Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Ostrovul Învierii

Ostrovul Învierii

 

E toamnă şi ce jarişte e!

E toamnă şi ce jarişte e! Arşiţa
să se retragă din arenă refuză.
E ceva în aer. E ceva molipsitor;
simt cu toată fiinţa, prin toţi porii,
cum totul comunică, susură, tresare
în subterane, după felul în care cocorii

se succed galeş aproape, umbrind
mestecenii, patimile, trandafirii
şi piciorul meu stâng, în care se zbate
ceva ce seamănă cu speriata şopârlă,
prinsă de pantera neagră, Bagheera,
la prânz, sub nuc. Printre legile firii

am regăsit la timp impulsul de a nu
mă opune, de a accepta de la sine
tot ce-mi aduce ziua şi noaptea.
Mulţumesc. Slăvesc și binecuvântez
totul. E o curgere smerită şi blândă,
în care-s prinsă şi-n care totul vine,

se îmbogăţeşte și dă peste marginile
fiinţei, apoi pleacă, învăţând risipa.
Arta de a risipi din naştere e dar
și blestem. Risipim, deci, ne salvăm.
Regele meu de un alb flagrant ştie.
Totul e să risipeşti de pe aripa
uriașă, întoarsă spre inima inimilor:
patrie, liman, ostrov, casă. Totul
e să-i simţi vibraţia, tremurul şi
să fii atent la ritmul ei, la taină.
Să te laşi în voia freamătului, care
prin fiinţa ta neostenit se îngaimă.

Te laşi în voia freamătului

Te laşi în voia freamătului
în aerul acestui început care
îşi încearcă tăriile în valea regală
a seninătăţii. Aerul e de aur alb,
ici-colo împresurat de polen,
zumzet stins şi duhuri plutind
stingher, apoi dând năvală

parcă din lumile suprapuse
peste tot, aşezate după legi
abia intuite, ce sunt de aici
parcă. Croite pentru noi,
din copilărie le respectăm
din adâncurile firii, unde
ajungem rar şi stăm

ghemuiţi, înspăimântaţi de
mama durere, în care unii,
cei mai iubiţi şi la suprafață
cei mai pedepsiţi, deci, iubiţi
cu asupra de măsură, să fie
ei înşişi învaţă, existând de la
o limită-ncolo în noua lor viaţă

sub semnul miracolului de a fi;
a fi în craterul esenţelor, ce nu
tac din gură decât rar, rar de tot,
când sunt în căutarea unui vehicol
potrivit, adică golit de el însuşi,
de vise, capricii, de dorul de a avea.
Golit de dorinţe, ifose – știi și tu –

de vanitate, de totul. Un vehicol
ca o coloană pe dinlăuntru goală.
E de-ajuns o fisură, un geamăt
şi-n miezul ei gol zeul ce ţine
toţi zeii în palmă pe-acolo
se strecoară. La suprafaţă
nu simţi decât un freamăt…

Tremurul subteran

La suprafaţă nu simţi decât un
freamăt și rar un uruit, despre
care ai scris când te îndepărtai
de zeul în tine adăpostit. Când
înlăuntru îi simţeai prezenţa,
vedeai totul ca acum, în amiaza
binecuvântată, ca o poveste

fără început şi fără sfârşit.
O istorie sublimă, la care
nu se ştie cum ai ajuns.
Nici nu te mai iscodeşti.
Exişti. Eşti vie în umbra
unei uriaşe inimi. Totul e
la vedere. Nimic nu e ascuns.

Te simţi binecuvântată.
Binecuvântezi totul: stejarul,
bondarii, mâinile, aşteptările.
Binecuvântezi fluturele cu-aripile
arse, care în lumină se scaldă
și iubește mările dinlăuntrul tău,
grădina și mirosul de lavandă,

care l-a atras, ţi se murmură;
e motivul pentru care nu se
mai desprinde de tine: miroşi
a lavandă. Nu te mai întrebi
când vei fi iubită pentru ceea
ce eşti, mai puțin fiindcă miroşi
a lavandă și-a mirt, pare-se.

Nu mai întrebi nimic. Iubești
începutul de octombrie suveran.
Iubeşti. Cu privirile răsfoiești
aerul. Refaci conturul frunzelor,
al mărului brăzdat de un tremur.
Privirea-și lasă ancora în cais.
Freamătă şi el. E ca în poveşti.

Ca în poveşti, totul e posibil

Ca în poveşti, totul e posibil pe platoul
care e dintotdeauna al meu, deși
ştiu că nu-mi aparţine. Un vânt dulce
îmi alintă formele și duhul aplecat
peste cronica războiului pierdut de
Petru cel Mare, Cantemir şi Neculce.

Aici, pe platou, e o claritate vie în
lucruri, fiinţe văzute şi nevăzute,
făpturi mari şi mici, pururi enorme.
Văd totul altfel, ca albinele. Văd
ca păsările în acest aer vesel, de aur,
prin care înaintează şi cântă un aed.

Eu nu fac decât un singur lucru: respir,
privesc, văd, ascult şi în tot acest tumult
sunt atentă la ceea ce se întâmplă şi din
ce în ce mai atentă la povestea neverosimil
de adevărată a fiinţei mele, în al cărui
centru un cântec abia auzit îl ascult.

Miez de toamnă

E ca şi cum ţi-ai contempla cu o încetineală
de patriarh abătut evantaiul de rădăcini
regăsit peste tot. E ca şi cum ţi-ai urmări
crengile, duhul, frunzele muşcate de rugină.
E faţa chipului tău, multiplicat la nesfârşit,
chip ce-şi află odihna și neastâmpărul,
oricând, oriunde, aici, în mine, în vecini,

în fraţi, surori, păduri, măceşe, vrăbii…
În ce linişte, Doamne, în mine mă aduni
şi mă întorci cu duhurile toate spre miezul
toamnei, ce-şi lasă în mine amprenta şi
ceva de neprins decât cu respiraţia. Sunt
aici, între lumi, într-un spaţiu rarefiat,
viu şi… aş spune desăvârşit, deşi

parcă mai sunt câteva respirări, câteva
triunghiuri de cocostârci. Abia atunci
totul va ajunge într-un vârf de neegalat.
Suntem, aici, noi doi, pe acelaşi platou,
unde totul e posibil în raza iubirii,
care picură nectar, miere, taină
şi încă ceva din surâsul de prunci

abia născuţi cu grijă cules, împrăştiat.
E ceva care vrăjeşte totul în pădure.
Ceva de o tristeţe de dincolo de lume,
care în mine mă strânge de peste tot
şi-n pântecul ei îmi scurmă un adăpost,
unde mă simt acasă, unde sunt eu însămi.
Miros a toamnă, a prăpăd, a uitare şi mure.

În umbra marelui cârmuitor

Miros a toamnă, a prăpăd şi a mure.
Mă pierd în mirosurile toamnei târzii.
Mă las în voia lor. Înaintez prin pădure.
Paşii mă duc pe un drum acoperit cu frunze
ori drumul de ţară mi-i soarbe, ca o secure

însetată, ce bea sângele gâlgâind din rana
unei victime vii încă, prinse în spasmul morţii
ultime. Se face seara. Ce mai rămâne din zi
întârzie, lasă zdrenţe din sângeria mantie
peste trunchiuri, răspântiile sorţii,

unde se convoacă viii şi morţii, viii şi morţii…
E ca şi cum m-aş recunoaşte în stinsele
pe jumătate frunze, în scorbura stejarului
cu aerul ei enigmatic, pustiu. E ca și cum
m-aș recunoaște în pâlpâitul incert al farului

de dincolo de lac. Un vuiet urcă din lutul
ascuns sub frunzele pe jumătate moarte.
Urcă prin trunchiul meu trecător şi fragil.
Urcă prin trunchiul arţarilor, brazilor.
Parcă aş auzi un scâncet de lup, de copil.

Scâncetul acela mă-ntoarce cu faţa spre lac
şi paşii mi-i duce spre ochiul acela de un
negru însângerat, prins în raza soarelui
care nu mai apune. Nici o mişcare. Locului
stau. Nici o undă nu tresare în umbra marelui

cârmuitor, în palma-i căzută pe gânduri
ori în palma marelui nimeni, care faţa-şi
arată şi mă face să-l văd din alt unghi.
Totuşi, lunecă departe – din adâncurile
apei – ceva spre mine, ca un triunghi…

Da, lunecă ceva milimetric; simt prin toţi
porii; şi porii nu trag pe sfoară, nu mint.
Lunecă ceva, de parcă s-ar mişca nu în lac,
ci prin sângele meu, și-ar fi dus de şiroirea-i
încetinită, fără să mişc, să-l cânt, să-l alint.

Când zeii coboară

Claritatea se naşte din frunze,
din văzduhul greu, locului oprit
în miez de toamnă, când zeii
prin oameni coboară din mit.

Îmi desprind privirile de jar, încet,
de suprafaţa lacului aproape adormit;
seve vii, seve pure urcă din pământ.
Dincolo de voinţa mea, un legământ

se încheagă. Simt prin toţi porii
– ca miresmele acestei toamne reci –
un geamăt stins, pierdut în văzduh.
Simt cum te strângi în adâncuri şi treci

prin trunchiu-mi subţire, cum vântul
şerpuieşte prin neagra pădure care
aşteaptă să se împlinească ceva
în aşteptarea ei de sare ce pare

un ocean presimţind furtuna.
Sunt trup din trupul sever de miresme.
Sunt trup din trupul străvechii păduri,
răsucite în mine din creştet spre glesne,

din glesne spre inimă, scâncet, tâmplă.
Răspândit în nervuri, ghinde, stejari,
frunze moarte aproape, pini, aure, linii,
aspre privelişti, eu apar, tu apari…

Sunt trup din trupul prea limpede
al serii care întârzie, stă pe gânduri
parcă. Sunt trup din trupul soarelui
care tristeţea-şi ucide în smârcuri.

Isis, regina tronului

Sunt trup din trupul soarelui
de octombrie rece, care-şi ucide
tristeţea în smârcuri, în acele
locuri mocirloase şi hâde,

adânci, ascunse ochiului
cum se ascunde, când şi când,
o primejdie de moarte. Din acele
locuri mocirloase – dormind

adânc – marea îşi trage sufletul,
viaţa, izvoarele. Aşa stă scris
în carte, în dicţionare, şi tot aşa
credea sublima, uriaşa Isis –

zeiţa Iubirii şi a Vieţii, care-şi
făcuse o lege a legilor din fidelitate.
Era venerată de marinari şi de
oamenii rătăciţi în Cetate.

Când o urmăreşti, eşti
redus subit la câteva linii
şi cel mult o virgulă, pusă
‘ntre stejarii din curte și pinii

tineri. Despre Isis s-a
spus că e regina tronului,
care aşteaptă de când
lumea venirea faraonului.

Despre Isis se spun atâtea,
o, Doamne, că nu mai ştii
ce să crezi despre puterile
ei secrete, magice, vii…

N-ai mişcat, ai stat locului

La Isis mă gândeam cu intensitate,
când înaintam prin pădurea stinsă
aproape de dor şi mi se părea că sunt
chemată de o şoaptă vie, încinsă,

spre lacul cuprins de un început de
beznă, scăldată în aromele reci şi vii
ale nopţii care şovăia să se lase peste
geamătul abia auzit, în care întârzii

şi-acum, de nu mai ştii ce se petrece.
Este exact ca atunci, când ai simţit
cum erai harponată spre unduirea
vrăjită a apei, ca un călugăr spre schit.

Erai aproape, erai aproape. Malul
extatic se lăsa tras de vrăjitele ape
în adâncuri, spre lumi nebănuite,
ascunse ochiului, învolburate.

Tu te uitai vrăjită la apa ce nu mişca
parcă şi, totuşi, parcă unduia ceva;
ceva ca un ecou al altui ecou abia
auzit, stârnit în adâncuri de cineva

care era aici, cu tine era, în tine,
căci nu se putea să nu fie în tine,
altfel n-ai respira atât de uşor
şi lin, fără să te întrebi cine

anume, şi cum, şi de ce?… Brusc,
a tresărit ceva pe suprafaţa moartă
parcă, da, un triunghi, un fel de cap
cât trei pumni de-ai tăi, laolaltă

strânşi… N-ai mişcat, ai stat
locului înmărmurită şi, totuşi, vie
încă. Capul era urmat de un trup
mlădiat pe apa străvezie…

Era târziu, prea târziu

Era târziu, prea târziu să te
aduni şi să te urneşti din loc.
În faţa ta, la vreo şapte metri,
era un şarpe care plutea spre
tine. L-ai văzut. Te-a văzut.
Ca şi cum erai crescută locului.
Ca şi când ai fi prins rădăcini
pe malul lacului împânzit
de suflete, alge, umbre, vietăţi
uimitoare, muşchi, lebede albe
și negre, însemnate de noroc.

Şarpele cu cap uriaş, straniu, te fixa.
Îl fixai şi tu. El a văzut că nu mişti și
s-a oprit locului. O parte din trupul
lui de reptilă se lăsase în adâncuri.
Rădăcinile tale, şi ele, pe malul apei
s-au adâncit. Simţeai cum înlăuntrul
tău una dintre ele – poate cea mai
adâncă dintre rădăcini – s-a răsucit
adânc, ei, cât se poate de adânc, scrii
acum, fără să tresari, aici, în camera
ta verde, cu răceală scrii, deşi

atunci simţeai rădăcina rădăcinilor
în tine şi o simţi cumva şi în aceste
clipe de durata unei căderi de cometă
dintr-un spaţiu selenar nedefinit,
când aduci faţă în faţă răceala de-acolo
şi răceala de-aici. O răceală
din altă lume: adâncă, expertă,
care l-a făcut pe şarpele indecis
al acelor ape de miez de toamnă
să tresară în secunda în care
rădăcina ta adâncă s-a răsucit

ca o spirală înlăuntrul meu.
Șarpele n-a clipit. N-am clipit
nici eu. El s-a urnit din loc. Eu
n-am mişcat. Șarpele s-a oprit.
Ne uitam unul la altul, de parcă
eram veniţi de pe planete diferite,
aş fi spus dacă eram grăbită. Dar
nu sunt grăbită. Nu ne uitam aşa.
Şarpele m-a recunoscut. Şi eu
l-am recunoscut, de parcă
în veci nu ne-am fi despărţit.

 

Fragment din romanul în versuri
Ostrovul Învierii
(25 august 2016 – 16 aprilie 2017,
Învierea Domnului)

 

Leave a reply

© 2017 Tribuna
design: mvg