Actuala președinție americană a debutat cu readucerea în prim-plan a discuției despre democrație. În discursul inaugural (ianuarie 2021) din fața Congresului american, Joe Biden a spus că „puține perioade în istoria națiunii noastre au fost mai provocatoare sau mai dificile decât cea în care ne aflăm acum” și că “democrația este fragilă”. El a chemat la regăsirea unității în cadrul democrației liberale.
Președintele american a mai spus că democrația și voința de a elimina rivalul nu merg mână în mână. Puterea politică este greșit înțeleasă dacă este luată drept armă împotriva celor de altă părere. “Trebuie să respingem o cultură în care faptele însele sunt manipulate și chiar manufacturate.” Înainte de alte echilibrări în sistemul puterilor din stat, decidenții au a se comporta normal.
Dar dacă în America, cu durabila ei democrație, s-a putut spune că “democrația este fragilă”, iar atitudinea democratică are carențe, ne dăm seama cum stau lucrurile în alte locuri. Mai ales acum, când tocmai în țări ce se revendică din democrație s-au ridicat din nou la decizii, analog cu anii treizeci, inși rudimentari și abuzivi, care le și desfigurează!
Diplomația americană a înscris democrația în documentul reuniunii G7 (Cornwall, 2021) și în declarații internaționale cu argumentul de necontestat că Statele Unite ale Americii sunt rezultatul unei experiențe unice în istorie. Americanii s-au unit nu prin origini geografice sau istorice, ci în dreptul unor valori. Acestea sunt de promovat și astăzi. Ele țin, de altfel, de fundamentul civilizației iudeo-creștine care le-a afirmat.
În conferința de presă de la încheierea reuniunii G7 președintele american a amintit corupția și a adăugat că aceasta s-a extins. Constatare lucidă, căci, într-adevăr, în unele țări corupția a devenit mai mare decât la angajarea cu ani în urmă a „luptei cu corupția”. România de după 2005 este caz elocvent. Ea confirmă pe zi ce trece că cei care au combătut electoral „corupții” și „penalii” sunt în fapt și mai corupți și mai penali. Or, corupția este însuși cancerul democrației.
Sunt de părere că revigorarea democrațiilor este în beneficiul oricărui om și oricărei comunități și este necesară. Sub aspect politic, este urgența urgențelor anilor noștri. De aceea, merită să reflectăm asupra ei.
Va izbuti inițiativa revigorării? Cei care au memoria istoriei vor spune că „democrația liberală” a începuturilor, care a venit pe scena istoriei cu valori precum „merit”, „integritate”, „onoare”, s-a transformat treptat la „democrația procedurală”. Aceasta reduce democrația la momentul esențial al alegerilor. Știm, însă, bine că fără alegeri curate nu este democrație, dar și că alegerile s-au descalificat în multe locuri – fiind de fapt preformate, de justiția injustă, diabolizări sau campanii mediatice, ori manipulate. În multe locuri, democrația nu mai face destul diferența de autoritarism. Câți lideri și guverne de astăzi nici nu știu deosebi noțiunile? Necum să și le asume!
În plus, între timp „proceduralismul” s-a unit cu „globalismul”. Acesta este ideologia care, în numele unei valori, libertatea, a ajuns nu să încurajeze celelalte valori, cât să susțină politruci elementari, palavragii și oportuniști de ocazie, străini de legitimarea democratică. Și fără a sesiza că aceștia sunt și mai dăunători democrației decât cei pe care vor să-i înlocuiască!
Așa cum s-a observat în analize făcute la comandamentele armatei americane de pe diferite continente (vezi Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W. Norton & Company, New York, London, 2015), Statele Unite au considerat că oriunde este ales, insul ar fi, prin aceasta, democrat și merită să fie socotit partener – uneori partener exclusiv. Nu s-a mai observat că cei luați în brațe folosesc democrația nu ca valoare în sine, ci ca ocazie de căpătuială. S-a ajuns astfel la distorsionări ale democrației. Constituționaliștii americani au și vorbit de “președinții africane” – acele președinții ce pot să apară oriunde, în care cel ajuns la decizie mânuiește justiția și alte instituții de forță și desfigurează democrația.
Are șanse astfel revigorarea democrației? Eu cred că ar putea fi un nou început. Să recunoaștem, însă, că va fi mult de lucru – dacă prin democrație înțelegem ceea ce s-a gândit de la John Locke, Thomas Jefferson, James Madison, trecând prin Abraham Lincoln și John Dewey, la John Rawls și Michael Sandel. Adică o conducere a poporului de către popor, în condiții de libertate politică și pluralism al vederilor, de competiție a programelor și de legitimare democratică, de controlare a aleșilor de către cetățeni și de respectare a rivalului conform maximei „nu-ți împărtășesc opinia, dar nu voi precupeți nimic pentru ca și tu să ai posibilitatea să o aperi”. În alte cuvinte, dacă este vorba de „democrație liberă și deschisă”, cum formulează francezii.
Într-adevăr, situația democrației nu este roză. Mulți își amintesc că deja analize din anii șaptezeci au ajuns din direcții opuse la același rezultat: „criza democrației”. Bunăoară, unii (Jürgen Habermas, Legitimationsprobleme im Spätkapitalismus, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973) au arătat că în democrațiile existente se manifestă o „criză de raționalitate”, ce constă în aceea că nu se poate asigura competitivitatea fără a concentra decizia în mâini puține. Această criză antrenează o „criză de legitimare”, adică o decuplare a politicii de voința cetățenilor, și o „criză de motivare” a acestora pentru politicile ce se duc în fapt. Fiecare criză șubrezește democrația. Alții (Michel Crozier, Samuel P. Huntington, Joji Watanuki, The Crisis of Democracy. Report on the Governamentability of Democracies to the Trilateral Commision, New York University Press, 1975) au considerat că participarea politică lărgită a masificat democrațiile și a stârnit așteptări excesive din partea cetățenilor, ce nu se pot administra. Autoritatea slăbește. Pe de altă parte, a sporit individualismul – căutatea de soluții în afara cadrului democratic. Din ambele direcții democrația iese în pierdere.
Firește că, din anii șaptezeci încoace, multe s-au schimbat. Avem deja istorii ale inițiativelor care au legat destinul democrației de înțelegerea politicii (de pildă, Jan-Werner Müller, Contesting Democracy. Political Ideas in Twentieth Century Europe, Yale University Press, 2011, pp. 203-242). S-a putut conchide că politica nu este „planificare ce bate departe” și nici „proiect intelectual”, ci, înainte de orice, etică a respectării unei „tradiții de viață publică” (Michael Oakeshott, Rationalism in Politics and other Essays, Liberty Press, Indianapolis, 1991, p. 11). Politica presupune distincția între „societas” – acea asociere de inși liberi, în care fiecare se recunoaște pe sine ca parte și se comportă loial față de ceilalți în condițiile legalității, și „universitas” – acel ansamblu în care persoanele se angajează față de un scop comun (Michael Oakeshott, On Human Conduct, Clarendon Press, Oxford, 2003, p. 201). Dar diagnoza „crizei democrației” s-a agravat continuu.
Doar că azi intră în discuție nu doar situația, bună sau nu, a „participării politice”, ci impactul digitalizării. În multe locuri se acuză anihilarea libertății de alegere a cetățeanului. Se motivează pe față că „o societate străbătută de rețele digitale, care este supravegheată nu numai de giganții comerciali ai Internetului, ci și de serviciile secrete ale statelor, la fiecare pas și în fiecare moment, nu este mai mult, ci mai puțin autodeterminată. Ea posedă nu mai multe, ci mai puține libertăți” (Yvonne Hofstetter, Das Ende der Demokratie. Wie din künstliche Intelligenz die Politik übernimmt und uns entmündigt, Penguin, München, 2018, p. 33). Argumentul factual este că odată cu Google-Online, s-a trecut la folosiri gratuite ale serviciilor electronice, care ascund faptul că acei giganți câștigă mai mult stocând și folosind datele personale ale utilizatorilor pentru a-i manipula. Iar serviciile secrete au grijă ca granițele dintre supravegherea în treburi de stat și supravegherea vieții private să se dizolve. O „societate a controlului” înlocuiește democrația.
Odată cu Facebook și Twiter – spune un alt argument factual – „comunicarea unu-la-mulți s-a transformat într-o comunicare mulți-la-mulți“ (Yascha Mounk, Der Zerfall der Demokratie. Wie der Populismus den Rechtsstaat bedroht, Droemer, München, 2018, p. 164). Se constituie astfel o rețea de influențare a minților și comportamentelor ce pune în pericol democrația sub aparența că informează oamenii. În plus, odată cu Internetul, „căutătorii de neliniște par să câștige controlul asupra forțelor continuității“ (p. 26-27) și manipulează în plus.
Pe acest fundal de nesiguranțe se ridică iarăși dramatic întrebarea: de fapt unde este democrația? Avem, se știe, o „definiție minimală” conform căreia (Norberto Bobbio, Le Futur de la democratie, Seuil, Paris, 2007, p. 108-113) democrația este acolo unde s-au trecut cinci praguri: un set de reguli fundamentale privind decizia; un număr ridicat de membri ai comunității iau decizia; asumarea regulii majorității ca mecanism de decizie; existența de alternative reale pentru decizie; drepturi fundamentale pentru acei membri.
Pe bună dreptate, s-a propus ca cele cinci praguri să fie privite din punctul de vedere al “democrației deliberative”, care este, prin natura ei, argumentativă (Jürgen Habermas, Faktizität und Geltung. Beiträge zur Diskurstheorie des Rechts und der Rechtsstaates, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1993, p. 368). Numai că această propunere, altfel salutară, rămâne insuficientă acolo unde cultura democratică este în suferință.
Aici mai trebuie ceva. Plecând de la ceea ce se petrecea în Europa Centrală și Răsăriteană, într-o conferință pe care am susținut-o la Woodrow Wilson Center din Washington DC (2009), am arătat că este prea mic controlul pe care alegătorul îl are asupra “aleșilor” după actul alegerii. Pe acest fundal, tot felul de nimeriți la decizii prin accidentele istoriei îi reiau tacit pe Mussolini sau Hitler și apucă toiagul autoritarismului și ies de sub controlul cetățenesc. Mai curând ei îi controlează pe cetățeni – la nevoie, cu servicii secrete și justiția siluită. Pentru a preveni ruina de facto a democrației, am propus atunci (vezi A. Marga, Challenges, Values, and Vision. The University of the 21st Century, Cluj University Press, 2011, pp. 413-433) instituirea unui mecanism de control din partea cetățenilor asupra „aleșilor” după actul alegerii.
Astăzi este și mai oportună reflecția exigentă asupra democrației. Am tratat tema nu demult în volumele După globalizare (Meteor Press, București, 2018), Justiția și valorile (Meteor Press, București, 2020) și Statul actual (Niculescu, București, 2021) într-un efort de a articula filosofia politică a epocii din punctul de vedere al democratizării mai departe. Nu reiau ceea ce am spus în acele cărți. Apăr însă aici teza că pentru a relansa democrația sunt necesari minimum patru pași (1) și că este nevoie apoi de inventarul maladiilor democrației și de vindecarea lor (2).
(1) Democrația este, fără îndoială, superioară concurentelor ei – dictatura, ochlocrația, plutocrația. Faptul de importanță fundamentală este că adversarii democrației s-au diferențiat, la rândul lor. Autoritarismul nu epuizează lista lor. Democrațiile actuale au fost afectate, în multe locuri, nu de rivali tradiționali, ci de inși pe care i-au scos la suprafață. De aceea, ca prim pas, în democrații este nevoie astăzi de democratizare, în continuare.
Nu poți democratiza fără a lua în seamă, ca al doilea pas, starea de fapt în societățile zilelor noastre. „Democrația liberală” a câștigat în influență și este îmbrățișată pe o mare suprafață a lumii, dar democrația s-a diferențiat în ultimele decenii. Pe scenă au luat loc „democrația cetățenească” a unor țări europene, „democrația cu caracteristici naționale” a Chinei, „democrația dirijată” a Rusiei și, probabil, alte modelări. Democrațiile însele prezintă particularități de la o țară la alta.
Nu rezolvă nimic eludarea acestei diferențieri și deosebiri. Sunt, ca totdeauna, oameni atrași de simplificări, din necunoaștere sau din interese ascunse, căci dogmatismul este mai la îndemână decât gândirea propriu-zisă. Dar, dincolo de ignorare și abordare polemică, eu cred că este calea mai bună a analizei lucide și a conlucrării în scopul democratizării mai departe.
Este consecvent cu ideea democratică respectul voinței politice adoptată democratic a unei comunități. Acesta este al treilea pas. Ceea ce s-a încercat în deceniile recente, anume „promovarea externă a democrației”, conține o „ambivalență” (Dorothea Gädeke, Politik der Beherschung. Ein kritische Theorie externer Demokratieförderung, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2017, p. 55), de care profită adesea oportuniștii și distrugătorii democrației. „Promovarea externă a democrației” are la fel de multe lacune ca și exaltarea virtuților „promovării doar interne”. Ambele au nevoie de o evaluare critică din perspectiva „evitării dominației (Nichtbeherschung)”. Valoarea conducătoare a acesteia nu poate fi alta decât „autodeterminarea (Selbstbestimmung)” democratică a comunităților (p. 442). La Harvard s-a tras concluzia și mai direct: „Dacă vrem să păstrăm democrația, fără a renunța la potențialul emancipator al globalizării, trebuie să permitem statelor naționale să-și ia din nou destinul în propriile mâini” (Yasha Mounk, op.cit., p. 27). Nu există alternativă!
În fapt, în democrațiile restabilite după 1990 s-a ajuns în destule țări la „regimuri hibride sau autocratice”, susținute de ong-uri de variate culori. De aceea, nu altcineva decât un campion al „democrației liberale” a și scris: „democrația pe care noi o promovăm în multe părți ale lumii este parte integrantă a transformării spre noi forme de autoritarism” (Robert Kaplan, Was Democracy Just a Momentum?, în „The Atlantic”, dec., 1997, p. 55 și urm.). Căci de „promovarea externă a democrației” au profitat noi clici străine de democrație.
În orice caz, democrațiile existente nu au mai progresat în ultimele decenii nu datorită opoziției tradiționale la democratizare. Ele nu au mai progresat datorită proastei calități a multor „democrați”. De aceea, nu este rezolvare blamarea celor care nu acceptă falsa democrație a unor falși democrați. Adevărul este astăzi de partea celor nemulțumiți de starea democrației.
Democratizarea plecând de la propria situație și operată de cei implicați este deviza sănătoasă și al patrulea pas. Ea înseamnă: a da o diagnoză lucidă; a restabili dezbaterea publică; a informa publicul; a reactiva tripartiția puterilor; a respecta nu doar statul de drept, ci statul de drept democratic; a cultiva distincția dintre interesul public și interesul unor anumite grupuri care se dau ca public; a reuni democrația cu meritocrația – căci au proliferat autoritarisme meritocratice și democrații mediocratice, dacă nu chiar stupidocratice.
(2) În urmă cu mai bine de un deceniu s-a vorbit de „patologia rațiunii”, având printre maladii, de pildă, izolarea rațiunii de sens, și de „patologia religiei”, una dintre maladii fiind, de exemplu, prelungirea credinței cu terorismul (vezi Jürgen Habermas, Joseph Ratzinger, Dialectica secularizării. Asupra rațiunii și credinței, Apostrof, Cluj-Napoca, 2006). Azi au ajuns să fie afectate de maladii nu numai aceste domenii ce păreau ferite de păcatele lumii, ci și democrația. Se poate vorbi justificat și de „patologia democrației”, căci democrația de astăzi prezintă urmele multor maladii.
Prima ce te izbește este „apatia civică”. Când cetățeni cărora li se amputează venituri, libertăți și drepturi și li se oferă abuzuri și falsuri stau pasivi, nu are cum să fie democrație.
Apatia acompaniază de obicei „trădarea intelectualilor”. De exemplu, un istoric scria că România este trădată chiar de cei care vor să o reprezinte. „Toate trăsăturile menţionate… – mizeria ţăranilor, brutalitatea birocratică, educaţia falsă şi o clasă privilegiată căreia îi lipseşte orice simţ al responsabilităţii sociale, ai cărei cei mai brilianți membri au fost gata să-şi trădeze de la o zi la alta principiile contra avantajelor funcției și relațiilor la vârf – au existat în România într-o mare măsură. Democraţia nu poate înflori într-o astfel de atmosferă… Procesul decăderii a mers în România mai departe decât în alte părţi ale Europei răsăritene” (Hugh Seton Watson, Eastern Europe Between the Wars, Cambridge University Press, 1945). Poate cineva contesta diagnoza? Cine tăgăduiește valabilitatea ei?
Alta este „lipsa culturii civice”. Când observi inși ajunși să decidă în democrații, dar incapabili să înțeleagă Constituția țării proprii și care nu pot ieși din foile scrise de alții, te-ai lămurit. Sau „intelectuali” care, la drept vorbind, doar reiau în alte formulări clișeele propagandei curente!
O urmează „incapacitatea adevărului”. S-a lățit năravul de a descrie realitățile în mod electoral, nu spre a rezolva probleme. Se petrece frecvent deturnarea atenției de la fapte spre interpretări subiective, la care se renunță după un mandat, căci erau greșite. Se apelează fără jenă la falsuri, fără a mai ține seama de faptul că orice se poate controla și din punctul de vedere al celuilat. Trecerea la “postadevăr”, acuzată deja, este alimentată astfel copios, de jos, căci au trecere mai curând aproximări și concluzii facile, și de sus, prin propovăduirea oarecum organizată a falsului. Or, precum familia, nici democrația nu durează fără adevăr.
Azi este răspândită „înțelegerea primară a politicii ca luptă”. După dispariția partidului comunist, această înțelegere a revenit exact la cei care se bat cu pumnul în piept că sunt pe partea opusă. În ea se refugiază azi falși democrați, care reiau schema lui Carl Schmitt a „politicii ca relație amic-inamic”. Aceasta nu numai că a dus, cum se știe, la dictaturi ale anilor treizeci, dar duce și acum, cum se poate ușor observa. Ea nu rezolvă vreo problemă a societății, dar aduce degradarea tocmai în vremuri promițătoare. Legat de aceasta, se dovedește din plin că publicistica ce se înțelege pe sine doar drept purtător de cuvânt al luptei cuiva nu poate servi democrația.
A patra este „ignorarea legitimării democratice”. Ceea ce James Madison scria (“poporul este singurul izvor legitim al puterii”, The Federalist, nr. 49, 1788) și ceea ce în România a exprimat proclamația de la Alba Iulia din 1918 – anume voința unei „democrații curate”, este ignorat. Se îmbrățișează adesea legitimări eșuate (detaliat în A. Marga, Statul actual, pp. 141-147), cel mai nou „legitimarea prin comanda instituțiilor de forță”, care nu au legătură cu democrația. Singura legitimare care face ca democrația să continue este legitimarea democratică – prin voința cetățenilor, exprimată în alegeri curate.
În multe democrații s-a alunecat în „plutocrație”. Datorită oboselii, frustrării și deziluzionării din societate, urcă la decizii grupuri străine de interesul public. Cetățenilor le mai rămâne cuvântul doar la alegeri, oricum preformate și manipulate. Prin repetate alegeri, aceleași coterii se păstrează la decizie (Colin Crouch, Postdemocrazia, Gius, Laterza & Figli, Roma-Bari, 2003). O elită plutocratică preia de fapt conducerea în dauna voinței cetățenilor.
În multe democrații s-a creat „cleptocrație”. Neexistând capacitatea proiectării, a integrării societății și a punerii în mișcare a forțelor creative, se ajunge, cum se vede ușor în jur, la mituire (Sarah Chayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, 2015, p. 32). Unde democrații nu sunt capabili se recurge la mituire. Serviciile secrete închid ochii, iar observatorii externi nu înțeleg sau, oricum, sunt depășiți. Se ajunge la extinderea mituirii în toate direcțiile, sub aparențele funcționării civilizate.
Altă maladie este „democrația cu securism”. Când în societate proliferează falși democrați, care nu au cum să se mențină la putere prin merite, valoare și soluții, se cultivă serviciile secrete. În loc să se ocupe de securitatea țării, acestea selectează personalul și orientările politice. Rezultatele sunt cele mai rele, nu întârzie și nu miră.
În cazuri extreme se ajunge la „stupidocrație” – ca să folosesc sugestia lui Carlo M. Cipolla, ce se poate traduce în românește prin „prostocrație”. Am spus că „prostocrația” desemnează situația în care, într-un stat, cineva ajunge la decizie mai mult sau mai puțin întâmplător, pentru ca apoi, combinând nepriceperea cu sărăcia simțirii, să încalce Constituția și, apelând la forțe oculte, să desemneze în funcții inși de nivel jos, pentru a se sprijini reciproc. Rezultatele sunt catastrofale. Până și capacitatea a a aborda nevoile propriei țări este profund afectată.
Maladiile amintite nu sunt pretutindeni. Țările sunt diferite. Democrația ca atare funcționează, totuși, în unele locuri din lume, încât pesimismul nu are temeiuri. În destule țări oamenii își aleg reprezentanții, aceștia sunt responsabili, iar instituțiile îi trag la răspundere. Rezultatele în materie de dezvoltare sunt pozitive.
Democrația este în sine fragilă, precum orice operă umană. S-a și spus recent că „în lume nu este niciodată pace totală și sunt mult mai puțin justiție completă și egalitate” (Richard Haass, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York, 2020, p. 253). Dar democrația o fragilizează mai departe tocmai maladiile arătate. Numai identificându-le și aplicând tratamente adecvate se poate revigora democrația.

 

 

(Din volumul A. Marga, Viitorul democrației, în curs de publicare)