Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

„Pablo Neruda mi-a mărturisit că îi e dor de România şi de oamenii de cultură pe care i-a cunoscut în ţara noastră”

„Pablo Neruda mi-a mărturisit că îi e dor de România şi de oamenii de cultură pe care i-a cunoscut în ţara noastră”

Oricine călătoreşte în Republica Chile se va întâlni, într-o formă sau alta, cu opera şi memoria lui Pablo Neruda, marele poet chilian, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1973. Ocupându-mă de viaţa şi activitatea poetului, am aflat, întâmplător, că acesta a fost vizitat, la reşedinţa sa din Isla Negra, de domnul Dumitru Popescu, cunoscutul scriitor şi demnitar român, căruia i-am solicitat un scurt interviu pe această temă.
Acest interviu, împreună cu peste 20 de articole şi interviuri despre cultura şi civilizaţia chiliană, va intra în sumarul volumului O călătorie la capătul lumii, scris împreună cu Doina Rad, volum care urmează să apară, în cursul acestui an, la Editura Tribuna. (I.R.)

 

 

Ilie Rad: – Stimate Domnule Dumitru Popescu, vă mulţumesc pentru că aţi fost de acord să facem acest interviu despre Pablo Neruda, mai ales că sunteţi, în mod cert, singurul român în viaţă, care l-a cunoscut pe marele poet chilian. Din investigaţiile făcute de mine, rezultă că Pablo Neruda ne-a vizitat de trei ori ţara: în 1950, 1951 şi 1960, fiind cucerit de ospitalitatea românilor (“În puţine locuri din lume mi-am făcut atâţia fraţi, într-un timp aşa de scurt”, scrie el în volumul memorialistic, Mărturisesc că am trăit.) L-aţi cunoscut pe Pablo Neruda, cu ocazia acestor vizite în România?

Dumitru Popescu: – Eu nu-l întâlnisem pe Pabo Neruda, în deceniul al şaselea, când lucram în presă, dar eram la curent cu vizitele sale, şi mai ales cu poezia sa, tradusă şi tipărită în România. Chiar celor ce nu-l cunoşteau personal le devenise familiar, căci presa noastră îi acorda o atenţie afectivă. Era pentru noi o efigie a geniului liric revoluţionar, ce anima popoarele latino-americane, cuprinse de furtuna eliberării.

– Mi-aţi spus că aţi fost în Chile, în 1970, în plină campanie electorală pentru alegerile prezidenţiale. Cu ce ocazie aţi călătorit în ţara lui Neruda?

– Fusesem trimis să mă întâlnesc cu conducerea Partidului Comunist, să am convorbiri politice cu Luis Corvalan, un militant de forţă al stângii din America de Sud, care întârzia însă cam mult obedienţa faţă de patronul ideologic (şi financiar) de la Moscova. Nu ştiu dacă l-am clintit din convingerile şi orientările sale, dar i-am înfăţişat tabloul real al hegemonismului sovietic şi consecinţele nefaste ale acestuia, pentru mişcarea comunistă mondială. Fireşte, am strecurat şi aluzii critice privitoare la propria sa orientare, ce contribuia la estomparea Partidului Comunist, cel puţin în ochii confraţilor din alte partide, ce nu se mai supuneau dicteului moscovit.

– În ce context v-aţi întâlnit cu Pablo Neruda, care v-a invitat apoi la Isla Negra, reşedinţa lui preferată?
– Neruda a aflat de la preşedintele Partidului Comunist, Luis Corvalan, că mă aflu în Chile, şi l-a rugat pe acesta să includă în programul vizitei mele o călătorie la Isla Negra, de fapt petrecerea unei zile întregi, cu el şi soţia. Când am ajuns acolo, m-a îmbrăţişat (ca şi pe ambasadorul României, care m-a însoţit) cu o căldură neobişnuită, ca pe un frate, pe care nu l‑a mai văzut de mult. Mi-a mărturisit că îi e dor de România, ca şi de oamenii de cultură pe care i-a cunoscut, cu ocazia călătoriilor sale în ţara noastră, afirmând că are cele mai emoţionante amintiri despre frumuseţea omului român, tot atât de temperamental ca şi ei, latino-americanii.

– Cum era Neruda în relaţiile cu cea de-a treia lui soţie, Matilde Uruttia? Era aceasta o figură dominantă, protectoare a poetului?

– Mă întrebaţi despre doamna Matilde. Mi-a făcut o impresie puternică, deşi, la drept vorbind, la prima vedere nu se evidenţia prin nimic deosebit. Tocmai contrastul dintre aspect şi fond m-a frapat şi mi s-a impregnat în memorie. Ca femeie, putea fi taxată drept o blondă ştearsă, păstrând totuşi ceva dintr-o strălucire mai veche, probabil din vremea când îşi exercita profesiunea de cântăreaţă.
Vă interesează dacă era dominantă ori protectoare. Nu, departe de aşa ceva! Era o femeie dezbrăcată total de însemnele puterii de gen: autoritarism, sex-appeal sau supuşenie înşelătoare. Ei doi comunicau prin fluxul psihic şi emoţional, printr-o convergenţă lăuntrică, dincolo de convenţia relaţiei matrimoniale. Călătoriseră împreună, şezuseră alături prin mari capitale, aveau acelaşi bagaj de reprezentări despre diferite puncte ale globului şi o imagine unitară identică cu privire la omenire. Aceasta sudează legătura dintre doi prieteni sau doi iubiţi, nu? O bună parte a vieţii lor trecute constituia bun familiar comun.
Îi cunoşteam lui Neruda, din fotografiile de presă, profilul sever, de căpetenie incaşă, nasul acela acvilin de piele roşie, cu ceva dramatic şi rapace în formatul său. Acum îl vedeam surâzând între soţia iubită, în stare, mi se părea, să înmoaie orice substanţă dură, inclusiv cea umană, şi nişte „vechi prieteni”, ce-i făceau plăcerea să-l viziteze acasă, în îndepărtata sa ţară. Citeam pe faţa doamnei Matilde o blândă mândrie suverană, izvorâtă din realitatea că e perechea intimă a unui mare poet al lumii. Avea gesturi aparent leneşe, dar sugestive, reliefate mai ales în timpul servirii mesei. Recunosc, memoria mea, dispersată în alte direcţii, n-a reţinut şi meniul (pregătit de ea însăşi), dar îmi amintesc că a fost uimitor de uşor de digerat, ca şi când ar fi avut la bază savantul echilibru gastronomic chinezesc.

– E adevărat că, atunci când avea musafiri, lui Neruda îi plăcea să îşi trateze singur oaspeţii, cu băuturi preparate de el însuşi?

– Adevărat, ne-a dat să bem ceva preparat de el, dar nu s-a lăudat cu aşa ceva. S-a lăudat însă, şi foarte apăsat, cu muzeul său, al miniaturilor de nave maritime. A păstrat pentru final dezvăluirea „comorii”, după terminarea prânzului, când epuizasem fondul discuţiilor, şi a făcut-o gradual, ca un meşter al surprizelor. Erau acolo, în cea mai mare încăpere a locuinţei, zeci şi zeci de adevărate capodopere ale respectivului artizanat – goelete, corăbii medievale, cargoboturi şi pacheboturi ale secolelor nouăsprezece şi douăzeci. Cumpărate, primite cadou, câteva câştigate la loterii şi la jocuri de noroc. Se arăta nespus de mândru de ele, încât şi le lăuda mai abitir ca pe volumele de literatură. La drept vorbind, îmi dau acum seama, poezia lui n-a făcut obiectul niciuneia din povestirile sale. Trecea repede peste acest subiect. Singurul element pe care a ţinut să ni-l dezvăluie, din cariera sa lirică, a fost debutul din adolescenţă, şi faptul că repede, după 20 de ani, a devenit vedetă internaţională, cu volume tipărite în diferite limbi.

– Se ştie că forţele de stânga din Chile au ezitat între a-l numi candidat la prezidenţiale pe Neruda sau pe Salvador Allende (acesta din urma mai candidase încă de trei ori, de fiecare dată fără succes). Neruda, ca un membru de partid disciplinat, a acceptat candidatura, dar în cele din urmă a fost propus, totuşi, Allende, care a şi câştigat. Aţi discutat acest detaliu cu Pablo Neruda?
– Da, am discutat despre candidatura lui Neruda la prezidenţialele chiliene, ce tocmai se apropiau! Mi s-a părut că aceasta candidatură îl persecuta ca o obsesie sinistră. Nu era de glumit cu starea lui de spirit. Mi-a spus deschis că nu mai poate dormi, sub presiunea respectivei virtualităţi, şi orice discutam, până la urmă subiectul se încheia printr-o nouă lamentaţie. Pare neveridic, dar la un moment dat m-a rugat, cu un ton prietenesc-confidenţial, să pun o vorbă bună la Corvalan, ca să renunţe la această idee cumplită. La întâlnirea cu preşedintele partidului, dinainte de plecare, chiar i-am strecurat acestuia dilema lui Neruda. De o manieră diplomatică, desigur, ca lucruri percepute de mine, nu afirmate de candidatul lor, care, chipurile, le ascundea cu discreţie, dar mie îmi deveniseră transparente.

– Aţi discutat despre Premiul Nobel? Neruda fusese de mai multe ori nominalizat la acest premiu (pe care îl va lua în 1971), iar Mihai Beniuc spune în memoriile sale că Neruda ar fi propus şi un român pentru Premiul Nobel. (“Au fost scriitori ca Neruda, cu care eram prieten, şi Quasimodo, care au stăruit ca şi un român să ia Premiul Nobel. Dar propunerile lor nu s-au soldat cu vreun suces.”)

– Sigur că am deschis discuţia despre Premiul Nobel. Neruda mi-a spus că, de fapt, dacă va lua acest premiu, el va fi decernat minerilor din Valparaíso, el nefiind decât glasul acelora. Îi considera eroi, demni urmaşi ai incaşilor, şi a citat un vers din poeziile închinate acestora, în care, reţin, se distingea ţipătul cositorului frânt, ca vocea minerilor oprimaţi. N-a făcut istoricul candidaturilor sale la această înaltă distincţie mondială.
Cât priveşte românul acela, la care spuneţi că se referea Beniuc, probabil că era proiecţia propriilor aspiraţii ale „toboşarului timpurilor noi”.

– Aţi vorbit despre antologia sa, 44 poetas rumanos, apărută în Argentina, în 1967, antologie total necunoscută în România?

– Nu mi-a spus nimic despre o asemenea antologie, de care aud şi eu pentru prima dată.

– Aveţi vreo fotografie din acea călătorie? V-a dat Neruda vreo carte cu autograf? Aţi evocat undeva întâlnirea Dvs. cu Neruda?

– N-am făcut fotografii, aşa ceva nu ne-a trecut niciunuia prin cap, şi n-am cerut autografe. Eu am mai scris despre călătoria mea chiliană, dar în ansamblu. E prima dată când, la solicitarea dumneavoastră, evoc întâlnirea cu Pablo Neruda, la el acasă.

– Ce impresie v-a făcut reşedinţa lui Neruda, de la Isla Negra?

– Isla Negra mi-a apărut ca o mică oază de linişte terestră, la marginea oceanului. Dacă nu mă înşel, e de fapt o peninsulă. Ce m-a mirat e că un poet atât de vulcanic, încărcat de energii oceanice, strigând la popoare să-şi apere identitatea şi autostăpânirea, înfruntând ideatic şi metaforic coloşii autorităţii mondiale, s-a instalat într-un asemenea culcuş, în acea atmosferă aproape somnolentă. Probabil că forţa fanteziei sale avea nevoie să se şi odihnească!

– Se ştie că Pablu Neruda a dedicat unele poezii lui Stalin, pe care nu şi le-a renegat, după faimosul raport al lui Hruşciov, la Congresul XX al PCUS, dimpotrivă, le-a inclus în operele sale complete. Cum apreciaţi această consecvenţă?

– Ştiu că Neruda a scris o odă la moartea lui Stalin. Din câte îmi amintesc, el îl adula pe şeful PCUS ca generalisim, sub al cărui comandament popoarele Rusiei au pus pe fugă cea mai teribilă maşină de război din istorie. El susţinea că, fără eroismul ruşilor conduşi de Stalin, lumea ar fi gemut şi astăzi sub cizma nazistă, în sclavie rasistă.
De altfel, cum reiese şi din cărţile Svetlanei Aleksievici, scriitoarea belarusă, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, în 2015, o mare parte a ruşilor de azi susţin aceeaşi teză, că Stalin a salvat atât ţara lor, cât şi omenirea.

– În ce limbă v-aţi înteles cu Neruda?

– Pentru discuţiile ce se proiectase să le port cu Luis Corvalan, aveam cu mine un translator de spaniolă. Neruda a fost bucuros să poată vorbi, acasă la el, în limba lui.

– L-aţi cunoscut pe ambasadorul de la acea dată al României în Chile, Vasile Dumitrescu, cel care l-a cooptat pe Nicoale Ceauşescu în rândurile Partidului Comunist. Cum vi s-a părut?

– Vasile Dumitrescu, fost ziarist, m-a însoţit pe tot parcursul călătoriei în Chile. Era un taciturn simpatic. Chiar când vorbea, trebuia să-ţi ciuleşti urechile, ca să întreţii un dialog cu el. Ştia o mulţime de lucruri şi de acasă, şi de acolo. Colecta întâmplări hazoase, în ciuda faptului că nu avea umor.

– La finalul acestui dialog, ne puteţi dezvălui la ce lucraţi?

– Am un roman gata de tipar, sau sub tipar – nici nu ştiu care e situaţia –, la Editura RAO, unde procesul editorialistic se tot lungeşte. Lucrez la un volum de proză scurtă, care, spre deosebire de roman, comportă dificultatea trecerii mereu de la un univers uman la altul. Am să-l dau anul acesta unei edituri, cu speranţa de a apărea în 2020.

– Vă mulţumesc foarte mult!

 

Interviu realizat de
Ilie Rad

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg