Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Paradisul experimentelor

În materie de artă, tot Chelsea, cartierul neworkez din Midtown Manhattan, rămâne paradisul experimentelor, tot ceea ce încearcă omul să facă mai neobișnuit. Sute de galerii, dintr-una într-alta, un mini-oraș muzeal, îți oferă varii ipostaze ale căutărilor plasitce ale momentului american și mondial. Iar ceea ce fascinează, mai presus de orice, sunt vizitatorii, majoritar tineri, eleganți, o adevărată paradă a modei, vernisajele fiind prilej ca ei să se arate, să se reîntâlnească, să-și etaleze frumusețea. Spectacolul artei este astfel concurat de spectacolul vizitatorilor, care este copleșitor. Seară de seară sunt vernisaje, iar Joi seara este focusul, cam 50 de vernisaje săptămânal, greu de parcurs tot ce se expune. Am să ofer câteva exemple de la galeriile la care am fost invitat recent.
Evident, artiști consacrați, monștri sacri ai artei, precum Jime Dine la Jim Kempner Fine Art sau Ellsworth Kelly, care expune fotografii la Matthew Marks Gallery, de pe 24 St., se manifestă alături de debutanți, precum Karen Kilimnik la 303 Gallery sau Laetitia Souller la Claire Oliver Gallery, imagini teatrale și baroc foarte sofisticate.
Întâlnești pictură abstractă, simplistă, ca în expoziția Folds and Fields a artistei Angelina Gualdoni de la Asya Geisberg Gallery, dar și arhitectură sculpturală, foarte rafinată, ca la Chamber Gallery, care reunește creațiile mai multor arhitecți americani, percum frații Dominic și Christofer Leong, într-un dialog interactiv al culturilor lumii, o adevărată demonstrație de plastică arhitecturală. Sau ce uimitoare sunt la Jonathan LeVine Gallery artefactele lui Ruddy Wildman, forme oculte din lemn, imitând razele solare, în varii asociații sculpturale, sugerând o ploaie de stele, în expoziția Intarsia Artefactors, ce a stârnit o mare afluență și un real interes!
Aici, în Chelsea, întâlnești mai mult decât de toate pentru toți, dacă acești toți ar fi iubitori de artă, fiindcă ce se expune nu e la îndemâna oricui, îți trebuie inițiere. Adică poți să aplici relaxat criteriile lui Hal Foster, de pildă, din cartea sa Bad new days, dedicată artei americane din ultimii 25 de ani. El grupează arta americană după câteva concepte care formează și diviziunile cărții: Abject, Archival, Mimetic, Precarious și Post-critical. Insistă pe arta cu subiect abject, dând din plin exemple din autoportretele lui Cindy Sherman, dar în toată cartea sa, deși axată pe criticism, nu comentează defel tendința imitării clasicilor, până la clonare, implicit tendința kitsch a atei americane, în care este subsumat și experimentul.
Cu toate acestea, în zona Chelsea vezi mereu lucruri noi. Aici e viața artei. Tot ce apare nou, e lansat aici. Și mereu e nevoie de noi concepte. De pildă, ceea ce m-a fascinat cel mai mult, fiindcă m-a introdus într-o mitologie vizuală, cu sugestii la muzica lui Wagner și Puccini, a fost impresionanta creație a artistei belgiene Cindy Wright (n. 1972, Herentals) de la De Buck Gallery. Ea prezintă savante forme realizate după o tehnică fotorealistă prin pastă groasă, în basorelief, ca o magmă vulcanică ce se prelinge, până ce artista o surprinde în stop-cadru. Astfel îmbină frumusețea unui fluture gigant, albastru, cu spectacolul întunecat al craniilor medievale. Cindy și-a numit expoziția Glamoured by Decay, aflată în tradiția picturii baroce, a faimosului still life olandez, de parcă ar vrea să ne demonstreze că a avbsolvit Academia regală de artă din Antwerp. Artista provoacă o meditație asupra ideii de vanitate umană, poate de aceea dominante sunt colecțiile craniene pe care le expune în tablouri ca într-o vitrină, ca într-un osuar. Are o predilecție specială pentru a înfrumuseța macabrul, pentru a-l prezenta cât mai plin de senzații, de glamoare. E o încercare de a-i concura pe vechii maeștri ai epocii de aur olandeze. Cindy Wright este o artistă de un mare rafinament, luxuriantă, de o bogație coloristică epatantă, plină de glamoare, dovadă că ea e foarte cultivată de muzeografii de pretutindeni, de la Paris și Bruxelles la San Diego și Las Vegas.
Ca de obicei, Pace Gallery, locația de aici, din Chelsea, impresionează cu o nouă demonstrație de artă experimentală, în care elementul principal este realizat din mecanisme foarte sofisticate, ce țin de vechea artă meșteșugărească, în care omul încerca să producă efecte din instalații pretențioase, extrem de delicate, cum o arată și numele expoziției Counterclockwise/ Invers acelor de ceasornic. Ideea aparține artistului american Tim Hawkinson (n. 1960, San Francisco). Istoria pare un fel de muzeu al epavelor, al invențiilor abandonate. Dar Hawkinson e interesat numai de ceea ce e în coș, de ceea ce a fost atruncat. El reconstituie mecanismul, ca un arheolog care dintr-un os găsit într-o peșteră reface forma animalului preistoric. Hawkinson dă, în fond, timpul înapoi. Expoziția include o serie de instalații neobișnuite, amestecând ca într-un colaj original pictura, fotgrafia, varii materiale, ca sârmă, plastice, lemne, obiecte derizorii. Efectul este de scamatorie. O femeie gigant își rotește capul și cu degetele țese vremea la un fuior de care e atașată o roată a sistemului solar. Ea stă pe o cerc de nisip, cu spițe de bicicletă. Bătrâna țesătoare simbolizează Timpul? Lucrarea se numește Orrey (2010), adică Planetarium. Un mecanism sofisticat, numit Signature (1993), înregistrează o aceeași semnătură pe un sul de hârtie, care se strecoară printr-un jgheab ce se termină cu o decapitare, din care rezultă un munte de adrese. Totul este nefuncțional, inutil, or acest lucru se apropie de artă, care este, în forma ei înaltă, ultimă, o activitare fără scop, cum spunea Kant. Aici cauza este colosală, sofisticatul mecanism, iar efectul e zero, adică multiplicarea infinită a aceleiași semnături! E un proces invers comediei, care se bazează pe o cauză de nimic și un efect colosal, cum ar fi o scrisorică de amor pierdută, dar care declanșează schimbarea unui candidat la alegeri. Tim Hawkinson realizează în expoziția sa tocmai gratuitatea pură. Lucrarea Penitent (1994) reprezintă un schelet în genunchi, o caricatură a penitenței. Laocoon (2004) arată ca o gigantică coajă de ou destrămată, de la vreun monstru antedeluvian. Un joc inocent, total nefuncțional, util doar ca efect al plăcerii estetice. Toate lucrările lui Hawkinson sunt ingenioase, realizate cu materiale insolite și dovedind o tehnică desăvârșită.
În contrast, este expoziția de la Albertz Benda Gallery, The Light We Live In, a artistului belgian Koen van den Broek, de un realism naiv, din care intrăm într-un spațiu ca de tavernă, unde vedem obiecte de folos practic, mese, scaune, paturi, totul fiindcă prezentat de tinere femei aflate în slip și împăunate cu gulere sofisticate de dantele din hârtie. Atracția este de natură nu estetică, ci psihedelică. La fel, cunoscuta galerie Steven Kasher, într-o nouă locație, pe 26 St., ne arată specificul ei, care a consacrat-o: istoria în documente fotografice. Acum sunt prezentați doi clasici ai artei fotografice, Brian Griffin și Meryl Meisler. Documentele sunt edificatoare prin însuși titlul Capitalism Realism. Tot pe fotografie este axat și Bruce Silverstein, care ne arată expoziția uimitoarei Rosalind Fox Solomon (n. 1930), numită Got to Go. Expoziția include 30 de fotografii ale acestei clasice artiste și trei ecrane pe care se proiectează 40 de imagini cu suport audio.
Diversitatea expozițiilor din Chelsea este copleșitoare. Privitorul își poate alege ce dorește, să revină la galeria care l-a atras mai mult. Ai vrea să mai vezi, să tot vezi, ca într-o foame continuă de artă. Dar vine ora, când se trag obloanele, însă vizitatorii se strâng pe străzi, în fața galeriilor, și dialogul nu se stinge, continuă, transformând însuși aerul serii într-o pânză imaginară pe care fiecare pictează ceea ce a trăit mai intens.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg