Foștilor mei elevi din actualele clase a XI-a C și a XII-a C de la Colegiul Național „Andrei Șaguna” din Brașov

 

 

De câte ori are prilejul, profesorul Gavrilescu din nuvela lui Mircea Eliade, La țigănci, mărturisește că a ajuns profesor de pian pentru păcatele sale, ingrata condiție fiind consecința unor păcate ale tinereții, atât de des invocate pe parcursul narațiunii. În tramvai, simte nevoia să le vorbească celorlalți călători despre sine, neuitând să invoce aceleași păcate: „Pentru păcatele mele, sunt profesor de pian. Zic pentru păcatele mele, adaugă încercând să zâmbească, pentru că n-am fost făcut pentru asta. Eu am o fire de artist”. Ajuns la țigănci, când bătrâna se interesează dacă este muzicant, Gavrilescu se gândește cu tristețe la ceea ce ar fi trebuit el să devină: „- Sunt artist (…). Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost totdeauna arta pură. Trăiesc pentru suflet” (s.n.). Chiar și fetelor simte nevoia să le atragă atenția asupra adevăratei sale identități, greu de bănuit: „Eu nu sunt un oarecine. Eu sunt Gavrilescu, artist. Și înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. Domnișoarelor, exclamă patetic, după o pauză, la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit și am iubit pe Hildegard” (s.n.). Atunci când i se cere să ghicească, în același spațiu al țigăncilor, profesorul Gavrilescu se referă din nou (mai ales înaintea probei ghicitului) la condiția sa de artist: „Pentru că sunt artist, primesc să fiu pus la încercare, chiar la această încercare copilărească”. Condiția sa ideală este în contrast cu cea a modestului profesor: „Am băut destulă cafea. Eu, domnișoarelor, deși fire de artist, duc o viață regulată. Nu-mi place să-mi pierd timpul prin cafenele”.
Care ar fi, în ultimă instanță, păcatele lui Gavrilescu, atât de des invocate? În ce constă așadar „tragedia” vieții sale?
În lipsa iubitei sale, Hildegard, plecată cu părinții la băi, tânărul Gavrilescu o întâlnește, într-un parc, pe Elsa, care îi va deveni soție. El este impresionat de faptul că, nu contează de ce, fata „plângea în hohote”. Gavrilescu, artistul, și încă adeptul artei pure, se dovedește un sentimental, care face din orice suferință o tragedie: „O fată abandonată îmi rupea inima. Am stat cu ea de vorbă. Am încercat s-o consolez. Așa a început tragedia vieții mele”.
Pînă la urmă de ce ar fi un păcat sau, și mai grav, „tragedia vieții mele”, întâlnirea lui Gavrilescu, în parc, cu tânăra care plângea?
Contează desigur trădarea și uitarea iubirii, dar mai mult reține atenția concesia pe care cel ce ar fi trebuit să devină artist o face sentimentului și afectivițătii. Mărturisind că i se rupea inima văzând-o pe Elsa cum plânge, Gavrilescu pare să spună că, în alt timp și în alte circumstanțe, prin accentuata sa delicatețe și-a pierdut viața autentică și, în mod implicit, condiția de arist, cu a cărei nostalgie trăiește. Pe de altă parte, nu este lipsit de semnificație spațiul în care se consumă „tragedia” vieții lui Gavrilescu. El nu rezistă la proba căldurii (așa cum, în narațiuni exemplare, personajul nu rezistă la proba somnului) și caută răcoarea „arborilor înalți”, făcând abstracție de posibilele lor semnificații, ca liant între terestru și celest, o cale de acces pentru artist spre alte spații. Gavrilescu este atras, atunci, nu de grădina ca imagine particulară a grădinii edenice, ci de o natură estetizată, domesticită, supusă actului civilizator, artificializată în ultimă instanță, îmblânzită cu siguranță (opusă oricum pădurii din final) care ar fi adecvată mai degrabă altei sensibilități artistice decât celei a adeptului artei pure.
Rămânând la spațiul tinereții lui Gavrilescu, acesta este prin excelență unul citadin, specific textelor realiste, nu sensibilității unui artist pur. Este berăria, unde merge cu Elsa, prozaica berărie considerată de Mircea Iorgulescu un templu al lumii caragialiene1, în care cu siguranță nu se consumă absintul ori alcoolurile tari, ci berea, care stimulează locvacitatea și potolește setea unui individ ce plătește tribut simțurilor. Nu știm despre ce au vorbit Gavrilescu și Elsa în berărie, probabil că, dacă naratorul nu ne spune, despre nimic important, ceea ce accentuează apropierea celor două personaje de lumea lui Caragiale. (De altfel, s-a atras atenția asupra universului citadin, al unui București toropit de căldură și supus agresiunii sunetetelor stridente ale tramvaiului.) Același Mircea Iorgulescu observa că personajele lui Caragiale „vorbesc pentru a trăi; mai exact, pentru a se iluziona că trăiesc. Vorbitul nu este pentru ei nici mijloc, nici scop: este o formă de viață. Ei vorbesc așa cum cum peștii înoată și păsările zboară. A vorbi înseamnă în această lume a exista, iar vorbitul ține loc de orice”2.
Gravitatea păcatului comis de Gavrilescu se dezvăluie însă (și) din alt unghi. Neavând bani, el acceptă să-i achite Elsa consumația. Chiar dacă a intrat în berărie, precum Mitică al lui Caragiale, soarta lui Gavrilescu a fost hotărâtă de lipsa de bani. Profesorul este pe deplin conștient de acest lucru și o mărturisește de altfel: „Dacă aș fi avut bani cu mine și aș fi putut plăti consumația, viața mea ar fi fost alta. Dar s-a întâmplat că n-aveam bani și a plătit Elsa. Și a doua zi am umblat peste tot, să caut bani să-mi plătesc datoria”. În planul semnificațiilor simbolice ale narațiunii datoria pe care Gavrilescu nu și-o putuse plăti este în primul rând nu atât datoria față de Elsa, ci datoria față de realitatea imediată, concretă, a banilor, care îi organizează autoritar existența. Se pare că întâmplarea de atunci a determinat traseul existenței lui Gavrilescu, ale cărui drumuri au ca scop tocmai obținerea banilor3. Să ne amintim că prima întrebare pe care și-o pune profesorul Gavrilescu în legătură cu țigăncile este una legată de bani: „Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt țigănci, mă rog, de unde au ele atâția bani? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane”. Din același unghi, Gavrilescu își pune o altă întrebare („o altă întrebare”, zice el): „Să presupunem că aș avea 20 de ore pe săptămână, tot mi-ar trebui 500 de săptămâni, adică aproape zece ani, și mi-ar trebuui 20 de eleve cu 20 de piane. Dar problema vacanțelor de vară, când îmi rămân doar două, trei eleve? Dar vacanțele de Crăciun și de Paște? Toate orele astea pierdute sunt pierdute și pentru milion. Așa că n-ar fi vorba de 500 de săptămâni cu 20 de ore și 20 de eleve cu 20 de piane pe săptămână, ci mult mai mult, mult mai mult!”
Având nostalgia condiției la care nu a avut acces, profesorul Gavrilescu are în egală măsură nostalgia culturii și a artei în general. În tramvai, el vorbește despre colonelul Lawrence al Arabiei, dar nu atât faptele și semnificația acestora îl interesează. Gavrilescu amintește discuția studenților, din care a reținut doar o formulare, care este pentru el certitudine a expresiei și garanția artei înseși. O anumită frază îl tulbură în mod deosebit pe Gavrilescu, frază pe care o izolează de altfel fiindcă vede în ea însăși manifestarea artisticului: „Îmi place să intru în vorbă cu oamenii culți. Tinerii aceștia, domnul meu, erau, desigur, studenți. Studenți eminenți. Așteptam cu ei în stație și i-am ascultat. Vorbeau despre un anumit colonel Lawrence și de aventurile lui în Arabia. Și ce memorie! Recitau pe dinafară cartea colonelului. Era o frază care mi-a plăcut, o frază foarte frumoasă, despre arșița care l-a întâmpinat pe el, pe colonel, undeva în Arabia, și care l-a lovit în creștet, l-a lovit ca o sabie… Păcat că nu pot să mi-o aduc aminte, cuvânt cu cuvânt. Arșița aceea teribilă a Arabiei l-a lovit ca o sabie. L-a lovit în creștet ca o sabie, amețindu-l” (s.n.).
Pe de altă parte, Gavrilescu îl amintește pe colonelul Lawrence în legătură cu o căldură ieșită din comun, care poate fi suportată doar prin cultură. El este de altfel convins că omul poate suporta canicula (descompunerea ce-i amenință ființa) numai dacă este cult. Revolta sa în fața condiției modeste a celor trei fete de la țigănci transcrie opoziția cult-incult (analfabet):„Știți voi bine ce sunteți. Sunteți țigănci. Fără nicio cultură. Analfabete. Care dintre voi a auzit de colonelul Lawrence?”
Spațiul modestului profesor de pian este al unui București canicular, în bună parte diurn și, până la un punct, după cum s-a remarcat de altfel, caracteristic lui Caragiale și prozei realiste în general. Este un spațiu agresiv, care-i etalează nemilos individului vulnerabilitatea. În tramvaiul cu care se duce la una dintre eleve este o „căldură încinsă, năbușitoare”, care-i impune gesturi ce-i accentuează lui Gavrilescu modesta condiție: „După ce se așeză, își scoase batista și-și șterse îndelung fruntea, obrajii apoi înfășură batista pe sub guler, în jurul gâtului, și începu să-și facă vânt pe sub pălăria de paie”.
Ștefan Borbely vorbește de „o logică a dublului în nuvela lui Eliade, bovarismul existenței «pure» fiind dublat de tribulațiile cotidiene, acumulate sub zodia păcatului umilitor («păcatele mele»: expresie predilectă)”4
Contrastul dintre condiția ideală, dorită, și cea de profesor de pian a lui Gavrilescu este accentuată de contrastul pe care îl implică numele personajului5.
Numele profesorului trimite la un Gavril, Arhanghelul, cel care îi vestește fecioarei Maria nașterea lui Iisus. După cum se cunoaște de alfel, Gavril înseamnă „alesul lui Dumnezeu”. Departe, firește de acest Gavrilescu, căruia „-escu” îi accentuează apartenența la un grup, în care el trăiește, într-un anumit fel, sub semnul anonimatului (Se pare că numele de familie terminate în -escu /-esc au proveniență adjectivală, însemnând inițial ceea ce aparține unui Gavril).
Este ușor sesizabil în nuvelă un dialog al personajului cu sine însuși. Gavrilescu se adresează lui însuși, își comunică niște adevăruri care oricum nu ar putea interesa un posibil interlocutor, și o face ca și cum în ființa lui s-ar afla două persoane. În timp ce traversează grăbit coridorul, zărind un scaun liber, personajul „își spuse: «Ești un om cu noroc, Gavrilescule»”. Îl frământă și problema țigăncilor: „Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt țigănci, mă rog, de unde au ele atâția bani?”. Exemplele pot continua: „Gavrilescule, șopti, atenție! că parcă ai începe să îmbătrânești! te ramolești, îți pierzi memoria. Repet: atenție! că n-ai dreptul. La patruzeci și nouă de ani, bărbatul este în floarea vârstei…”. Sau: „«Pleacă lumea la băi, își spuse, mâine-poimâine pleacă și Otilia!»”. Ori: „«Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare» își spuse visător”. De fapt un altul i se adresează profesorului, fără ca acesta, lucid, să primească replica, un altul ce se insinuează ca un celălalt, umbra lui Gavrilescu și proiecția ideală a acestuia, în lumea artei. Dialogul acesta, mai bine zis prezența vocii care i se adresează personajului, trădează aceeași „ruptură” sesizabilă pe parcursul nuvelei, dintre ceea ce este el, modest profesor ființând în orizontul omului comun, și ceea ce ar fi putut să fie, artistul, adept al artei pure.

 

 

Note
1 „Berăriile, bodegile, birturile, cârciumile, cafenelele sunt în această lume temple, locuri de comuniune, iar vorbăria are și o semnificație ritualică” ( Mircea Iorgulescu, Eseu despre lumea lui Caragiale, București, Cartea Românească,1988, p. 28).
2 Ibidem, p. 26.
3 Este recunoscută puterea diabolică pe care o are banul asupra omului. Dincolo de „forma lor rotundă și materialul strălucitor din care sunt făcuți”, prin care „se asociază principiilor solare și valorilor cerești”, banii, „din cauza puterii lor necontrolate și incontrolabile asupra omului, sunt considerați întruchiparea răului, simbol al amăgirii, deșertăciunii și pierzaniei” (Ivan Evseev, Dicționar de simboluri, București,Vox, 2007, p. 54).
4 Ștefan Borbely, Un mit modern: La țigănci, în La țigănci de Mircea Eliade în cinci interpretări, Selecția textelor și coordonarea volumului Ion Simuț, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 2008, p. 111.
5 „Numele protagonistului sugerează, de asemenea, o dedublare, prin analogie cu arhanghelul luminii, Gabriel (Gavriel), al cărui nume semnifică – după Nicolae Moldoveanu – «Puternicul (eroul) lui Dumnezeu sau erou (este) Dumnezeu. Dumnezeu este tare. Viteazul lui Dumnezeu»” (Ibidem, p. 111).