Consiliul
Județean Cluj
Pastoralele unui moralist (Î.P.S.S. Andrei Andreicuț)
La marile praznice ale Ortodoxiei, se obișnuiește, e o regulă la drept vorbind, ca de fiecare dată Întâi-Stătătorul eparhiei să adreseze drept-credincioșilor săi creștini, un Cuvânt de învățătură, o Pastorală, o predică după cum se zice în popor, în care să tălmăcească, din punct de vedere teologic, însemnătatea momentului sărbătoresc și să aducă în actualitate fundamentalele precepte biblice legate de acesta. Textul se citește cu smerenie în fiecare biserică, dumineca, în cadrul Sfintei Liturghii. Și nu puțini sunt dintre aceia care, la diferite răstimpuri, își adună creațiile de acest tip în volume aparte menite a rămâne ca documente de suflet în bibliotecile fiecăruia dintre cei ce doresc să și le procure. O astfel de culegere este și cartea Mitropolitului Andrei Andreicuț, Ospățul credinței. Cuvinte de învățătură (Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2012). Ea cuprinde aproape optzeci de asemenea Pastorale, pe care înaltul ierarh le-a rostit, cu diferite ocazii, în fața diferiților săi enoriași de pe tot cuprinsul Ardealului: la Târgu Mureș cu ocazia sărbătorilor pascale, la Mireșul de Câmpie cu ocazia sfințirii noii biserici din localitate, la hramul Mănăstirii Sânmărtin, la Sighișoara la praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, la Teiuș în Dumineca Sfintei Cruci, la Blaj în Dumineca floriilor ș.a.m.d. Aceste cuvinte de învățătură au o structură deloc rigidă, chiar dacă tipicul consacrat al unor asemenea predici este respectat, autorul lor preferând modalitatea eseistică de comentare a textelor evanghelice, cu o căldură aparte, cu un verb ușor sfătos, patern, dar tocmai de aceea plăcut și atractiv, plimbându-se cu lejeritate prin cultură, în general, nu doar în cea teologică, însăilând versuri din poezii celebre ale autorilor români sau străini, dar mai ales abordând un ton polemic, fără ostentație, la adresa realităților contemporane din țară și din întreaga lume, amendând abaterile de la calea dreptei credințe. Este procedeul unui autentic moralist, al unui părinte ce trebuie, și are grijă, să îndrepte apucăturile nepotrivite ale membrilor familiei sale. Introducerile sunt ca niște povestiri galante, reluând în sinteză, la drept vorbind făcând un rezumat, cu accente puse acolo unde trebuie, al pericopei biblice din acea duminică. Iată, bunăoară, comentariul din Dumineca Slăbănogului: „Este Evanghelia cu slăbănogul care așteaptă de treizeci și opt de ani tămăduirea, lângă lacul Vitezda, din Ierusalim. Cuvântul Vitezda sau Betezda se tâlcuiește în românește «casa milostivirii», casa milei, locul unde Dumnezeu se milostivește de oameni, Or, ce altceva este Biserica noastră creștină dacă nu o Betezda, un loc al milostivirii, un loc în care Domnul Hristos ne întâlnește pe noi, bolnavii […] Se apropie de noi, ne vorbește cu dragoste și ne întreabă dacă vrem să fim sănătoși sufletește și trupește”. Pentru ca, în cele din urmă să aducă vorba în actualitate, cu pătrunderea unui veritabil observator al vieții obștești: „În lumea în care trăim noi, iubiți frați, multe suferințe sunt. Multe lipsuri de natură materială, dar și spirituală. Și se caută soluții pentru toate problemele. Oamenii se frământă, aleargă, încearcă să găsească ajutor de la alți oameni. E bine că se ajută unii pe alții, numai că în primul rând ajutorul vine de la Dumnezeu […] Pe măsură ce mai multă lume, chiar toată lumea, toată țara, se va apropia de Dumnezeu […] automat se va schimba lumea și armonia va domni în ea […] Altfel, nu se va salva nimeni, nici Comunitatea Europeană, nici NATO, nici alte organisme”.
Încă mai aproape de condiția unui analist sociolog, de atitudinea unui publicist de substanță, cu un cuvânt tăios, se arată în predica din Dumineca orbului care s-a potrivit, la acea dată, cu dumineca alegerilor politice în țară: „Citind această Evanghelie, mi-am putut da seama că există o legătură duhovnicească între evenimentul liturgic și evenimentul social care se petrece […] Iată de ce zic că nu întâmplător s-a citit astăzi Evanghelia orbului, Evanghelia celui care a căpătat vedere. Pentru că ce altceva dorește tot sufletul, toată zidirea, tot românul astăzi, decât ca Dumnezeu să ne dea niște conducători care văd, niște oameni care cred în Dumnezeu, care sunt cu inimă bună, care se luptă pentru binele poporului”. Că nu s-a întâmplat să fie așa, nu e vina, desigur, a predicatorului. Dar el ne-a atras atenția cu blândețea izvorâtă din Scriptură, dar și cu conștiința civică, morală, autentică.
Nu altfel abordează chestiunea păstrării dreptei credințe, vorbind tăios și categoric la adresa proliferării atâtor secte religioase, dar mai ales la încercarea vizibilă pretutindeni de a deturna oamenii de la credința creștină, mai cu seamă ortodoxă: „Acum nimeni nu mai luptă ideologic împotriva Bisericii. Însă satana are metodele lui de a lupta subversiv și de a încerca să submineze misiunea Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos în lume./ Erau și atunci secte, erau și atunci dezbinări, dar se pare că după 1989, în această situație de libertate totală, mai mult secte sunt, mai multă răutate este între oameni, mai mult venin se declanșează în viața noastră socială […] macină unitatea spirituală a ortodocșilor” (Vezi cuvântul rostit la hramul Mănăstirii Aftenia). Sau cuvântul rostit în Dumineca Sfinților Români: „Acum când lumea trece prin prefaceri nebănuite, când spiritualitatea ortodoxă și valorile tradiționale românești sunt subestimate sau, mai rău, contestate și desconsiderate, frânghia de salvare ne vine tot de la Biserica întemeiată de Sfântul Apostol Andrei./ Este limpede că se merge înspre așa numita «globalizare». Faptul că oamenii se apropie sau că se ajută din punct de vedere economic, e bun. Dar, din nefericire, se trece cu tăvălugul tocmai peste acele valori care odinioară făceau pe oameni să-și jertfească chiar și viața”. Și apoi, polemic dar cu dârzenia unui viu apărător al credinței strămoșești: „Să fie clar, odată pentru totdeauna. Biserica noastră este Biserică Apostolică. De la început am fost de tradiție bizantină și de limbă latină. Ortodoxia românească este o ortodoxie unică, o ortodoxie latină. Ortodoxia nu trebuie s-o vedem, neapărat, stând sau sub o umbrelă grecească sau sub una slavă; cu atât mai puțin sub o umbrelă romană. Suntem în comuniune de credință, cult și canoane cu celelalte Biserici ortodoxe, dar avem identitatea noastră./ Iată de ce, iubiți credincioși, într-această duminică ar trebui să ne gândim mai mult la Biserica noastră și la sfinții ei”.
Dar, pastoralele Înalt Prea Sfințitului Andrei Andreicuț au valoare inițiatică religioasă aparte, întru tălmăcirea Evangheliilor, prin tocmai farmecul elevat al povestirii sintetice a faptelor sacrale conținute în paginile acestora. Așa, bunăoară, într-un cuvânt rostit la Rusalii: „Apostolii, în momentul în care li s-a umplut sufletul de Duhu Sfânt coborât din cer în limbi «ca de foc», au ieșit în piața cetății Ierusalimului și au început să vestească adevărurile dumnezeiești mulțimilor care erau adunate acolo. Pentru că această bucurie mare, pe care o ai când te-a cercetat Duhul Sfânt, n-o poți ține egoist pentru tine, ci îi faci părtași bucuriei tale pe ceilalți. Și când au auzit predica, ne spune apostolul zilei de azi, s-au botezat trei mii de oameni”.
Pastoralele Î.P.S.S. Andrei Andreicuț sunt profund tâlcuitoare în lecturarea învățăturilor biblice, având însă și o componentă laică, să zic așa, tocmai pentru a putea fi și îndreptare morale în ordinea societății contemporane. Trebuie apreciat astfel, modul literar în care își construiește arhitectura discursului și nu mai puțin forța atașamentului sincer față de sufletul celor cărora li se adresează. Pastoralele sale sunt cu adevărat cuvinte de învățătură asupra cărora e bine să stăruim, pentru a le pătrunde sensul teologic, filosofic și totodată moral, ceea ce le asigură rezonanța vie în actualitatea noastră imediată.