Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

păsări de zăpadă s-au aprins pe cer

păsări de zăpadă s-au aprins  pe cer

 

 

păsări de zăpadă s-au aprins
pe cer

 

 

Aveţi-vă între voi cum se au grecii cu turcii,
sârbii cu albanezii,
ucrainenii cu ruşii,
românii cu ungurii,
francezii cu germanii,
englezii cu irlandezii,
americanii cu restul lumii
şi ne vom întoarce în Paradis!
Acolo o vom lua de la
început!
Pe când cele două tinere doamne
aveau blugii rupţi
în genunchi, de cât stătuseră
în faţa icoanelor,
afară berzele au dat foc
marelui magazin de scutece
din care nimeni
nu mai cumpărase nimic
de un veac.

 

 

de unde se vede cât de puţin ştim despre noi

 

 

Creierul meu, un dumnezeu cu lanţuri la picioare,
mă ţine drept şi nu se ruşinează cu mine
împreună călătorim prin viaţă şi purtăm sufletul
într-o lectică de aur uşoară, atât de uşoară
încât uităm că ducem o greutate cu noi.
O adiere mică de vânt ni-l poate lua,
îl poate face să se despartă de noi şi să plângă
şi atunci să vezi vale de lacrimi!
Nu-ţi lăsa sufletul să plângă şi ochiul
să crape de ger! zic învăţaţii.
Această corabie cu un singur pirat
ne aşteaptă la mal, dar creierul meu şi sufletul meu
se joacă pe ţărm cu mangustele
şi cu mărgelele firelor de nisip.
Degeaba cântă piratul un cântec
de singurătate şi de dragoste, degeaba
se mişca sub lună catargul,
ei nu văd, nu aud marea şi adâncul,
se tem de ele. Iată moartea, zice creierul,
iată moartea, zice sufletul şi o briză uşoară
le dă dumnezeiasca plăcere
de a uita de sinele lor. În vremea asta,
eu, cel care-i port în mine, strâng tot mai tare
menghina în care nu se mai află nimic
şi nu recunosc neputinţa de-a mă sustrage
chinului veşnic prin ultimul urlet
ce mi-a mai rămas.

 

 

un proverb ascuns

 

 

S-a întors lumea cu susul în jos:
umbra mea fuge de mine
alerg în urma ei şi mă topesc la apusul soarelui,
sunt omul invizibil al umbrei mele.
E obligată să mă ia cu ea,
altfel nu-şi va mai aduce aminte de mine.
Ar face orice ca să nu fiu de faţă
când se întâlneşte cu alte umbre.
Blestemul nostru de-a nu putea călători fără de voi
se apropie de sfârşit! zic ele, umbrele.
Roagă-te să ne despartă soarta, chiuie ea,
altfel o să merg mereu înaintea ta
chiar la întâlnirea cu dragostea
şi voi ucide în numele tău!
Taci, umbro, să aud cum se numără
banii în iad! Iar umbra tace mirată
şi dându-şi seama că e goală
rupe o frunză din primul arţar
şi şi-o leagă pe după mijloc.

 

 

un om de ascultat

 

 

El avea sunetul lui aparte
cine-l asculta îl recunoştea şi peste ani
cu nici un altul nu-şi dădea mâna
cu nici un altul nu stătea sub aceeaşi ploaie
unde nu putea el mergea sunetul său
toţi ziceau uite-l pe V.
veniţi să-l întâmpinăm
şi să-l purtăm pe spinările noastre
sunetul se ridica din scaunul său
întindea mâinile şi se arunca
în braţele lor…
…în vremea asta el stătea acasă
şi îşi petrecea ultima oră
înainte de moarte
obosit şi flămând
nici nu auzi când cineva
deschise uşa şi-i şopti
vino cu mine!

 

 

zodia racului

 

 

Tatălui meu, Gheorghe
Lângă căpătâiul tatălui meu
a vegheat sora de caritate,
tânără, încât mi-ar fi putut fi
iubită,
sau soră de mamă şi de tată.
Albii pereţi de spital
în seara aproape rotundă
aveau jocuri de lumină filtrată
şi tablouri cu multe culori
amintirile mele-nscriau
pe obrazul lor calm,
ca de gheaţă.
În chilie sângele verii,
ruginiul amurg,
spre bolnavi năvălea
printr-o simplă fereastră,
cu stins foşnet de câmp revărsat,
cu o melancolică mână
risipind fum uşor de cafea,
pacea aceasta de jar
şi polenul stelar
rătăcind prin unghere.
Ha! ha! ha! ce junglă sub măşti,
că rana nu se putea închega
de căldură!
Cimitirul celulelor şi trenuri electrice
alergau între creier şi ultima staţie,
pete enorme cotropeau teritorii spre inimă,
ca un incendiu;
muntele, marea,
mesteacănul, dragostea,
pasărea măiastră a ochilor,
ura, adâncul legământ cu pământul,
cu umbrele.
Ah!… Ha! ha! ha!
Sfredeleşte durerea, rupe,
creşte… Omoară-ne!
Cine-i uriaşul din faţa ta?!
Seamănă cu tine, … cândva.
Acesta eşti, cel de pe pernă e mort,
nu eşti tu.
Tu eşti viu, tu trăieşti!
Scoală, cu mine de mână
să străbatem odaia!
Strânge-ntre dinţi şarpele,
închide în turn liliecii!
Prietenul meu, părintele meu,
pune piciorul pe prima treaptă a raiului,
în sufletul meu.
Cum să nu fie!? Atâta fericire
te-aşteaptă-n tărie,
toate rudele noastre,
mama, bunicul pietrar,
cu picioarele umflate de reumatisme,
cu poveştile lui
din primul război mondial.
Salută-i! Spune-i bătrânului
să-mi meşterească un fluier,
să-şi pună spre seară pieptarul
plumbuit cu bumbi de aramă…
N-a fost altă poveste ca a ta!
Ai slăbit mult aici în colivie,
iar eu atât de rar am venit să te văd.
În toată vremea asta
am zidit un stăvilar,
pentru durerea prea timpurie,
pentru apele mari ale ultimei clipe cu tine.
Nicio lacrimă nu mi-a scăpat.
M-am făcut bărbat, te-am ajuns
îţi strâng mâna slabă
şi aş vrea să învie.
Ştii că dinspre câmp, dinspre munţi,
vântul mişcă perdeaua şi cântă!
închide uşa, soră, şi vino mai aproape de noi,
tata pleacă să-ţi aducă un dar.
Stai lângă mine, peste-o clipă se-ntoarce!

(Hodiş, mai 1964)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg