O anchetă a revistei Vatra (nr. 12/2018), sărbătorind Cărțile literaturii române, la Centenar ne înștiința că Panait Istrati ar fi „cel mai subevaluat scriitor român”. Tocmai el, cel care gustase din glorie precum nici un alt scriitor de-al nostru, cel care ne împărtășise „fragmente ale unei autobiografii niciodată sfârșite”, cum spunea Eliade și care, suflet răzvrătit, în chip de militant, denunțase – printre primii – ororile regimului sovietic, suportând o violentă campanie denigratoare, devenind dintr-un răsfățat, un prohibit. Venit din lumea Brăilei, un „oriental” care a ținut să fie scriitor român, Istrati a transferat în literatură o lume pestriță, amorală, forfotitoare, în destrămare, de un pitoresc exotic. Iar eroii săi, trăindu-și viața (ticăloasă) așa cum le poruncea firea, de o candoare ultragiată sunt victimele „sângelui clocotitor”. Chiar Panait Istrati se explica în acele pagini auto-biografice (v. Trecut și viitor, 1925), notând că, înfruntând un destin neîndurător, protagoniștii „își dau frâu liber patimii de-a trăi viața”; sunt victimele „firii”, el însuși, proiectat în Adrian Zografi, personajul-mască (ca dublul fictiv al scriitorului), fiind răvășit de un irepresibil instinct migrator. Considerat un creator instinctiv, intrând târziu în literatură, asimilând în fugă (ca autodidact), Panait Istrati a fost de timpuriu mânat de voința de a fi liber. În absența tatălui (Gheorghios Valsamis, un enigmatic contrabandist grec), fiul natural al Joiței va fi tentat, într-o copilărie „zbuciumată”, să iasă, într-o „primă fugă”, de sub tutela mamei, scria Mircea Iorgulescu. Dragostea posesivă a mamei ridica un „grilaj prohibitiv” (Iorgulescu 1986 : 41), încât Gherasim Istrate (cum figurează în registrul de stare civilă, născut la 10/22 august 1884) va fi, el însuși, un temperament „neașezat”, cu dor de ducă, un hoinar internațional proletarizat, visând o altă lume. Șocurile copilăriei, desele mutări, provizoratul, povara dragostei materne au întreținut o psihologie a căutării și o anume formație sufletească, motivată oedipian. Vorbind despre Complexul lui Oedip la Panait Istrati (v. Viața Românească, nr. 10-12/1928), Petre Marcu-Balș evidenția „subiectivismul iremediabil feminin”, observând că „forța creatoare a irumpt după moartea mamei” (Pandrea 1982 : 424). „Efuziunile autobiografice”, livrate de „Panaitachi” însuși ne vin în sprijin, greco-românul retrăindu-și copilăria ca „necesitate sufletească”, explorând depozitele subconștientului.
Revoluționar sentimental, însetat de justiție, artist proletar într-o lume „slută”, cu ambiții agitatorice, Istrati a iubit omul liber, „fără stăpân” și prietenia eroică; colindând lumea, practicând meserii umile (ucenic, cizmar, valet, hamal, portar, zugrav, fotograf), tânărul idealist are o biografie fabuloasă. Are „școala vieții”, cu mari deziluzii și succese de răsunet, dorind să spună adevărul. Filosofia sa existențială hrănește etica omului revoltat, nefăcând din experiență un concept lustruit estetic.
Revoltat pasionat, exaltat, mereu alături de năpăstuiții vieții, generosul Istrati a făcut din libertate adevărata sa religie. Și-a pus sufletul pe masă, exprimându-se întreg, „fără sfială și fără rușine”, cum scria Șerban Cioculescu, încrezător în prietenie, acuzând chiar, într-o epistolă către Georg Brandes, „penuria de prieteni adevărați”. S-a apropiat în chip natural de mișcarea socialistă, a publicat numeroase articole de atitudine, sperând în noua lume, debutând, în noiembrie 1906, în România muncitoare, sub semnătura P. Istrate. Visând, însă, să devină un mare scriitor. Cum tinerețea sa rămăsese o perioadă obscură, M. Iorgulescu, prin 1982, aproape întâmplător, și-a propus să ofere „o altă imagine”, reconstituind documentar un portret spiritual, pornind spre alt Istrati. Corectând multe din afirmațiile care au făcut carieră, însoțindu-l pe rătăcitorul Istrati, mânat de un demon al pribegiei și practicând munci istovitoare. Un „extraordinar hazard”, va recunoaște Istrati, i-a oferit șansa afirmării în spațiul francez, după ce, la sfârșitul lui martie 1916, va ajunge în Elveția, „o insulă cruțată de oceanul de flăcări”. Dar motivele plecării „n-au nimic cu ceea ce se va numi exil” (Ungureanu 2019 : 62).
Povestea franceză e prea bine cunoscută. Dar nu vorbim despre un Istrati „inventat” sau despre un succes fabricat. Câteva mari întâlniri i-au protejat destinul. După tentativa suicidară de la Nisa, din 1921 (eșuată), după ce Fernand Desprès a remis scrisoarea pentru Romain Rolland (insistând ca acesta să răspundă), începe marea sa aventură. Istrati revine la viață. Ziaristul de la l’Humanité, folosind formula „un Gorki român” este, de fapt, adevăratul „descoperitor” al lui Istrati. După ce Rolland, în revista Europe (1923), îl va fi lansat cu Kyra Kyralina, văzând în Istrati „un Gorki balcanique”, între cei doi se naște un febril dialog epistolar, început, însă, la 15 martie 1921. Istrati, cu „imaginația aprinsă”, îl va idolatriza, fiind animat de o „exaltare fecundă” (Iorgulescu 1985 : 131). După doi ani de așteptare se simțea, în fine, recunoscut; vede în Romain Rolland „marele prieten”, chiar „Dumnezeul meu”. Un tată spiritual, folosind limba tatălui simbolic, vădind devotament filial. După care va urma, într-o interpretare lacaniană, „uciderea tatălui”, Istrati-fiul, el însuși sfâșiat, încălcând interdicția lui Romain Rolland, va publica trilogia despre Rusia Sovietică, consfințind ruptura. Cu o reconciliere, în 1933, dar la o altă temperatură afectivă.
Deocamdată, Rolland e încântat de „idealismul eroic” istratian și așteaptă opera, acea „viață demonică”, prinzând „unda vieții”, nu scrisori exaltate. Chiar dacă, firește, nu poate ști ce se va întâmpla cu „forța” istratiană, identificată fără greș. Corespondența lor (1919-1935), adunată, în 1989, de Alexandru Talex într-o versiune „edulcorată” (cf. Jean-Pierre Longre) este un veritabil roman epistolar. Din fericire, Daniel Lévault și Jean Rière au pus la punct o ediție riguroasă, la Gallimard (colecția Blanche), evidențiind o prietenie asimetrică, tumultuoasă, cu „despărțiri pe vecie” și reveniri; dar și cu goluri, Maria Kudașeva („ochiul Moscovei”), văduva lui Romain Rolland distrugând unele scrisori de-ale lui Istrati, cele care ar fi făcut rău „cauzei”. Mai ales că cearta lor a fost politică iar Istrati n-a ezitat să-și verse năduful, oferind câteva din primele mărturii antitotalitare, devenind peste noapte un renegat, „alungat”, zicea Monica Lovinescu, din viața literară franceză.
Dincolo de formulele în care a fost împachetat, atipicul Panait Istrati, ca „povestitor din Orient”, de un gorkianism mai luminos (prin infuzie balcanică), ca „vagabond de geniu” (cf. E. Raydon) sau „un ciuline dezrădăcinat” (cf. Monique Jutrin-Klenner) s-a bucurat de un exploziv succes în anii ’30, girat de Romain Rolland. Nu doar interesul pentru exotic, nu doar simpatiile stângiste ar explica gloria sa; credibil prin autenticitate, om de jos, dezvoltând un patos plebeian, marginalul și revoltatul Istrati răspundea, în pofida rezervelor estetice, unui orizont de așteptare. Încât, H. Barbusse, în 1925, putea exclama încântat: „Iată un universal!” Umanitarismul său răzvrătit marca, pe urmele altora (J. London, Gorki), o mutație în climatul literar, aducând „un suflu liric”(cf. Sébastien Lapaque) și reabilitând sensibilitatea, cum scria Joseph Kessel, prefațând ediția de Opere (Gallimard, 4 volume, 1968-1970). „Istratienii”, cei de atunci și cei de azi, îl supun reevaluărilor. Citit, studiat, reabilitat, omagiat etc., el rămâne o prezență: prin Caietele editate, din 1969, de asociația „Les Amis de Panait Istrati”, prin revista Le Haïdouc, prin atâtea contribuții exegetice, de la Monique Jutrin-Klenner (cu o a doua ediție, în 2014, neactualizată, din păcate) la Linda Lé și atâția alții. Încercând să împace perspectiva occidentală cu modelul oriental, eforturile exegetice privesc, de fapt, identitatea lui Istrati ca scriitor planetar. Sforțările unora (cazul lui Ulysse Baratin) estompează problema identitară, expediindu-l sub umbrela cosmopolitismului. Alții, Mihalis Patsis, de pildă, încearcă să cerceteze „viața, opera, destinul grecesc” (v. Panait Istrati. Scriitorul de azi, 2019), favorizând paternalele rădăcini elene. Istrati însuși, sedus politic de „Răsăritul care se naște”, bucurându-se de prietenia lui Nikos Kazantzakis, a trezit, în sejururile sale grecești, îngrijorarea autorităților, somat să părăsească țara (la 20 februarie 1928).
Din păcate, recuperările românești, stând sub o nedreaptă sentință călinesciană, au fost greoaie. Dacă G. Călinescu decreta că Istrati „nu va fi niciodată scriitor român”, Camil Petrescu, dimpotrivă, îl considera „scriitor al specificului românesc”. Mai încoace, G. Dimisianu nota că ar fi vorba despre un „exotism autohtonizat”, Istrati fiind „și sincronizat și nesincronizat cu epoca lui” (Dimisianu 1985 : 11), oricum cu certă cetățenie literară, solul românesc fiind „matricial” (Dimisianu 1985 : 7). Surprinzător, distingând onest între succes și cotă, I. Simuț era convins că asistăm la un „eșec al europenizării”, în dublu registru, politic și literar (Simuț 1985 : 35), în timp ce M. Iovănel invoca „relațiile episodice” cu literatura română (Iovănel 2021 : 655), atent la exporturile noastre literare și, cu deosebire, la formele de „import recuperator”, cum este și cazul istratian, prozatorul bătându-se pentru dreptul de „a fi scriitor român”, traducându-și / rescriindu-și o parte din titluri.
Ceea ce surprinde în cazul Istrati, glorificat și hulit, impunând prin spectaculosul biografic, e tratamentul nedrept aplicat operei, trăită ardent. Or, literatura sa își revendică o cetățenie românească, după ce omul Panaitache, dedat la „haimanalâc”, fusese gratulat în fel și chip: canalie, trădător, vândut, pornograf, proxenet, biet hamal, debitând orori „pe spinarea Rusiei comuniste” (cf. Al. Sahia). Iar atacul la Eminescu, judecat internaționalist, un articol de tristă faimă, a pus gaz pe foc, provocând aprige încăierări verbale. „Detractor fără voie” (cf. N. Georgescu), credincios tezelor și lozincilor momentului (dezrobire, crezul proletar, înfrățire universală), Panait Istrati, ca „om internațional”, va blama „binele închis între frontiere”, „meschina notorietate națională”, idealul „strâmt”, capcana „naționalismului șovin” (v. Între neam și umanitate, în Adevărul literar-artistic, nr. 198/ 21 septembrie 1924). Replicile n-au întârziat. Prima, a lui Goga, în Țara (5 octombrie 1924), făcea elogiul granițelor proaspetei Românii Mari, ca „ziduri de apărare”. Și mustrarea slaviciană condamna acea „mare greșeală”, încât, pocăit, hoinarul Istrate regreta că s-a vârât în „tărățele românești”. Privit cu suspiciune, scrisul său fiind „un bordel levantin” în ochii lui Iorga, înțesat cu „sminteli orientale” (cum apreciase Ovid Densușianu), Panait Istrati a mai păcătuit, în ultimii săi ani, fascinat de extreme, prin apropierea de Cruciada românismului, ultima revistă la care a colaborat, ca singurul „loc de popas”. Fluctuațiile sale, apoi sovietizarea țării au prelungit atitudinea rezervată, amânând o probă reevaluare critică. Abia în 1957 se republica Ciulinii Bărăganului (ecranizat peste un an) și, în 1964, Al. Oprea se încumeta a închina o monografie „cavalerului rătăcitor” (revizuită în 1976 și 1984). Încât, posteritatea sa românească, încă zgârcită, intra într-o nouă etapă; publicarea Dosarului de Siguranță (în Manuscriptum, nr. 3/1974), tot datorită lui Al. Oprea, a permis redeschiderea cazului, eliminând o serie de erori, perpetuate prin „etichetologia kominternistă” (cf. M. Ungheanu). Dar „nu dincolo de ce permitea cenzura”, constata Marian Popa, însăși seria de Opere, plănuită de Al. Oprea (la sugestia lui Mihu Dragomir), „croșetată”, cu stilizarea lui Eugen Barbu (ca „traducător”) înfuriindu-l pe Al. Talex, acuzând „chirurgia estetică”. Proistratian, Mircea Iorgulescu, prin eseul său, tras în trei ediții, intervenea, și el, corectiv, construind un „alt Istrati” (ca nomad statornic), „obscurul hoinar brăilean” cunoscând o celebritate „subită” în scurta-i carieră literară, trecând de la „sindicalismul bătăios”, localist, la „amestecul” în treburile lumii. Or, mișcarea socialistă era, în acei ani, „numele speranței”, socialiștii fiind „frații lui Istrati”. Până la marea „trezire”, denunțând, „singur cu suferința nesfârșită”, minciuna comunistă sub jugul Sovietelor, retrăgându-se în România. Cel ce suferea de „complexul lui Ulise” (cf. Al. Oprea) se întorcea în Ithaca. Celebru, dar învins. Și Alexandru Talex, cunoscându-l pe Istrati în ultimele cinci luni de viață, a fost un devot, ocupându-se de editarea corespondenței cu Romain Rolland (în volumul Le Pèlerin du coeur) și întocmind, în dipticul Cum am devenit scriitor, un Istrati par-lui-même, dorindu-și ca Istrati „să fie spălat de ignomiile debitate”, deloc puține.
Ca „prim denunțător” al monstruozităților regimului sovietic, impulsivul Istrati a suportat represalii, dispărând o vreme din cultura noastră de ocupație. Înfrângând opreliști ideologice, recuperarea moștenirii sale a împins proza în prim-planul circuitelor editoriale. El însuși amator de scandal, pendulând între extreme, șubred fizicește și labil moral, Panait Istrati a jucat „pe o scenă ideologică majoră” (Ungheanu 2000 : 96), fiind „cel mai neprovincial scriitor român”. Dacă succesul francez (internațional, de fapt) a fost cu putință prin favorurile stângii comunizante, Istrati a fost un apropiat al rețelelor kominterniste, dobândind o contondentă experiență „stratosferică”, împins în eclipsă după „petarda” aruncată „răilor bolșevici”, devenind un răsunător caz literar-politic.
Cu pași șovăielnici, îndepărtând zgura prejudecăților, recuperatul Istrati s-a întors acasă. Pionieratul lui Al. Oprea a deschis o poartă, „amicii” istratieni s-au mobilizat, opera lui Istrati, exercitând o fascinație intermitentă, pare a fi ieșit din zona de umbră. Sunt voci care susțin că opera, scrisă „din mijlocul vieții”, cum notase G. Ibrăileanu, pălește în fața destinului său agitat și controversat. Într-adevăr, însingurat, dezamăgit, boicotat, hărțuit politic, bolnav, cel care a ținut afișul pe scena europeană a timpului a sfârșit răpus de ftizie la Sanatoriul Filaret (16 aprilie 1935), îngrijit de doctorul Marius Nasta. Deschis, implicat, pasional, incomod, ereticul Istrati își propusese „să dispară” (la Nisa, în 1921). Răsfățat apoi, acel „Gorki căreia i se zice Istrati” (v. Al. Cazaban, în Viitorul / 18 unie 1924) și care înțelegea libertatea ca „dar dumnezeiesc” a traversat anii dramatici și traumatici ai destrămării iluziilor. Urmând o tăcere impusă. Istrati a fost autentic, un revoltat sentimental, o „haimana internațională”, cu energie plebeiană. Pentru el, revolta nu era o temă literară (Iorgulescu 1986 : 30). Însuși hoinarul Zografi, alter-ego-ul său, cel lacom de a cunoaște lumea („absorbind-o”), găsindu-și Sorbona „unde poate”, era un revoltat din născare; își spune viața, în primul rând, nu din plăcerea istorisirii, ci dezvăluindu-se, ca prieten „al oamenilor de inimă” și luptător pentru cauza lor.
E adevărat, biografia lui Panait Istrati îi concurează opera. Pentru unii exegeți, el pare chiar deposedat de biografie, transferată otova în literatura sa. Dar și opera, și viața sunt nimbate de cultul libertar. Scriitorul, „îndrăgostit de orizonturi nesfârșite”, bucurându-se, meteoric, de faimă mondială sfârșește învins, atacat și neînțeles, o ființă tragică, de fapt. „Pelerinul inimii” își joacă posteritatea, fie sub eticheta minimalizatoare a literaturii exotice, „de consum”, fie, resuscitat, prin invocarea Spovedaniei, detonând „chestiunea rusă”, suportând valuri de calomnii și o uitare complice.

 

 

Note:
Bădescu, Ungheanu (2000) : Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (coordonatori), Enciclopedia valorilor reprimate, Războiul împotriva culturii române (1944-1999), Volumul I, Editura Pro-Humanitate, București.
Burța-Cernat (2016) : Bianca Burța-Cernat, Soarta schimbătoare a unui scriitor din Levant, în Observator cultural, nr. 547(805)/14-20 ianuarie 2016.
Chișu (2004) : Lucian Chișu, Un Sisif român, Panait Istrati, în Raftul cu amintiri, Editura Viitorul Românesc, București.
Dimisianu (1985) : Gabriel Dimisianu, Fâșii de viață, în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1985) : Mircea Iorgulescu, Corespondența Panait Istrati – Romain Rolland, în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1986) : Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Partea întâi, Editura Minerva, București.
Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași.
Istrati (1991) : Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Istrati (2001) : Panait Istrati, Mediterana, Cuvânt înainte de Mircea Iorgulescu, Editura Compania, București.
Lovinescu (1994) : Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană, Unde scurte (III), Editura Humanitas, București.
Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București.
Modreanu (2021) : Simona Modreanu, Tulburea Dunăre albastră a lui Panait Israti, în Scriptor, Anul VII, nr. 9-10/2021.
Oprea (1984) : Al. Oprea, Panait Istrati. Dosarul vieții și al operei, Editura Meridiane, București.
Pandrea (1982) : Petre Pandrea, Atitudini și controverse, ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de Gh. Epure, Editura Minerva, București.
Simuț (1985) : Ion Simuț, Întoarcerea fiului risipitor, în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Toma (2016) : Dolores Toma, Panait Istrati de la A la Z, Editura Junimea, Iași.
Ungheanu (1982) : Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenționale, Editura Cartea Românească, București.
Ungheanu (1994) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și Kominternul, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungheanu (1996) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și disidența, în Scriitorii de la miezul nopții, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungureanu (1995) : Cornel Ungureanu, La Vest de Eden (O introducere în literatura exilului), Editura Amarcord, Timișoara.
Ungureanu (2019) : Cornel Ungureanu, O istorie secretă a literaturii române, Ediția a II-a, Editura Tracus Arte, București.