Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Panait Istrati sau exilul planetar (II)

Panait Istrati sau exilul planetar (II)

Pentru Panait Istrati, cel care, după spusele prietenului său Nikos Kazantzakis, tovarăș de călătorie în Rusia Sovietică, avea „menirea de flacără”, nemulțumindu-se a flutura idei „de hârtie”, problema sovietică a fost, se știe, „o dramă intimă”. Aderase entuziast, a fost dezamăgit, a scris, debusolat, o carte-șoc (demascatoare) stârnind o furioasă campanie, a fost „executat” de kominterniști și acoperit cu ultragii; peste ani, A. Gide, în Retour de l’URSS (1936) va repeta experiența decepționantă. Să reconstituim acest traseu, cu ajutorul lui Boris Suvarin (Souvarine), o adevărată „arhivă”, bolșevic de primă generație, exclus, expert în sovietologie, oferind în Panait Istrati et le communisme (Editura Champ Libre) o „sursă de informații referențială” (Lovinescu 1994 : 246), explicând circumstanțele. Și un „act de justiție postumă”…
Zbuciumatul Istrati, scria M. Ungheanu, a evoluat „în etajele de sus ale macro-structurii internaționalelor literare și politice europene și a suportat consecințele dure ale acestui contact” (Ungheanu 2000 : 94). Evident, a avut de-a face cu kominternul, experiența sa fiind, cu o vorbă iorghistă, „stratosferică” (Ungheanu 2000 : 97). Temperamental, febril, exaltat, de o sensibilitate excesivă, Istrati exprima „anarhismul umanitar” (cf. B. Suvarin), făcând din sentimente propria-i doctrină, respingând aderența ca subordonare. De fapt, spune Suvarin, „nu cunoștea marxismul și nu se sinchisea de el”. Împreună cu Racovski, ambasadorul URSS în Franța, un troțkist rechemat la bază, va vizita, ca simpatizant bolșevic, „Mecca revoluției” la zece ani de la Marea Revoluție. Dacă această primă vizită nu-l „trezește”, ba, mai mult, în Grecia, însoțindu-l pe Kazantzakis, își vor „țipa entuziasmul” (cum îl asigurau pe Stalin), provocând scandal, a doua călătorie, în martie 1928, scăpând de escorta G.P.U, îi deschidea ochii. „Afacerea Rusakov”, cu o audiență la Kalinin, declanșează o criză de conștiință și se va întoarce la Paris dezorientat, „nemaiștiind în ce să creadă”. După îndelungi certuri cu Suvarin, după sfatul lui Rolland (interdictiv) privind cele două scrisori adresate G.P.U.-ului, cu rugămintea de a nu fi publicate, Istrati se decide. Având contract de exclusivitate cu editorul Rieder, va tipări, sub propria-i semnătură, celebră în epocă, trilogia Vers l’autre flamme, păstrând „temporar” anonimatul co-autorilor: adică Boris Suvarin, cu volumul La Russie nue și Victor Serge, cu Soviets, 1929, dezinteresat de coerența ansamblului. Cartea sa, Vers l’autre flamme, après seize moins dans l’URSS a provocat scandalul, ruptura cu veneratul Rolland și infamiile lui Barbusse, „o prostituată a puterii sovietice”, cum zice Suvarin. Dar era o primă mărturie, de larg ecou, aparținând unei celebrități mondiale. Spre o altă flacără, deși o reacție personală a unui justițiar social, profund dezamăgit, va declanșa represaliile; „trădătorul” trebuia demascat și pedepsit1. Dacă în intervalul 1925-1927, lui Istrati îi apăruseră 27 de cărți, în rusă și ucraineană, plus o sumedenie de comentarii elogioase, precum cea a lui I. Fried în Novâi Mir (nr. 7/1927), Conferința Internațională a scriitorilor revoluționari de la Harkov va da tonul campaniei kominterniste. Soarta lui Istrati fusese pecetluită. Iar omul utopizant, încrezător în fraternitatea universală, va descoperi „farsa sovietică”. Cele 16 luni petrecute în URSS, în patria visului său, au fost un drum inițiatic, o reconvertire, semnificând „prăbușirea” unui eu sfâșiat; și un strigăt al conștiinței, anulându-i intențiile de „a se așeza” la Moscova, în „patria socialismului”. Dacă în februarie 1928, din Atena, cerea ca „Sovietele să fie lăsate în pace”, în anul crucial 1929 „sfințenia Revoluției” s-a spulberat. Va cere „fratelui Adrian”, traducătorul olandez A.-M. de Jong sau lui Ernst Bendz să nu mai tipărească articolele sale, corespondențe trimise din Rusia, rod al unui entuziasm naiv, încă sperând în reformarea sistemului. Și întrebându-se, cu o candoare dezarmantă: unde ar putea fi acasă? Răspunsul a venit târziu, „ca opțiune finală, testamentară” pentru românism (Ungheanu 2000 : 143). Întrevederea cu Gherson, secretar al G.P.U-ului (decembrie 1928), misivele (două) adresate G.P.U.-ului , audiența la Kalinin pentru a soluționa problemele lui Rusakov (socrul lui Victor Serge) l-au deziluzionat definitiv. Dar ele prefațau atacurile care vor veni: metamorfozele lui R. Rolland, virând spre stalinism și minciunile grosolane ale lui Barbusse (Le Haïdouk de la Sigurantza, în Le Monde, februarie 1935), unul dintre „voiajorii idealului moscovit”, cum se rostise Oct. Goga. Dezvrăjirea lui Istrati înseamnă nașterea unui disident, într-o vreme în care „disidenții stângii încă nu se născuseră” (Ungureanu 1995 : 25). Istrati a fost în preajma liderilor, a trăit cumplita deziluzie (apoi a fost marginalizat, ostracizat, renegat, boicotat, uitat) și s-a „spovedit”, predicând dezangajarea. Spovedanie pentru învinși / Confession pour vaincus este, de fapt, Spovedania unui învins (Cugetarea, 1929), retipărită abia în 1990 (editura Dacia), prohibită din motive lesne de bănuit. Dar cel „vinovat de dezertațiune”, revenit acasă, mărturisea într-un interviu din Lumea că „nu s-a lecuit de Revoluție”. Probabil Sanda Stolojan avea dreptate: Panait Istrati e un disident „înaintea tuturor”. Ceea ce nedumerește ar fi, însă, o observație foarte la îndemână: de ce oare disidența româneasă nu se revendică de la Panait Istrati? A fost în grațiile stângii franco-moscovită și a proslăvit, ca scriitor umanist, internaționalismul, comițând și gesturi publicistice care, în mediul cultural românesc, nu i-au fost iertate: antieminescian și pro Tatar-Bunar. Dar s-a dezis public de un program politic asumat cu exaltarea juneții și „a jertfit totul” (Ungheanu 1996 : 233) prin antisovietismul mărturisit, purtând o etichetă kominternistă ex-comunicatoare. Nu a fost vorba de o disidență „negociată”, protejată, profitabilă. Dimpotrivă, om învins, fără a mai crede în clase, Istrati va lansa, în Les Nouvelles littéraires (8 aprilie 1933), un veritabil manifest: L’homme qui n’adhère à rien. Doar „generozitatea omului-prieten” va conta, refuzând „animalul de turmă”. Dezangajarea, paradoxal, nu abandonează „religia fraternității”, dar complotul tăcerii, „campania de ucidere în efigie” (Burța-Cernat 2016 : 9), purtată cu aplomb, fac din cazul Istrati un caz dramatic. Devenit indezirabil, interzis după „prăbușirea credinței”, entuziastul socialist portuar va constata, după „dezacordul cu Sovietele”, că Rusia, spulberându-i iluziile și sănătatea, l-a „doborât”. Totuși, încrezător în Revoluție, certat cu „răii bolșevici”, ne asigura că va merge „spre altă flacără”. Revărsarea de infamii îl îngroapă, pentru lungă vreme, într-o centură de prejudecăți, greu de dislocat. Pravda va anunța oficial că avem de-a face cu un agent al Siguranței; enciclopediile sovietice vor aminti, în treacăt, de „episodul revoluționar”, insistând pe îngustimea mic-burgheză și ideologia sa lacunară, jonglând cu vorbe goale și lansând „calomnii revoltătoare” (1937); va fi repudiat (1966), dezavuat (1972), taxat ca „fățarnic”, un „haiduc al literaturii”, calomniator de meserie (cf. Boris Volin), „o minte necoaptă” (cf. Ștefan Zweig) etc. Lângă un Rolland iritat, dezaprobând gestul publicării și un Barbusse infam, culminând cu anunțul din L’Humanité, la moartea lui Istrati, părăsindu-ne „în pielea unui fascist”. Tot în L’Humanité, la 21 aprilie 1978, Claude Prévost (v. Sur le nouveau Gorki balkanique) va demonta acuzele lui Barbusse, recunoscându-i lui Istrati, reparatoriu, „rolul glorios (dar ingrat) de pionier”. A fost oare reabilitat după o lungă carantină? Este Istrati un caz clasat?
Cândva citit „de zor” în Franța, constatase Ilia Ehrenburg, „redescoperit” (în 1969) prin reeditarea operei la Gallimard, proscrisul a fost victima unor campanii mincinoase, nota ferm Jean-Marie Goulemot, denunțând acea „stratégie du mensonge”. Asociația franceză Prietenii lui Panait Istrati, sub președinția lui Marcel Mernoz, Christian Golfetto, Christian Delrue și ceilalți se zbate, Roger Grenier propunea, sub cupola „mitului mediteranean” și a omului revoltat, o subtilă paralelă între Istrati și Camus. Un „desant francez” (cf. Mugur Popovici), descins și la librăria Kyralina, o insulă de francofonie în București, în frunte cu Jacques Baujard și Linda Lè trudește la editarea „opozantului etern”, de „marcă vitalistă”, plin de compasiune pentru cei umili. Inclusiv prin apariția unor albume de benzi desenate! Noi, după vrerea unor critici, ne-am confruntat cu falsa problemă a „autohtonizării” unui „romantic pur” (cum l-a văzut tânărul Eugen Ionescu, comentând, în 1934, Biroul de plasare) și cu puzderia de dosare secrete, manipulate grosolan, decretându-l „om al Moscovei”. Repliat pe „rezistența românească” ca soluție de ultimă oră, Panait Istrati s-a întors definitiv acasă. Exilat din Utopie, stigmatizat, inaugurând Contrautopia, cazul Istrati, tratat deseori anecdotic, exprimă un pionierat care se cuvine mereu reamintit. Măcar pentru a fi contrapus inflaționarei disidențe de budoar, înfloritoare postdecembrist.
După ’89, pentru controversatul Istrati, disidentul „în stare pură”, ar fi putut începe „a treia posteritate” (Chișu 2004 : 103). Dar acest „Sisif român”, în veșnică alergătură, practicând – zicea – „o sută de meserii, fără a prinde rădăcini”, are, în continuare – după decenii de tăcere – o posteritate zbuciumată. Deși istratologia s-a revigorat, exemplul Istrati, în noul context, ar fi trebuit privit „cu mai multă cuviință” (Chișu 2004 : 130). Nu doar calvarul unei existențe, nu doar opera, penetrând canonul transnațional, nu doar foamea de lectură a autodidactului Istrati, un cititor înrăit, pribegind în lume; neuitând de povara etichetelor, înscenând un asasinat moral, însoțind un destin zbuciumat, capabil de gesturi de pionierat, de larg ecou pe marea scenă a lumii. Și care s-a declarat un „scriitor român înnăscut”…

Parazitoza ticurilor critice s-a cramponat de „sentimentalismul” istratian, minimalizându-l, paradoxal, în chip elogios. Panait Istrati a fost o conștiință interogativă, „din stirpea lui Hamlet”, scria Mircea Iorgulescu, trăind seismele timpului; prozele istratiene respire un aer crepuscular, putrefact, contaminat de violență agonică. Istrati nu se dorea o „zbârnâitoare sentimentală”. Dimpotrivă, într-o omenire sluțită, el chema la luptă, frumosul în sine fiind un basm. Omul revoltat istratian este produsul unui scriitor revoltat, care gustă „bucuria de a dispune de tine însuți”, refuzând viața în turmă, standardizarea. Dar realitatea textelor, inclusiv a celor de tip publicistic nu ajunge; plină de îndoieli, disperări, retractări, viața lui Panait Istrati oferă prilejul căutării unor sinteze imposibile. În plasma autoproiecției, naratorul istratian își trăiește drama, exorcizând „marele bâlci al existenței”. Eșecul existențial este îndulcit prin triumful comunicării, salvând tensiunea autenticistă. Deși cu trăsături care țin de copilăria artei (cf. Al. Oprea), de coloratură populară și naturalețe nativă, scrisul lui Istrati simte retorica noului roman; prozatorul plantează povestirea în povestire, cultivă fragmentarismul prin multiplicarea naratorilor, fluxul epic e sincopat. Acuzând Occidentul insensibil la „zvâcnirile inimii”, proza lui Istrati trăiește prin oralitate și subiectivism. Categoric, în noile contexte literare, formula sa nu e o cale de urmat. Fotograful de camelotă de pe Promenades des Anglais scria despre revoltă fiindcă trăiește revoltat. Opera lui nu este imaginație, ci „carne sângerândă”; în pagina nesupusului Istrati lumea trăiește așa cum este. Sublimul aventurier, „pribeagul” (cum îl numise Sadoveanu) refuză, fuge, își caută un refugiu. El își va recunoaște o singură calitate: sinceritatea.
Dacă ideea exotismului e, negreșit, valabilă, abuzul ei întreține un fals. Prezentând icoane românești, Panait Istrati înfățișează Occidentului o lume quasi-necunoscută. Impactul francez a exploatat tocmai pitorescul prozei istratiene; ea însemna – probabil – un colț de natură (conservată în virginitatea ei) pe o planetă „de asfalt”, cu parcuri stilizate. Henri Barbusse descoperea chiar în opera lui Istrati „adevărata culoare a sângelui”. Cucerind gloria pe malurile Senei, Istrati a refuzat naturalizarea. În Trecut și viitor, relatând conversația cu un scriitor francez, Panait Istrati oferă un răspuns „enigmatic”, de extracție brăileană: „Are Chira socoteală!” Rădăcinile românești ale prozatorului nu suportau transplantul.
Deși vechea apreciere a lui H. Sanielevici rămâne o flagrantă exagerare (Istrati fiind – zicea autorul buclucașului tabel sinoptic, aplicat prozei sadoveniene – cel mai bun prozator pe care l-a avut România), importanța lui Panait Istrati nu este artificială. Prozatorul nu este un scriitor „de mucava”, gloria sa, în pofida eclipselor, nu este sezonieră. Redescoperirea lui Panait Istrati privește recuperarea lui ca scriitor român. El însuși un fenomen exotic (dosarul Istrati oferind din abundență date senzaționale), autorul lui Codin a surprins Occidentul prin substanța cărților sale. Condiția de om revoltat, hrănindu-i opera literară și inflamata publicistică descoperă o față mai puțin cunoscută. Le pelerine du Coeur, scoasă sub îngrijirea devotatului Alexandru Talex, aducea la cunoștința publicului străin pagini îngropate în revistele românești de epocă.
Desrădăcinatul brăilean revenea în țară, în 1930, cu sufletul „înghețat”. Reîmpământenit de Sadoveanu, aflând la Iași „un mănunchi de buni prieteni” (cum relata într-o scrisoare din iunie 1934), Panait Istrati e încercuit de griji. Viermele îndoielii îi macină liniștea. Precaritatea situației materiale și neputința de a scrie îl chinuie; „partea capitală a operei mele se află încă în burta mea” – se va confesa lui Romain Rolland (29 ianuarie 1935). Partea capitală, povestea vieții singuraticului Adrian Zografi era un vast ciclu proiectat în două serii (cu un total de 12-15 volume), celebrând faptul trăit. „Arta lui Adrian al meu va fi adevărul meu” – spunea Istrati, un scriitor spontan și cinstit. Despuiat de orice retorică, „divanul” narativ dă cuvântul lui Adrian Zografi, ajuns la propria lui poveste. Adrian, un alter ego al scriitorului este – firește – un rebel, un suflet liber mânat de o vocație nedeslușită; textul se epicizează, lumea de „la fund” este o umanitate rănită, cu oameni pătimași și liberi (scandalizându-l pe Iorga), dinamitată de psihologia unui etern insurgent. Un realism brutal, absorbind elemente reale, îmbibat de gesturi plebeiene (traducând disprețul lumpenului pentru existența „stătută”) definește universul prozei istratiene: o lume marginalizată, populată de profesioniștii aventurii, „stâlciții unei lumi perverse” în luptă cu un destin nemilos, striviți de „mâna neagră a soartei”.
Omul istratian, deși de condiție umilă, provenind din subsolurile sociale nu-și pierde mila și demnitatea; sufletul nu e schilodit. Mai pâlpâie speranța, frumusețea e descoperită și în infern. Umanitatea lui Panait Istrati trăiește în mocirlele viciului, dar nu alungă visul; aceste suflete labile, prăbușite, râvnesc „înălțarea”. Descoperim în pestrița lume dunăreană, în spațiul balcano-oriental o tipologie originală, motivată prin morala sincerității. Sunt aici haimanale de treabă și destrăbălate de inimă; libertatea e forma lor de existență. Aceștia duc povara vinovăției lumii, dar se deschid prieteniei. Antiidilismul lui Istrati e în vecinătatea naturalismului neplivit, fără granițe ferme. Prozatorul nu e interesat de omul comun, obedient, ci de tipologia periferiei, eliberând vocea sângelui clocotitor. „Norma” acestor personaje e sfidarea normei. Dar un moș Popa e „plin pe dinăuntru” și în căutarea unor astfel de oameni a plecat Panait Istrati, chiar în teritorii străine talentului său; adică în romane. Soarta înspăimântătoare lovește crunt în eroii lui Panait Istrati; moș Anghel pierduse tot și nu mai credea în nimic, trăind într-o atmosferă de „nou țintirim”. Refugiul e povestirea. A povesti, rememorând un timp pierdut, înseamnă – pentru personajele lui Istrati – a trăi. Aflăm, astfel, de năprasnica viață a lui Cosma. Casa Thuringer și Biroul de plasare pot fi citite,cum propunea Mircea Iorgulescu, (și) ca romane politice. Iar Neranțula poate fi „madlena lui Istrati” (Modreanu 2021 : 82).
Să observăm că lumea lui Istrati e zguduită de explozii temperamentale; eroii săi cunosc tragismul însingurării și participă afectiv, direct (nu reflexiv) la marea încercare a unor dezamăgiri. Peste opera istratiană nu plutește atmosfera tragicului senin (tonifiant, ca la Sadoveanu), ci, mai degrabă, o veselie tragică, deslușindu-și tâlcul etic, slobozindu-și frenetic sevele. Călătoria și visătoria se întrețes în „halimaua” istratiană, un univers fabulos, de o „frustitate băsmuitoare”, observase I. Negoițescu. Panait Istrati se refugiază în vârsta copilăriei, ca oază luminoasă; sau în lumea artelor, ca ultimă nădejde de dreptate socială, demascând toate ipocriziile. El este, indiscutabil,un meridional; balcanismul său e real și mustește de autenticitate. Miasmele concretului se simt în pagina lui Istrati și îl obligă, vorbind de lumea porturilor, colcăind de patimi și vicii, să o prezinte fără fard.
Acest l’enfant prodigue era „ars” de nevoia de comunicare. Ne eliberăm prin povestire, crede Panait Istrati; povestirea e colacul de salvare, eroii săi povestesc „din prea multă inimă”. Povestirea oferă șansa retrăirii: „hai să mai trăim o clipă din trecutul ăsta grozav” –va spune moș Anghel. Iar prietenia reprezintă un maximum comunicațional. Gherasim refuză ispititoare avantaje materiale, preferând prietenia vagabondului Mihail. Sunt și clipe extatice (e drept, rare) în textele lui Panait Istrati: Irimie, „flăcăul slobod” (vezi povestirea Cosma) trăiește „cu balta”. De regulă, Panait Istrati deromantizează existența. E o reacție firească câtă vreme, o spune chiar Istrati, „spiritul născocitor” îi lipsea, iar legătura dintre biografie și operă e, se vede bine, rectilinie. Viața curge neîndiguită în text; crizele existențiale, sufletești se răsfrâng în cărțile lui. Pentru Istrati, citim în Facla, cuvântul este o „granată”. Așa fiind, gazetăria socialistă (practicată cu patos) îl ancorează în problemele societății. Panait Istrati a fost un implicat, purtat de demonul pasionalității în cotloanele vieții politice, redescoperind flacăra curată a prieteniei.
Pornit din lumea Brăilei, „scriitor portuar” și muncitor rătăcitor, în neostoită hoinăreală, Panait Istrati ar fi replica proletariană față de un alt mare călător, Matila Ghyka, ilustrând „varianta aristocratică” (cf. Mircea Anghelescu). Dar Istrati, cu scrisul său „sinestezic”, trăiește și scrie în două lumi, observa Simona Modreanu, hrănind pulsiuni contradictorii. Eroii săi „se hrănesc cu visuri”; iar limba sa, „senzuală, impregnată de o muzicalitate febrilă, neliniștită și luminoasă, deopotrivă” (Modreanu 2021 : 81) ne invită în „orizontul himerelor”.
Faimos în străinătate, Panait Istrati a rămas lungă vreme un refuzat, privit ca un fenomen exotic, ignorat de marii noștri critici datorită bilingvismului. Celebritatea istratiană, prelungind în universalitate ecourile sufletului românesc, nu poate fi restrânsă la un exotism de extracție balcanică sau la o ideologie internaționalistă. Simțirea mea, preciza Panait Istrati, izvorăște din origini românești. Învinsul unei vieți s-a răzbunat, despre el știm aproape totul chiar de la cel dezgolit, fără răsfăț estetic, în oglinda textului. Odată restabilit adevărul, Istrati se dovedește un învingător, anunța Monica Lovinescu, „nu numai în istoria propriu-zisă, dar și în cea literară” (Lovinescu 2014 : 474). Vom zice și noi, alături de „armata” istratienilor, că Panait Istrati merită a fi „redescoperit”. El ilustrează, ca nimeni altul, „literatura migrantă”.

Bibliografie
Bădescu, Ungheanu (2000) : Ilie Bădescu, Mihai Ungheanu (coordonatori), Enciclopedia valorilor reprimate, Războiul împotriva culturii române (1944-1999), Volumul I, Editura Pro-Humanitate, București.
Burța-Cernat (2016) : Bianca Burța-Cernat, Soarta schimbătoare a unui scriitor din Levant, în Observator cultural, nr. 547(805)/14-20 ianuarie 2016.
Chișu (2004) : Lucian Chișu, Un Sisif român, Panait Istrati, în Raftul cu amintiri, Editura Viitorul Românesc, București.
Dimisianu (1985) : Gabriel Dimisianu, Fâșii de viață, în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1985) : Mircea Iorgulescu, Corespondența Panait Istrati – Romain Rolland, în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Iorgulescu (1986) : Mircea Iorgulescu, Spre alt Istrati, Partea întâi, Editura Minerva, București.
Iorgulescu (2004) : Mircea Iorgulescu, Celălalt Istrati, Editura Polirom, Iași.
Istrati (1991) : Panait Istrati, Spovedanie pentru învinși, Editura Dacia, Cluj-Napoca.
Istrati (2001) : Panait Istrati, Mediterana, Cuvânt înainte de Mircea Iorgulescu, Editura Compania, București.
Lovinescu (1994) : Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană, Unde scurte (III), Editura Humanitas, București.
Lovinescu (2014) : Monica Lovinescu, O istorie a literaturii române pe unde scurte (1960-2000), ediție îngrijită și prefață de Cristina Cioabă, Editura Humanitas, București.
Modreanu (2021) : Simona Modreanu, Tulburea Dunăre albastră a lui Panait Israti, în Scriptor, Anul VII, nr. 9-10/2021.
Oprea (1984) : Al. Oprea, Panait Istrati. Dosarul vieții și al operei, Editura Meridiane, București.
Pandrea (1982) : Petre Pandrea, Atitudini și controverse, ediție îngrijită, cuvânt înainte și note de Gh. Epure, Editura Minerva, București.
Simuț (1985) : Ion Simuț, Întoarcerea fiului risipitor, în Caiete critice (Panait Istrati), nr. 3-4/1985.
Toma (2016) : Dolores Toma, Panait Istrati de la A la Z, Editura Junimea, Iași.
Ungheanu (1982) : Mihai Ungheanu, Interviuri neconvenționale, Editura Cartea Românească, București.
Ungheanu (1994) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și Kominternul, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungheanu (1996) : Mihai Ungheanu, Panait Istrati și disidența, în Scriitorii de la miezul nopții, Editura Porto-Franco, Galați.
Ungureanu (1995) : Cornel Ungureanu, La Vest de Eden (O introducere în literatura exilului), Editura Amarcord, Timișoara.
Ungureanu (2019) : Cornel Ungureanu, O istorie secretă a literaturii române, Ediția a II-a, Editura Tracus Arte, București.

 

 

Notă
1 În cercurile moscovite circula zvonul că Panait Istrati urma să scrie o carte „neprietenoasă”. Despre „cearta cu Sovietele”, Istrati povestește, într-un interviu solicitat de G.M. Zamfirescu (v. România literară, nr. 65/1933) că a avut o întâlnire de taină cu tovarășul Agranov, „mâna dreaptă a lui Stalin”, mărturisindu-i că, fără a părăsi idealurile proletare, cu „sufletul rupt”, el nu va accepta să fie complicele „nelegiuirilor”. Istrati a refuzat să mintă, iar Agranov, încercând să afle „în ce măsură” înțelegea acesta să lovească, i-a spus franc că nu va fi cruțat. Resemnat, Istrati va conchide: „Tovarășul Agranov s-a ținut de cuvânt” (Apud Lucian Chișu, vol. cit., p. 128).

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg