Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pământ ferm

Pământ ferm

 

 

Tahar Djaout (11 ianuarie 1954 – 26 mai 1993) a fost un jurnalist, poet şi scriitor algerian, asasinat în 1993. S-a născut în 1954 în satul algerian Oulkhou (Ighil Ibahriyen) din regiunea Cabiliei. Devine, în anii ’80, una dintre figurile literare promițătoare ale Algeriei şi o voce vibrantă, bine articulată în presa algeriană. Între 1980 şi 1984 este responsabil de rubrica de cultură a săptămânalului Algérie Actualité. În 1985, pleacă pentru doi ani în Franța cu o bursă pentru jurnalism, alături de familia sa, însă revine în 1987 în Alger şi îşi reia activitatea publicistică. Pune bazele săptămânalului Ruptures, al cărui prim număr apare pe 16 ianuarie 1993.
Este autorul mai multor romane (L’Exproprié, Alger, 1981; Les Chercheurs d’os, Ed. du Seuil, 1984; L’Invention du désert, Ed. du Seuil, Paris, 1987; Les Vigiles, Ed. François Majault, Paris, 1991), al unui volum de povestiri (Les Rets de l’Oiseleur, 1984), de interviuri (cu Mouloud Mammeri, Alger, 1987) şi al numeroase volume de poezie (Solstice barbelé, Canada, 1975; L’Arche à vau-l’eau, France, 1978; L’Oiseau minéral, 1980; Insulaire et Cie, 1980; L’Etreinte du sablier, Oran, 1983; Les Mots migrateurs, Alger, 1984). Pornind de la unul dintre romanele sale, regizorii Kamal Dehane şi Mahmoud Ben Mahmoud ecranizează Les Vigiles, sub titlul Les Suspects (2004). După uciderea sa, BBC realizează un documentar intitulat Shooting the Writer, în care scriitori algerieni de limbă franceză (Rachid Mimouni) şi arabă (Tahar Ouettar), jurnalişti şi membri ai familiei depun mărturie despre asiduitatea şi convingerea cu care Tahar Djaout a luptat pentru libertatea de exprimare a artistului, pentru drepturile cetățenilor algerieni, pentru egalitate şi dreptate.

 

 

Pământ ferm

 

mirosurile tale marine
şi moara de apă mă acaparează.
îmi revin imagini de înec ca şi cum marea
iubeşte cu o tandrețe lacomă de mamă canibală.
îmi amintesc
stăruința sevelor grăbindu-se spre gratiile
de piele
constrângătoare.

îndrăgeam aventura fără scăpare,
deja îmbogățit de atâtea încărcături
prinse la prova sânilor tăi.
mâinile mele clădindu-ți trupul,
nuanțând tainele famelice,
alungând aurul florilor?

ştiam, de exemplu, că ghimpele țâței presimțea furtuna amară.

cunoşteam aproape totul: mareele tale
ținute din scurt,
ritmul respirației, răşina subrațului,
mirosul tău de mare lactee, umbrele care mă adăposteau seara,
gesturile tale care îmi îndulceau unghiurile.

îți numisem sexul o pasăre a paradisului.

parfumurile tale submarine.
şi moara de apă mă prinde în fluxul ei
când ies la iveală tu eşti acolo
să-mi opreşti leşinul.

trupul tău este pământul ferm.

 

Verdictul mării

 

muncile mării.
deriziunea bogățiilor
anulate în flux şi-n reflux.

ochii copilăriei mele au fost şocați de această imagine:
marea îşi risipea argintul spumei
ca lacrimile uşoare ale bocitoarelor.

destuparea prăpăstiilor,
sclipiri de aur rare,
zbateri de animale neobosite:
adevărată chinezărie repetitivă şi strălucitoare.
seara,
nu mai rămânea pe nisip
decât scheletul spongios al sepiilor.

decenii întregi, trupul mi se eroda pe plajă.

reîncepeam în fiecare an, sarea
săpând fără milă
galerii în pieptul meu.

când nu voi mai avea nicio zdreanță de carne
care să-mi lumineze oasele,
voi reveni să văd retragerea mării,
sentință a morții
modelabilă în suprafață.

voi regăsi marea

 

Zile pe dos

 

ziua se naşte chiar
din acest pilon familiar,
dintr-o piuă de care-mi amintesc
care nunteşte grăunțele cu cântecul.

apa şi femeia se trezesc,
deznoadă un râset albastru care întâlneşte
pasărea nicicând ațipită.

conjugarea cristalului.

picioarele copilului țâşnesc
într-un avânt care le măreşte;
animalele hărțuiesc zorii
de culoarea unui metal nesecat.

*
urcă adesea în mine
aidoma unui înecat fără scăpare,
această țară a zorilor întinşi ca un cearceaf
a cărei bucurie am pierdut-o,
această țară din care nu mai rămân
decât luminile grele de bronz,
cuvintele de nevindecat
mărginite în gât de
astfel de aşchii.
privesc cum se naşte ziua care îmi tranşează singurătatea.

 

Copac alb

 

bogăția mea
este zăpada
şi lumina sa aureolară.

adun fructele
copacilor închişi în alb
şi-mi trimit păsările
să asculte înălțimile.

pasăre,
solul meu
în adâncul tăinuit al arborilor.
pasăre,
stea mobilă
care incendiezi zăpezile.

aştept
– cerul coboară
pe dinții oraşului

aştept –
şi umbra învăluie
casele încremenite.

când va cădea peste noi
focul
zilei?
ațâț,
în aşteptare,
cenuşa unei veri moarte.

 

 

în românește de
Irina-Roxana Georgescu

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg