Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ostrovul Învierii

Ostrovul Învierii

 

Visul

Când vei face ordine în viața ta?
sunt întrebată şi ezit să răspund,
cad pe gânduri şi tac, fiindcă cineva
dinlăuntrul meu ştie că viața mea
e în palma Ta, Doamne. Şi-atunci
cum să îndrăznesc ordine să fac
acolo? Ar fi culmea, ar fi culmea,

zic şi mă îndrept spre parcul meu
de la răsărit; e un parc de pini, arțari,
copii, patimi, mesteceni princiari, unde
se-ntâmplă ritmurile poemelor cu pasul
meu inegal, şovăitor şi încet, să-l măsor,
să-l alint şi să-l bat. Clopotele bat, din
nou, când tu apari ca în vis şi dispari

în pala de vânt dinspre lac prelinsă şi
în ghinda de stejar pusă în buzunarul
hainei de un negru intens. Ieri noaptea
te-am visat între zidurile unei camere.
Erai îmbrăcat în negru şi încercai
să te aduni şi să-mi spui ceva foarte
important, văzut în cartea

ținută în mâinile tale la fel de subțiri,
ca cele ale profesorului meu de pian
de acum mai bine de patru decenii.
Cred că mi-ai spus tot ce era de spus
în asemenea împrejurări; nu se putea
altfel. Sigur mi-ai spus. Doar că eu
nu găsesc în ce fel de printre vedenii

să mă adun şi să-mi amintesc măcar
ceva din tot ce mi-ai povestit aseară în
somn. Şi acolo eram în parcul princiar,
printre berze, cai pitici din rasa Falabella
şi copii ce aleargă după un zmeu zburător,
căzut lângă o mamă ce-şi blestemă fiica
îngenunchiată în fața unui stejar bătrân.

Totul va fi cum vrei tu

Ştiu, totul va fi cum vrei tu; da, nu am nici
o îndoială – e singurul adevăr care mă face
să mă simt în mine şi în lume acasă,
în sfârşit. Orice aş visa, oricât aş iubi,
vrăjit de viață, orice aş face în legea ta:
va fi cum vrei tu, cu toate că altceva
mi-a prezis cea mai frumoasă Parce.

De azi înainte pe tine te voi asculta.
Atent la murmurul sângelui, voi tăcea.
Mă voi pierde în mine ca într-un soi
de peşteră, unde în voia ta, mă voi lăsa,
căci totul dintotdeauna a fost, este, va fi
în voia ta. De ce un surâs sfâşiat urcă
prin mine, ca buburuza pe firul de trifoi?

O, Doamne, cât s-a muncit în adâncuri
ca să ajung la tine! Mă uit în urma mea:
erai pretutindeni; şi-n sufletul orbit erai
înzidit şi-aşteptai ceva în surâsul acela
blând sfâşiat, iubit de mine. Surâs ce mă
face pe mine, cea de acum, să iubesc
viața din alt unghi, să aştept şi să cânt

un cântec abia auzit. Nu sunt eu autorul
lui. Nu sunt decât un fel de oracol neştiut.
Nu sunt decât templul în care ascult și văd
cum te încerci în pământul necunoscut…
Aşa sobolii se-ncearcă în subterane. Sunt
ca o pasăre ce-și ascultă inima, suptă-n
vârtejul toamnei, în care respir şi ascult.

Dimineața de azi m-a luminat

Dimineața de azi m-a luminat:
caisul din livada mea ştie totul,
dar nu-mi spune ce ştie decât puțin
câte puțin, dintr-o pornire cam vagă,
apoi tace când găseşte el de cuviință
să tacă, adică procedează ca Regele
Solomon şi Regina din Saba,
când ți-e lumea mai dragă.

Atunci, nu găsesc altceva mai potrivit
şi mă întorc pe vârful picioarelor
în felul meu de a fi, nebănuit de încet,
cu fața la cireş şi-i pun o întrebare după
alta, aşa cum am făcut vara întreagă.
Și el îmi răspunde un timp, pe urmă tace
şi el. Din tăcerea aceea, mă-ntorc la mărul
de lângă gard și aştept ultimul măr să cadă.

Mărul meu e alesul dintre aleşi. Am
o relație intensă şi neobişnuită cu el.
Nu-mi amintesc să fi rupt vreun măr
din acest Pom al Cunoaşterii. De fiecare
dată când vin sub coroana lui, prefer
să aştept un fruct după altul să cadă.
Mă uit la merele arzând dumnezeieşte şi
în lumea lor de apoi: printre gâze, care,

dulci cvadrigi, caleşti de miresme, armii
de duhuri… De la merele căzute să înveți
cum să arzi când eşti departe de limită;
să arzi de tot, când ai trecut dincolo
de limita limitelor şi nimic nu te mai
opreşte să arzi ca la carte, dintr-odată
să arzi, ca și cum secunda în care eşti
e ultima şi e cea dintâi, totodată.

Am aflat ceva ce îmi scăpa

Am aflat ceva ce îmi scăpa:
în mine moare ceva, se stinge
şi mă sfințeşte, sfințind şi ceva
din acest apus şovăitor şi dulce,
ceva care renaşte zeii din uitare,
pătimire, nepăsare şi sânge.

Moare ceva în mine şi nu e
nimic de făcut. Nu eu sunt
aceea care poate interveni
într-o moarte ca aceasta,
întâmplată în spații neclare.
Eu nu trebuie decât să arunc

tot ce-mi prisoseşte şi astfel
să îmbogățesc lucrurile şi
făpturile din preajma mea.
Eu nu trebuie decât să aştept.
Să aştept, să văd şi să descriu
felul exact în care jariştea

pe dinlăuntru mă cuprinde
şi pârjoleşte totul acolo,
în ținuturile mele străine
de tot ce a fost, de tot ce este
şi rămâne după ce fără să-mi
dau seama devine poveste.

Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,
Învierea Domnului)

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg