Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Oscar 2016 – Cel mai bun film

La ora la care citiți această prezentare, cîștigătorii Oscar 2016 vor fi știuți. Zarurile vor fi fost aruncate, rămîne să confruntați opinia dumneavoastră cu apropierea mea de această (auto)celebrare a industriei americane de film.
Dintre filmele prezente în cursa pentru Oscar din acest an, două vin din afara Statelor Unite. Unul este Brooklyn, regizat de John Cromley, adaptarea romanului omonim scris de Colm Toibin, a fost produs de case din Irlanda, Anglia și Canada. Distribuția americană a fost cumpărată la Sundance de Fox Searchlight (și de compania mamă, 20th Century Fox, pentru partea internațională), ceea ce – dincolo de subiect și de tratarea subiectului – a facilitat accesul filmului între cele opt proiecte cu nominalizare la Cel mai bun film. Brooklyn – după numele cartierului din New York în care s-au stabilit cei mai mulți imigranți irlandezi la mijlocul secolului trecut – este construit în normele clasice hollywoodiene. Personajul central își urmărește visul (de a avea succes pe plan profesional și de a avea o familie sănătoasă, întemeiată pe iubire), pentru a cărui împlinire trebuie să depășească o serie de obstacole – adaptarea într-un nou spațiu, departe de familie, moartea unor persoane apropiate, stoparea unei propuneri amoroase terțe, foarte solidă ca proiect social pe termen lung. Filmul e cu atît mai chestionabil cu cît montează această poveste de suferință și luptă pentru împlinire într-o epocă în care – pe o filieră similară, cu coordonarea Bisericii – din Irlanda spre SUA erau trimiși sute de copii din flori, fiindcă societatea locală era prea închistată pentru a putea accepta familiile monoparentale. Brooklyn vine ca o perdea paliativă peste istoria respectivă, nenumită aici, dar vizibilă în presă, documentare.
Spotlight este numele echipei de investigații a cotidianului The Boston Globe. Filmul lui Tom McArthy construiește povestea de pe ecran în raport cu cercetările echipei reale în ceea ce privește molestarea unui număr însemnat de copii de către preoți catolici, în Boston și în apropiere. Datele culese de echipă au apărut în anul 2002 în mai multe articole. Impactul articolelor a fost mare, alte publicații au început să cerceteze astfel de cazuri de-a lungul Statelor Unite și nu numai. Ca proiect cinematografic, Spotlight e mai puțin impresionant decît cazul prezentat (sau, altfel spus, e un film notabil prin prisma cazului prezentat). Secvențele nu sînt mai convingătoare – ca emoție sau suspans – decît reconstituirile din documentarele de televiziune, pelicula fiind, mai degrabă, o însumare contabilă a unor situații prin care să fie rezumată istoria reală a echipei Spotlight.
Bridge of Spies e o pagină politică înaintată de Spielberg publicului și actualilor candidați la Președenție în Statele Unite. Celui dintîi îi arată ce ar trebui să voteze, celor din urmă le arată un portret robot al președintelui model. Cunoscător al legii, capabil să moară cu legea în mînă pentru a face dreptate, în contra unui patriotism orb, care i-ar cere capete (în genul Lăpușneanu-popor-Moțoc), bun vizionar și negociator, într-o lume, azi, în care o minte limpede e necesară pentru a restabili ordinea mondială. Cu anumite ocolișuri pe ecran, fiindcă portretul socio-moral suprem nu se construiește cu adevăruri sută la sută. Cum ar fi că James B. Donovan a negociat cu regimul Castro eliberarea soldaților americani prizonieri în Cuba în schimbul unei sume importante de bani (sute de milioane de dolari, în bani actuali); în film, faptele lui Donovan ocolesc banii și orice altceva i-ar putea pune statura sub semnul întrebării. Rămîne statuia, pe peliculă, granulație mare, atmosferă retro frumos construită, măiestria lui Spielberg e clară aici.
În Mad Max IV e multă agitație repetitivă, scrîșneli, zgomot, heavy metal live, ca muzică propriu-zisă și ca muzică a motoarelor. Totuși, e un film important! Într-un peisaj cinematografic gestionat de computere, noul Mad Max întoarce foaia, la analogic. Mașinile sînt mașini reale, expandate, cu mușchi retro-futuriști și flăcări nebune, urmăririle au fost filmate cap coadă. Întoarcerea la natural – dar nu și la natură sau eco – a fost imediat urmată și de noua istorie Star Wars. Plus o sugestie politică (din nou, cu rezonanțe în noul Star Wars), de îndreptare spre o lume condusă de femei. Într-un an electoral american tulbure, cu reprezentări birjărești la Trump, după două mandate în care Obama nu a reușit să împlinească proiectele sociale mari (cum a fost cel legat de Sănătate), după criza recentă, nu mai sînt multe de căutat și construit.
Treabă evidențiată în The Big Short. Un film care dezbate mecanismele crizei din perpectiva celorlalți, a celor care au văzut, matematic, frauda din imobiliare și din economia bazată pe construcții. Și au pariat împotriva ei, finalmente împotriva oamenilor simpli, pe care sistemul îi ia în balon zi de zi, prin politici macro în care le sînt scoase pe Piață drepturile fundamentale. Dacă va cîștiga acest film, va fi fost al treilea an consecutiv în care laurii vin asupra unei producții a companiei Regency (companie independentă pînă spre finele anilor 90, cînd s-a asociat cu 20th Century Fox), Birdman și 12 Years a Slave fiind tot ale sale. The Big Short (în regia lui Adam McKay) e un film alert, în apropierea clipurilor muzicale, cu spargeri constante ale celui de-al patrulea zid, cu paranteze explicative înțepătoare (despre unii termeni economici sau despre unele scheme de investiții), cu personaje convingătoare (în special personajul lui Christian Bale). Din punct de vedere politic, e cel mai important film al Galei, e momentul în care sistemul înglobează criza și ura contra-sistemului. Spectacolul e cel mai important pas spre neutralizarea lor.
The Martian e o combinație de umor, imagini frumoase în care e reprezentat spațiul extraterestru, inclusiv planeta Marte, și conflict dramatic lejer. Din cauza unei furtuni de nisip și a unor aparate perturbate, echipei care conduce misiunea Ares III pe planeta Marte îi apare că unul dintre membri ar fi decedat. Pentru a nu le fi distrusă capsula cosmică de furtună, echipa se întoarce pe navă lăsînd în urmă trupul lui Mark Watney. Acesta nu decedase, doar pierduse antena emițătorului de date al costumului său. Regizat de Ridley Scott, adaptare a romanului omonim scris de Andy Weir, cu Matt Damon, Jessica Chastain, Chiwetel Ejiofor, Sean Bean, Jeff Daniels, The Martian a fost răsplătit cu premiul Golden Globe pentru Cel mai bun film de comedie. În felul în care își prezintă povestea – prin jurnalul marțian al lui Watney, prin conflictele din conducerea NASA cu privire la recuperarea austronautului – filmul nu oferă surprize majore sau momente delicate. Cu o colaborare SUA – China în favoarea umanității, plus o coincidență de nume (pe personajul negativ al filmului, capul NASA, îl cheamă Sanders), e foarte puțin probabil să cîștige Oscarul.
O fată e ținută captivă vreme de șapte ani, într-o cameră amenajată într-un fost hambar, în curtea unei case dintr-un cartier periferic al orașului Toronto. Are un fiu, Jack, născut acolo, tatăl acestuia fiind bărbatul care a răpit-o. E al doilea film din afara SUA – ca și Brooklyn, tot o coproducție Canada, Anglia, Irlanda. E prima nominalizare la Oscar pe care o are casa americană de distribuție (și producție) A24, înființată în 2012 de trei veterani ai domeniului (implicați mai ales în producția de film independent – situare de la care nu se abat nici acum) – Daniel Katz, David Fenkel și John Hodges. Au lucrat cu Harmony Korine, Sofia Coppola, Sally Poter, David Michod, Julius Avery sau Atom Egoyan. Filmul de față, realizat de Lenny Abrahamson, tot o adaptare cinematografică, ar putea fi lecturat ca parabolă în care sînt puse în balanță o lume absolutistă, constrîngătoare, și lumea liberă. Filmul lasă deoparte întrebări dificile cu privire la evenimentele din spatele situației de pe ecran (cum a fost răpit personajul feminin, cum a născut în camera aceea?); astfel, e mai puțin interesat de coerența dramei interne, importantă e terapia de șoc aplicată spectatorilor, prin care posibila parabolă politică are mai mult sens. Filmul ajunge și la replici lamentabile, rostite de femeia eliberată, care se readaptează greu la lumea liberă, cum că era mai bine în captivitate, că acolo viața sa avea sens – prin Jack.
The Revenant, în regia lui Alejandro Gonzales Inarritu, e filmul-legendă al acestui moment. O incursiune în istorie, una a barbariilor, a răzbunărilor, a legilor construite ad-hoc, unde responsabilitatea sau grija față de celălalt erau greu de întrezărit în spatele luptei pentru supraviețuire (și înavuțire). E un mod de a trasa un pod spre actualitate, unde aceleași efecte sociale au cauze economice la vedere. În ciuda unui sentimentalism artificios (dar explicabil în sfera dramatizării hollywoodiene), sîntem martorii copilăriei Statelor Unite; cu imagini, relantiuri și travlinguri în care amintirea Copilăriei lui Ivan e evidentă; și, prin tușele realizate cu deferență, adaugă valoare filmului de față. Dacă la baza unei culturi, a promised land-ului, stau furtul și crima, e dificil ca viitorul să poarte alte semne. Se schimbă metodele, nu și domeniul. Imaginea, în schimb, se spală de sînge, devine curată în timp. Birdman e un exercițiu de stil autosuficient; prin comparație, The Revenant îmi pare un film onest. Din ce am observat la noi, o parte a criticii (și a spectatorilor) se împiedică în monumentalismul său, în faptul că Leonardo DiCaprio rezistă și rezistă… însă în toată această urcare în legendă, atît ca personaj cît și ca producție a filmului, personajul real devine personaj de carton, iar recursul la istorie (prin mitizare), devine paletă mai degrabă critică.
Oscar pentru The Big Short ar fi cea mai puternică mutare (de șah) a industriei americane de film. Mutarea sigură, fără presiune, ar fi The Revenant. Orice altă mutare e pentru trecerea timpului.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg