Atracție și incompatibilitate fatală între Seltenvogel (Simina) și un întârziat Kehrseite-Schlich-Kennen (Iorgovan)

Iorgovan, un personaj ce întruchipează începuturile banale și respirațiile trase mereu cu un tempo în urmă, rămâne un călător înstrăinat care nu mai reușește să-și găsească un loc unde să poată „înnopta” și care a rămas corigent sau pur și simplu a lipsit de la lecția proustiană vis-à-vis de timp și vocație: „Dar, uneori, tocmai în momentul când totul ni se pare pierdut, vine avertismentul care ne poate salva: ai bătut la toate ușile în dosul cărora nu este nimic, și de singura prin care poți să intri și pe care ai putea să o cauți zadarnic timp de o sută de ani, te izbești fără să-ți dai seama, și ea se deschide.” (Proust, 1977, p. 253) Din acest motiv, acestuia i se „crapă de ziuă” direct în cap, orice tip de prefigurare îi devine nu doar imposibilă, ci de-a dreptul insuportabilă, iar încordarea necesară regăsirilor sfârșește prin a-l ucide. Blocat între autosuprimare și denaturare, acesta rămâne singur cu Nihilismul – cu natura însăși a epocii sale (distinctă și independentă de epoca sa așa cum apărea aceasta în formele fizice și discursive târzii ale vieții de zi cu zi) pe care Nietzsche o vedea ca fiind „oaspetele ei ce mai neliniștitor”, unul care folosește perspectivele multipe (în cazul său – țăran / intelectual) pentru a schimonosi și pentru a dezumaniza prin blocarea subiectului între chip și față, tot așa cum sternul este imobilizat (țintuit) de coaste și clavicule. Îndrăgostit fiind de chipul Siminei, acesta confundă fața de-o blândețe proaspătă și ademenitor-dulce a fetei cu chipul ei monstruos și fatal-necruțător de Wesen, nereușind să-și explice nici măcar la sfârșit de unde vine incompatibilitatea jenantă și intimidantă dintre el și fiica lui Neacșu – nereușind, altfel spus, să-și lămurească lui însuși propriul său fapt de a fi îndrăgostit (expus în resortul său cel mai intim nevoii de încoronare prin provocare și prin satisfacție de sine [Selbstgenuss] învigorant-întremătoare și răscumpărată tainic întru animalic a fetei); nereușind să-i dea de cap aparenței tenebros (tulburător)-inocente întruchipate cu o permanrență atât de crud-silvatică de Simina: „Chipul nu coincide cu fața. Ori de câteori ceva ajunge la expunere şi încearcă să surprindă propriul său fapt de a fi expus, oriunde o ființă care apare se scufundă în aparență şi trebuie să-i dea de capăt, avem de-a face cu un chip. (De aceea arta poate da chip şi obiectului neînsuflețit, naturii moarte; şi de aceea vrăjitoarele, pe care inchizitorii le acuzau că sărută de Sabat anusul lui Satana, răspundeau că şi acolo există un chip […]).” (Agamben, 2013, p. 70) Mai departe, Chipul stă legat în mod ezoteric de „(…) acel ‘cumva’ prin care continuă procesul vieții, [nota autorului: și pentru care] încă lipsește o denumire. (…) [nota autorului: Iorgovan, trăind în] situația unei lumi ‘postsubstanțiale’ (…), [nota autorului: suferă pe pielea sa consecințele directe ale faptului că] se prea poate ca aceasta să aibă un sens cu totul diferit de cel al unei revolte ‘diabolice’ latente împotriva apelurilor ființei.” (Sloterdijk, 2002, p. 57)
Simina este o expresie cast-fierbinte și cast-palpabilă a excedentului frenetic (excesiv) care își dorește, dar mai ales care trebuie! efectiv să circule de la animal la om și să-l situeze pe acesta din urmă în protonul timpului (în general) și al veacului (în particular) ca fiară vertebrată (și suturată). O atare situare se face, așa cum spunea André Breton, prin certitudinea poetică a venirii („frumusețea sau va fi convulsivă, sau nu va fi deloc”). Doar în acest mod devine ființa umană capabilă să rămână (să dăinuie) în lungul și de-a lungul vremii printr-o aparetenență aproape uterină la căldura urmelor lăsate în mâlul reavăn de intensitatea vitală (și vitalistă) a pasului animalului arhetipal: „Secolul (…) este o fiară. (…) La început, e o fiară vie. La sfârșit, ea-și privește urmele lăsate. Între cele două momente, chestiunea decisivă e cea a vertebrării, a robusteții șirei spinării. Ce să-nsemne toate acestea pentru un filosof ? (…) [nota autorului: O încercare de a construi] o viziune organică, și nu mecanică, a secolului [nota autorului: bold-urile noastre]. Îndatorirea gândirii e să subiectivizeze secolul, înfățișat ca o alcătuire înzestrată cu viață. (…), [nota autorului: având acum mai mult decât oricând nevoie] de o reprezentare organică unificată. (…) Chestiunea ontologică majoră (…) este următoarea: ce este viața? Cunoașterea trebuie să devină intuiție a valorii organice a lucrurilor. Tocmai de aceea, metafora cunoașterii veacului poate fi tipologia unei fiare. Cât despre chestiunea normativă, ea se formulează astfel: Ce este viața adevărată, ce înseamnă a trăi cu adevărat, a trăi o viață în adecvare cu intensitatea organică a trăirii ? (…) Ce este secolul luat ca organism, ca fiară, ca putere înzestrată cu osatură și cu viață ? Întrucât coaparținem acestui secol vital. Trăim în chip necesar din această viață care este a lui (…) veacul ca fiară este ‘fiara mea’. Această identificare vitală imprimă mișcarea poemului: se va face trecerea de la privirea îndreptată asupra fiarei la privirea fiarei. (…)Văzând lucrurile cu propriii săi ochi, gândirea poetică a timpului constă în faptul de a le vedea totuși cu ochiul veacului însuși. [nota autorului: și însușit]” (Badiou, 2010, pp. 21-22)
Imaginea luminoasă ca un izvor a Seltenvogelului construindu-și cuibul („văzând că el vine pas cu pas spre dânsa, lăți un mănunchi ca să-i poată vedea spicele, alese apoi câteva dintre cele mai frumoase, le înnodă paiul potrivindu-le în chip de aripă și rupse în cele din urmă paiele, o șchioapă din jos de nod. ” [Slavici, 2008, p. 50]) probează încă o dată adcevărul potrivit căruia monștrii rar ucid, instinctul lor de conservare / perpetuare îndemnându-i întotdeauna să posede sub forma memorabilului – adevărata fibră și pulpă a organicității și adevăratul resort al vitalismului: „Tu ai durmit astă-noapte aici, întinsă pe un braț de fân, și ai durmit bine, dar ei au durmit în paturi cu perini de puf și n-au să uite niciodată c-ai durmit în șura lor.” (Slavici, 2008, pp. 44-45)
Citind în 2015 Pădureanca lui Slavici, nu putem să nu observăm cum, în plin an de rătăciri ce se încolăcesc până ajung să colcăie în subteranele urbanofile – unde adesea cade o burniță jignită ca o bufniță ingrat-intrigată și unde după ploaie din pământ ies aburi fierbinți de bitum și crom în Aurora Boreală Neagră a cartierelor ce nu-i mai lasă pe oameni să intre înapoi în viețile lor – reapare nașterea care te face să te simți divin de singur și de sigur între incisivii Bestiei Providețiale (Favorabile), în avanposturile absolute ale reasumării și ale reascuțirii și tensionării dement-fascinante a zvâcnirilor pentru coapsele apetisante ale primei iubiri. Respirația-ți sacadată de o panică sfânt-convulsivă și sever-dedicată dezinhibă în mod iremediabil evadarea atotpătrunzătoare și gâfâiala înfometată a unui vânt de vară pe sub fustă, ce dezveleşte galeş-visceral (în multe penumbre și alte nuanțe cald-neliniștitoare de întuneric post-uterin) genunchi apetisanți, iar solzii crescuți pe fața-ți de crocodil, în felul surprinzătorului încurajator, își arată părțile prietenoase și estetice / plăcute ale metalului (în care și-au ales să dăinuie, să se confeseze, să se așeze, să se liniștească și să se împlinească peste și printre istorii), astfel încât pot fi din nou curbați pentru a-ți permite să zâmbești.

Bibliografie:
Agamben, Giorgio. (2013). Mijloace fără scop. Note despre politică. Traducere de Alex Cistelecan. Cluj-Napoca: Editura TACT.
Badiou, Alain. (2010). Secolul. Traducere de Emilian Cioc. Cluj-Napoca: Editura Idea Design & Print.
Proust, Marcel. (1977). Timpul regăsit. Vol, I. Traducere de Eugenia Cioculescu. București: Editura Minerva.
Slavici, Ioan. (2008). Pădureanca. București: Editura Cartex 2000.
Sloterdijk, Peter. (2002). În aceeași barcă (Eseu despre hiperpolitică). Traducere de Ovidiu Țichindeleanu şi Konrad Petrovszky. Cluj-Napoca: Editura Idea Design & Print.