Motto: „Ceea ce vine pe lume fără
să neliniștească nu merită nici atenție, nici răbdare”
(R. Char în Jean-Luc Marion, 1996, p. 77)

Considerații preliminare

La începuturi, în pline tării ale Firii pe aceste meleaguri, mirajul Transilvaniei și al primelor ei colonizări (adulmecări antropogene) venea mai mult ca sigur din aceea că instabilitatea acestui nucleu geografic reprezenta forța inevitabilă de atracție a „viitorului imprevizibil” – ca să folosim o expresie celebră din Lévinas – „«(…) imprevizibil» nu fiindcă depăşeşte puterea vederii, ci fiindcă, fără chip şi adâncit în neant, el se înscrie în abisul insondabil al elementului, venind dintr-o consistenţă opacă şi fără origine, din infinitul rău sau din indefinit, din apeiron. El nu are origine, fiindcă nu are substanță, nu se agață de un «ceva», calitate care nu definește nimic, fără un punct zero prin care să treacă o axă oarecare, materie primă absolut indeterminată” (Lévinas, 1999, p. 135).
La începuturile ei, Transilvania era o zonă aproape ecuatorială – cumva tropicală în fertilitățile ei înrâurit înfruptate; o zonă care „nu arăta așa cum arată astăzi. Păduri sălbatice se întindeau de la un capăt la altul. Nici măcar soarele nu putea să le străbată pentru a usca pământul umed. Izvoarele și râurile curgeau sălbatic peste maluri. Formau mlaștini, unde viețuiau lighioane veninoase. Pe atunci trăiau aici mai mulți urși și lupi și alte sălbăticiuni decât oameni. Numele Tatălui Ceresc nu era cunoscut în aceste părți. «Păgâni» erau locuitorii. Nu existau orașe și nici sate, drumuri sau vii, livezi sau grădini cu flori, câmpii semănate cu orz sau grâu. Doar munții se înălțau la fel de frumoși ca și acum, râurile curgeau, iar plantele înfloreau la fel ca acum. Și peste acestea soarele răsărea dimineața în est și apunea seara în vest. În acest ținut s-au așezat germanii. Casele lor erau la început foarte simple. Grinzi puternice, încrucișate, sau garduri solide întărite cu lut erau cei patru pereți ai casei. Peste aceștia se ridica acoperișul din paie. Pe lângă casă era curtea largă cu șopron și grajd. Toate acestea erau înconjurate de un gard înalt și puternic, pe care jivinele pădurii nu puteau nici să-l sară, nici să-l doboare. În jurul casei se întindea câmpul semănat cu orz și secară, ovăz și grâu, in și cânepă. După acestea era doar pădure și iar pădure.” (Kisch, 1926, pp. 6-7 în Berendea, 2015, p. 168) [1].
Personajul Simina pare a veni înspre cititor direct din fantasma mistică a acestui ciorchine fabulos (și nemaiîntâlnit) de păduri, fiind o fiică a primelor colonizări și a aventuroaselor strămutări germanice (în spirit și posibil și în genă). Un caracter (o manifestare a însăși limitei cupide [pofticioase] dintre căldura liniștitoare a umanului și atracția destabilizantă a bestialului) născut din curiozitățile calde ale Bestiei ce a învățat să se prezinte în văluri, în voaluri incitant-evazive și în mult mai proaspete epiderme umane, dar unul care păstrează totuși (încă) o serie de puternice trăsături mitologice proto-germane (dacă luăm în seamă filonul întunecat și trainic-arhaic pe care sașii l-au adus și l-au sădit în mod mistic și cu o sacralitate sălbatică a ritualurilor tradiționale în aceste locuri ireale și inițial tainic-neumblate [și care predispun la derealizare]). Mai mult decât atât, tipul de relație pe care Simina și familia ei o au cu pământul și cu sălbăticia (indeterminatul virulent al pădurii și al locurilor neumblate) este exact același pe care l-au avut și sașii în cadrul colonizărior întreprinse de aceștia: „A suspenda prin posesie această independență a ființei, această materialitate a non-eului elemental, nu e echivalent nici cu a gândi această suspendare, nici cu obținerea ei cu ajutorul unei formule. Modul de a accede la obscuritatea insondabilă a materiei nu este o idee a infinitului, ci muncă. Posesia se realizează prin luarea în posesie sau muncă, destinul propriu al mâinii. Mâna este organul de prindere și apucare, organul celei dintâi, oarbe prize în fojgăială (…)” (Lévinas, 1999, p. 135).
Mâna Siminei, o mână obișnuită să absoarbă în ea culorile pământului, să le filtreze, să le „stârnească” imediatețea și diminețile și să le reverbereze apoi peste tot în antropicul primitiv dar feroce și trainic ce înconjoară gospodăria ei și a tatălui ei (Neacșu), este prezentată de Slavici drept culoare pură a speciei, cumva pre-langajier, și avant la lettre pe modul enunțat de Francis Bacon atunci când, într-un interviu din 1963, acesta afirma că ori de câte ori, într-o pictură, povestea din spatele unui tablou „vorbește” mai tare decât tonul culorilor acestuia, se instalează plictiseala. Deloc coincidențial, mâna fetei apare ca obiect „sacrosanct” (intangibil, inviolabil) pentru Martin (omul în a cărui casă fata s-a oferit să lucreze în schimbul găzduirii): „– [Nota autorului: Martine], Eu te rog să mă primești, grăi dânsa, și să mă dai ca pe netrebnică din casă dacă te vei căi ori copiii vor simți vreodată că nu mai au mumă. El se uită lung și nedumirit la dânsa, apoi dădu de câteva ori din cap. – Asta nu se poate, zise el. N-am eu casă pentru d-ta, nici nu sunt om să pot purta cămăși spălate ori să mănânc pâine frământată de mâna d-tale. N-aș mai avea tignă cât e ziua, nici odihnă cât e noaptea.” (Slavici, 2008, pp. 104-105).
Neavând nevoie de o poveste care să le exprime vreo lipsă, aceste mâini, făcute din fibre și elongații pure de specie, acționează în relația fetei cu ea însăși ca un „terminal” de investire, conectare (la sine), consacrare și validare a mementourilor („Simina își încleștă mâinile, rămase câtva timp cu ochii ațintiți la el, apoi își acoperi fața cu amândouă mâinile și suspină adânc și lung.” [Slavici, 2008, p. 124]); iar în relația cu pretendenții ei ca un portal magic aflat între sistolă și diastolă, înspre inima (sensibilitățile altminteri intangibile ale) fetei și înspre reactorul epifaniei pe care aceasta o instanțiază: „El se sculă apoi, se duse la dânsa, îi apucă mâna [nota autorului: sublinierea noastră] și se uită în fața ei. – Rău ai slăbit, urmă apoi. Dar să nu crezi, Simino, că mai umblu cu gândurile pe care le-am avut odată. Mă crezi tu, Simino?! – Te cred, Șofroane! răspunse ea. Deodată însă o năpădiră lacrimile.” (Slavici, 2008, pp. 112-113).
Busuioc și Iorgovan (tatăl și fiul), în fascinațiile lor perverse, nemărturisite și formidabil-maniacale pentru fată, trăiesc în prezența Siminei fantasma mistică despre care ne vorbește Lacan – o fantasmă pe care o are toată lumea și care se manifestă ca perversiune și, mai precis, ca père-version [2]: copilul este sindromul părinților (încarnarea incontrolabilă [și nu de puține ori labilă] a acestora). În cadrul fantasmei mistice (sub influența căreia cele trei personaje [Iorgovan, Simina și Busuioc] se învolburează și se ambalează înspre dar și în contra ascuțișurilor sfidătoarelor serenități arhaice), ființele comunică între ele prin voințele dement-precoce ale libidourilor de a deveni libere (de a se elibera din locusul cultural ce le-a fost alocat) și prin transpunerile acestor voințe în viscerele de lumină ale aurorei care trezesc în om niște țipete de nevoie (de „dorință compulsivă” – pulsatilă ca și protoplasma înnebunită) ce (stră)bat de dincolo de durere și plăcere, înspre sânul însuși al muntelui locului (locul de unde curge laptele gros de ceață al stabilităților și al împământenirilor acestuia); țipete care reprezintă, în fond, cuvinte din acea Grundsprache – germana foarte veche despre care se spune că poate atinge rădăcina organică a ființei.
*
A încadra proza scurtă a lui Slavici în mai mult decât bizara linie „profetică” a „nuvelei psihologice” echivalează cu a o amputa din start, printr-o non-reacție (neajutorată, greoaie și seacă ca un sac umplut cu mușcături de molii și cu negreala ștersăturilor ce voiau de fapt doar să „învelească”) la potențialul real al acestor opere: acela de a afecta un întreg sistem de reprezentări prin distrugerea aproape totală a oricărui tip de adăpost sufletesc; prin lăsarea omului gol și singur (fără strategie, cu o înțelegere îngrijorător de elementară/rudimentară și, am mai spune, chiar și fără tragedie) în fața gravității, a avidității și a venalității spontane a forțelor de expresie ale fermentației crunte (întunecată și rece-îndârjită) a Abisului.
Pădureanca este o povestire cu și despre formele psihice umane ce nu se mai vor pe ele însele (ce-și vor/cer vidul sau nimicul cinstit înapoi), cu și despre „(…) epifania negativă a ciclului lunar și vegetal (…) asimilată frecvent de teologi cu întoarcerea la inform, la haos, la histoliza [3] diluviană. [Nota autorului: Manifestările deviante ale lui Iorgovan (bețiile „batarde” și nihilismul său de bufet clăbucit) şi ale lui Şofron deopotrivă (încercările sale melancolic-labile și incipient maniaco-depresive de a prinde prepelițele din zbor și de a o săruta cu de-a sila pe Simina) pot fi interpretate ca relevând de] practicile inițierii și jertfei [nota autorului: care] se leagă astfel cât se poate de firesc de practicile orgiastice. Acestea sunt de fapt o comemorare rituală a potopului, a întoarcerii la haosul din care ființa trebuie să iasă regenerată [4]. În orgie are loc o pierdere a formelor: norme sociale, personalități și personaje: se experimentează din nou starea primordială, preformală, haotică. [5] [nota autorului: aici se eliberează libidoul] Această abolire a normelor ar mima, dupa opinia lui Eliade [6] «dobândirea condiției semințelor care se descompun în pământ, părăsindu-și forma pentru a da naștere unei plante noi».” (Durand, 1977, pp. 387-388).
Șofron și Iorgovan se comportă astfel în apropierea Siminei deoarece aceștia răspund în mod inconștient chemării Wesen-ului din fată [nota autorului: termenul „Wesen” desemnează o creatură legendară ce poate să-și asume atât o formă umană, cât și una animalică; o încarnare alternativă și tainică a animalelor arhetipale], adică a informului pregnant din viața ei secretă dar neîngăduitor de autentică, un fapt-de-a-fi-prin-suscitare supraomenesc, arhaic- și intuitiv-animalic, „aplombat” agitațiilor surde (făcute din mii de chemări mute dar stridente) și liber de reprezentări, logici și norme culturale; un element capabil să convertească instantaneu orice idee despre dragoste și dedicare a celor doi bărbați într-o „pseudometafizică”. Acest lucru se pe-trece deoarece, într-o lume înfricoșată de golul și de non-sensul din ea însăși, Simina întruchipează justețea spiritui golului/hăului întunecimilor arhetipale ale pădurii, ceva venit dinspre frăgezimea inalterabilă (incoruptibilă și inalienabilă) a festivităților neștiute și azi adânc desacralizate ale pădurii. Ea vine dintr-o lume în care „(…) «motorul imobil» produce și dirijează mișcarea fără să se antreneze în ea; [nota autorului: în care] cunoașterea luminează acțiunea fără a participa la schimbările ce intervin, ordinea spirituală o călăuzește pe cea temporală fără să se amestece în sinuozitățile sale; astfel, fiecare lucru rămâne la locul lui, fiecare păstrându-și rangul ce i se cuvine în ierarhia universală; (…), [nota autorului: înspre o lume în care] Nimeni și nimic nu se mai află astăzi la locul cuvenit; oamenii nu mai recunosc nicio autoritate efectivă în ordinea spirituală și nicio putere legitimă în ordinea temporală; [nota autorului: în care] «profanii» își permit să discute lucrurile sacre, să le conteste caracterul și chiar existența; inferiorul a ajuns să judece superiorul, ignoranța impune limite înțelepciunii, eroarea biruie adevărul, umanul se substituie divinului, pământul are mai multă importanță decât cerul, individul se proclamă măsura tuturor lucrurilor și pretinde să dicteze universului legile plămădite de propria sa rațiune, slabă și supusă greșelii. «Vai vouă, călăuze oarbe» spune Evanghelia; astăzi vedem pretutindeni doar orbi conducând alți orbi care, dacă nu vor fi opriți la vreme, se vor prăbuși împreună în prăpastia spre care se îndreaptă.” (Guénon, 2008, p. 107).

Note
1 Citarea Ancuței Berendea: Kisch, Oskar. (1926). Die wichtigsten Ereignisse aus der Geschichte von Bistritz und des Nösnergaues von der Zeit der Kolonisten-Einwanderung bis zur Gegenwart in zwei Bänden. 1 Band (1141-1699). Druck und Verlag der Buchdruckerei Minerva, Bistritz, Siebenbürgen.
2 Busuioc, tatăl lui Iorgovan este (în)stăpânit de puternice efluvii perverse pentru viitoarea lui (posibilă) noră: „O vedea pe Simina scoțându-și cu vârful degetelor cele câteva fire de păr din față și uitându-se apoi drept în ochii lui: era peste putință s-o uite el aceasta! Adeseori, dac-ar fi stat Simina înaintea lui și i-ar fi poruncit să taie, să spânzure, să dea foc la casa lui, el s-ar fi supus orbește: tocmai de aceea însă el nu putea să împlinească dorința ei; îi era ca și când ar ști că dacă n-o va împlini, va veni ea însăși la el să stăruiască. Nu era răutate în Busuioc, era însă dâca omului zăcaș, care nu-și prea dă nici el însuși seama despre supărarea sa.” (Slavici, 2008, p. 99).
3 Nota de subsol a traducătorului (Marcel Aderca) despre histoliză: „în accepțiune biologică, distrugerea țesuturilor care se produce în mod normal la un animal viu”.
4 Nota lui Gilbert Durand: referință la Mircea Eliade, Traité d’Histoire des réligions, Payot, Paris, pp. 305-306.
5 Nota lui Gilbert Durand: referință la Mircea Eliade, op.cit., p. 307.
6 Nota lui Gilbert Durand: referință la Mircea Eliade, op.cit., p. 309.