”.
În întregime, lectura Doinei Curticăpeanu stă sub semnul relației definitorii dintre orizonturile vieții și orizonturile literarului, idee ce se regăsește într-un fragment având valoarea unui autentic program de lectură: „Afirmând viața este firesc ca literatura noastră veche să aibă în centul ei omul. Viața lumii – titlul poemului semnat de Miron Costin, este, așadar, mai mult decât o metaforă, rezumatul simbolic al unui univers. Ideea de autoritate supremă a omului în limitele acestui univers este concentrată în metafora omului lumină, «mai luminat decât razele soarelui», a omului «făclie aprinsă», a omului «lumina lumii»”.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg