Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Patru povestiri de viață și de moarte

Trista, desueta poveste a lui Zoli – „Mulinetă”

Zoli Balint este mic de statură. Dacă s-ar fi născut, de pildă, în Anglia, precis ar fi ajuns jocheu. Dar așa, născut în România, n-a avut altă soluție decât să devină meseriaș. Deține, oricum, mai multe calificări – și cea mai îndelungată profesie a sa de până acum e cea de șofer. S-a despărțit de prima soție pentru că femeia nu-i înțelegea pasiunea pentru șoferie și dorea să-l țină mai mult pe lângă ea. Dar Zoli mai are un hobby mistuitor: pescuitul. Astfel, de fiecare dată când are puțin timp liber, dă fuga la eleșteiele cu pește din preajma Clujului. „Din această cauză sunt pe cale să-mi ratez și a doua căsnicie” – spune el, trist, sorbind dintr-un pahar cu vodcă, la „Spritz Bar”. Și, tocmai pentru că a doua nevastă nu-i suporta această dambla a preferat să-și expună mulineta preferată – dintr-o colecție cu mai multe piese de acest fel – în siguranţă deplină, pe peretele din biroul patronilor săi. Obișnuia să intre acolo, de multe ori dinadins, numai ca s-o studieze. Stătea minute în șir uitându-se la ea ca la un odor de mare preț. Însă – culmea! – drama vieții sale s-a declanșat tocmai când, printr-un straniu concurs de împrejurări, a pierdut-o.

Își începe, trist, relatarea istoriei mulinetei sale: „Când am văzut-o pentru prima oară la magazin, instantaneu, am făcut o mare pasiune pentru ea. Asta se petrecea în urmă cu 3-4 ani. Costa patru milioane de lei vechi, bani deloc puțini pentru mine şi atunci. Am strâns banii necesari punând deoparte bănuț lângă bănuț, renunțând la țigări și băutură timp de două sau chiar trei luni. Între timp, mergeam zilnic la magazin sperând că patronul nu apucase s-o vândă. Am avut, din fericire, noroc… Mulineta era tot acolo – așa că am reușit să mi-o procur, spre marea ciudă a soției, care mi-o ura, pur și simplu. De aceea, ca să n-o vadă femeia, am și expus-o pe peretele din biroul celor trei patroni ai mei, dintre care unul era mare pescar, ca și mine.” Se oprește o clipă din povestit, ia încă o înghițitură de V 33, apoi continuă: „Nici măcar n-o foloseam, fiindcă mi-era milă, așteptam doar să se ivească prilejul să ajung în Deltă, unde s-o inaugurez, la pește mare. Pentru pescuitul de zi cu zi foloseam alte trei mulinete, cumpărate de la același magazin. Dar, se vede că destinul n-a vrut să am parte de mândrețea mea de mulinetă. Într-o zi, am grăbit pasul spre serviciu, cuprins parcă de o presimțire neagră. Am intrat rapid în biroul șefilor și am rămas uluit și consternat: ustensila îmi dispăruse. Cineva o furase, profesionist, lăsând bățul lipit de perete. Precis, nu putea fi decât unul dintre cei trei șefi, pescarul, fiindcă nimeni altcineva, în afară de patroni nu deținea o cheie ca să poată intra acolo. Apoi, când l-am întrebat de ce mi-a luat-o, acesta mi-a răspuns că nu are niciun amestec în această dispariție. Și a ținut-o așa, oricât am insistat. Mă tot gândesc, de atunci, zi și noapte: oare cum e posibil ca un om, plin de bani, și care-și poate procura aproape orice și-ar dori pe lumea asta să tânjească tocmai la mulineta mea? Dar, acum, un lucru îmi e e clar. Fiindcă mi-a furat lucrul pe care-l iubeam cel mai mult pe această lume, va plăti cu vârf și îndesat: în momentul când îi va fi lumea mai dragă, se va trezi cu casa în flăcări.”

Cum am avut-o pe „Pamela”, frumoasa cartierului

Mă obseda teribil, prin 1991, „Pamela“, poreclită astfel după numele actriței din serialul Dallas. O femeie divorțată având, un copil. O frumusețe rustică – și prin asta, cu atât mai provocatoare. Observasem în câteva rânduri cum, în momentul când  apărea pe stradă făcea ravagii astfel că, indiferent de vârstă, bărbații întorceau înnebuniți capul după ea. Dar – mi-am dat seama încă de la început – ca să ajungi la favorurile sale se pare că trebuia să parcurgi un drum foarte dificil, fiindcă în preajma ei era “aglomerație”. Şi, ca un făcut, de fiecare dată când o vizitam – înarmat cu o butelie de vin ieftin, după posibilitățile mele – mă ciocneam, acolo, la ea cu un anume bărbat, personaj sus-pus al Clujului, care mă sfida, pur și simplu, prin cadourile pe care i le făcea. Le zăream stând, nedeschise, pe masă, sfidătoare iar imaginea lor mă izbea precum un bulgăre de zăpadă în plină figură. Nu-mi era deloc dificil să remarc ușorul dispreț – justificat de altfel – pe care mi-l arăta bărbatul, fapt care mă stârnea și mai mult să i-o fur pe “Pamela”. E limpede, nimeream la aceasta întotdeauna când se afla cu el, în momentele cele mai nepotrivite, așa că începusem să mă retrag rapid, făstâcit, bâiguind o scuză.

Însă, într-una din seri, umilit şi înfrânt, mi-am jurat solemn că aceasta va fi ultima mea tentativă de cucerire a splendidei femei. Am pornit, fără prea multă tragere de inimă, spre apartamentul său de bloc. Ajuns acolo, mă aștepta – din nou – o cruntă dezamăgire, însă uşor diferită: nu era personajul cunoscut ci un bărbat pe care nu-l ştiam. Se lăfăia pe fotoliu, fumând, iar pe masă, în fața lui, trona un pahar cu băutură. Dau să mă retrag, din nou, însă de data asta – spre uriaşa mea uimire – gazda mă oprește, cu un gest ferm: „Poți să rămâi, domnul e de la firma de televiziune prin cablu, tocmai mi-a instalat programele și pleacă în câteva minute.“ În sufletul meu s-a reaprins, brusc, speranța. Și-n plus, în timp ce se foia prin casă, în halatul ei înflorat, asemeni unei – vorba poetului – hierodule casnice, „Pamela” trăgea păhărel după păhărel, lucru care începea deja să se distingă pe fața ei. E limpede – îmi ziceam – s-ar putea să mă aștepte plăceri nebănuite. Lucru care, într-adevăr, s-a confirmat. După plecarea omului de la cablu, femeia s-a dezlănțuit. Ba, mai mult, a pus și o jumătate de somnifer în lăpticul copilului, ca să nu fim deranjați, în caz că micuțul ar fi avut vreun coșmar nocturn.

Ce ironie: „reduta” pe care o asediasem luni de zile, fără rezultat, să cadă brusc, după ce omul de la cablu i-a instalat 15-20 de posturi TV…Însă, dimineața, îndreptându-mă spre casă – fericit și exultând ca un cintezoi – am conştientizat un adevăr pe care mai mulți mi-l spuseseră anterior, acela că femeile frumoase nu sunt extraordinare la pat, fiindcă – în loc să dea totul, precum femeile urâte – se complac într-un fel de autocontemplație. Totuși, odată pârtia fiind deschisă, am mai vizitat-o de două-trei ori pe „Pamela”, după care – într-o seară, fiind la ea acasă și primind un telefon de la o cucerire, de dată mai recentă, am părăsit-o fără urme de regret. Și-a pus trupul provocator – mult râvnit altădată – în dreptul ușii, încercând să mă oprească. Însă eu, contrar firii mele, am fost nevoit s-o trag cu forța la o parte și apoi să o „roiesc” de-acolo, pentru totdeauna. Ușurat și fericit. De fapt răzbunându-mă pe suferințele pe care le trăisem, săptămâni la rând, când îl întîlnisem permanent la ea acasă pe potentatul meu rival.

Iubire eşuată în Cimitirul central

M-am maturizat destul de târziu din punct de vedere sexual, la destui ani după o relaţie avută la 17 ani, rapidă, în garsoniera regretatului poet Eugen Axinte, pe atunci student tomnatic la Cluj. Acesta, lipsind de acasă, îmi dăduse cheia de la intrare ca să-i ud florile. Eroina a fost o fată nu prea dusă la biserică, unguroaică, mai în vârstă decât mine cu un an, elevă în clasa a douăsprezecea – bis la Liceul de Arte. De o mare frumusețe. Dumnezeu s-o ierte, fiindcă a murit, după vreo cincisprezece ani de la aventura noastră. A fost călcată pe zebră, în cartierul Mănăştur, de un troleibuz cu „coarnele” desprinse din cauza vitezei excesive pe care o avea. Era deja mamă a trei copii… Povestea noastră n-a durat decât o seară, fiindcă a doua zi m-a schimbat cu un coleg de clasă, mult mai experimentat (ajuns între timp medic în Germania), căruia – ca un idiot sadea ce eram – îi povestisem splendida noastră aventură și-i dădusem toate datele „tehnice“ legate de eveniment, inclusiv adresa și numărul ei de telefon.

Dar să revin la povestea noastră. Pentru că mă manifestam (dacă eram, cu adevărat, asta-i o altă chestiune!) încă de la vârsta de 17 ani ca o vedetă în rândul liceenilor, aveam cât de cât trecere la fete. Le recitam mereu poezii, ele „cădeau” pe spate dar eu – ca-n poezia aceea a lui Coșbuc – nu prea mă pricepeam să duc treaba până la capăt. Preferam un sărut și-o plimbare romantică prin Cimitirul Central – Házsongárd (locul atâtor avânturi, nu-i așa, eșuate) pe la mormintele unor artiști sau personaje pitorești ale Clujului, unele chiar de pe vremea Imperiului Austro Ungar…

Îmi plăcea mult – pentru rezonanța numelui celui îngropat acolo – mormântul lui Frederic Vitalius Barbarino…Știam sigur că o colegă mai șleampătă de-a mea face sex „murdar” acolo, cu câte doi-trei băieți odată – dar pe mine nu mă interesa acest aspect: preferam vin în cimitir şi să beau o sticlă de vin cu artiștii în devenire ai urbei sau cu diverși alți prieteni. Obișnuiam să ne recităm unii altora din poemele noastre sau din cele ale clasicilor şi ale avangardiștilor și să povestim la nesfârșit despre literatură și artă (în special despre viețile pictorilor impresioniști francezi). Asta pentru că întotdeauna cimitirul, în mod miraculos, mă liniștea și-mi dădea o siguranță pe care n-o aveam în „lume“…

Idila despre care vorbeam a început pe holurile liceului „Ady–Șincai” (numele acestuia fiind rezultatul împerecherii monstruoase, făcute de comuniști între cele ale lui Ady Endre și Gheorghe
Șincai). Iar protagonistă – o colegă dintr-o clasă paralelă. Blondă, de o frumusețe tulburătoare, un trup mlădiu, bust foarte pronunțat și niște ochi splendizi… Dar (pentru că întotdeauna trebuie să existe un „dar“) era exact ca-n versurile poemului Lecția despre cub al lui Nichita Stănescu („Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colț sfărâmat!”): fata avea dinții atât de cariați încât aproape că nu îndrăznea să vorbească. Mi s-a „raportat”, de către colegii de clasă, că era zgârcită la vorbă până şi când răspundea întrebărilor profesorilor. Iar în momentul în care o făcea dezvelea niște „ruine” cu adevărat antice, care-i urâțeau, instantaneu, chipul angelic. Cu toate acestea odată am apucat să conversăm, preţ de câteva minute, pe un coridor al liceului, dezvăluindu-i atunci şi pasiunea mea pentru cimitir. A ieșit „la întâmpinare” cu o propunere cu adevărat năucitoare: să chiulim a doua zi și să bem împreună un cabernet în locul atât de îndrăgit de mine, la mormântul lui Frederic Vitalius Barbarino… Dar şi să povestim, pe larg, câteva din temele pe care abia le-am pomenit pe coridor… Am acceptat imediat, fără rezerve. Apoi, toată noaptea n-am dormit, de emoție…

A doua zi, întâlnirea are loc la poarta cimitirului. Poarta deschisă larg, îmbietoare… Nu, tu, portar sau alți paznici. Când te gândești că în zilele noastre cimitirul colcăie de agenți de pază, care pândesc zi și noapte mormintele doar ca să-i surprindă în fapt pe nesuferiţii hoți de coroane…

Urcăm, așadar, pe aleea principală din stânga și, imediat, ajungem la mormântul lui Frederic Vitalius Barbarino. Ne așezăm pe banca aferentă mormântului. Fata își deschide tașca, din care scoate o sticlă de cabernet și două pahare splendide, de cristal, învelite în șervețele… Îmi trage cu ochiul și-mi zice: „Mai am una în geantă, o pun la bătaie dacă o bem pe asta… „Deja îmi închipuiam, privindu-i genunchii – ascuțiți precum două lame de stilet – care mă împungeau direct în inimă. Din fericire, alcoolul îi dă aripi: uită de complexul ei și reușește să mi se dezvăluie ca o fată înzestrată – pe lângă calitățile fizice remarcabile – și cu o cultură vastă. Suntem, amândoi, în al nouălea cer. Deschidem și a doua butelie. Alternăm versurile din clasici cu ale mele și, la un moment dat, simțim nevoia unei apropieri fizice. Eu, desigur m-aș fi mulțumit cu o mângâiere și un sărut, deși mintea îmi era la deliciile pe care mi le oferise, cu o lună-două înainte, frumoasa de la Liceul de Arte. Dar când vine momentul să ne atingem, unul altuia, buzele, ne trezim că apare, brusc, de după un mormânt, bătrânul paznic al cimitirului… Face un scandal îngrozitor, vrea să cheme miliția…

Până la urmă – după ce dau drumul „mașinăriei de aburit“, reușesc să-l liniștesc, sacrific băutura fetei oferind-o cerberului, astfel că ajungem până la urmă să bem împreună. După ce lucrurile se liniștesc, colega mea – cu care avusesem în urmă cu mai multe minute gânduri „criminale” – redevine martorul tăcut pe care-l știam, descleștându-și maxilarele doar în puține rânduri… Doar ochii îi vorbeau… Și, după ce – din vorbă în vorbă – aflu că paznicul e originar din satul bunicii mele, ba pe deasupra, mi-e și ceva rudenie, totul se încheie cu happy-end. Dar nici cu splendida colegă nu m-am mai întâlnit, de atunci încolo, decât după treizeci şi cinci de ani…

Aşa cum spuneam, după mica pățanie din cimitir, petrecută în 1979 sau 1980 (nu mai rețin exact anul) abia în urmă cu un an, având traseul – se pare prin cartierul ei – am reînceput s-o întâlnesc, aproape zilnic… Acum are dinții perfecți, dar și câteva zeci de kilograme în plus. De obicei, după ce ne salutăm, trec – ușor stânjenit de lipsa ei de atractivitate, neîntinzând prea mult discuțiile – fiindcă nu mai pare a avea nimic în comun cu fata de odinioară… Și mai știu despre ea doar atât: s-a măritat, imediat după absolvirea liceului, cu dentistul care i-a confecționat noii dinți, un bărbat cu mai bine de douăzeci de ani mai mare decât ea. Ce s-a întâmplat după aceea, în tot restul timpului, nu cred că mai avea rost să mă interesez. Limbajul trupul ei cred că mărturiseşte acum toul.

Trecând, din nou, pe lângă moarte, dar prinzând în schimb o exclusivitate

În perioada mea de „știrist” la o importantă televiziune naţională, un tânăr cu un ușor handicap fizic făcuse o pasiune neobișnuită pentru reportajele mele, în special pentru cele morbide. Le înregistra, pe toate, direct de pe televizor, exact în momentul când acestea se difuzau. După ce ne-am cunoscut, mi-a mărturisit – cu o răutate caracteristică oamenilor cu oareşcari deficiențe – că așteaptă, cu nerăbdare, o știre despre moartea mea și că va fi fericit să și-o imprime și pe aceea, încununându-și astfel bogata colecție cu subsemnatul. Episodul se petrecea prin anul 1997 – 1998. Și, culmea, ceea ce aștepta omul a fost cât pe ce să se materializeze chiar a doua zi.

Era amiaza toridă a unei zile de vară. Știrile „adevărate” parcă nu se întrevedeau la orizont, fiind vacanță. O acalmie neobișnuită – ca-n preajma cataclismelor – stăpânea întreaga „fire”. Am hotărât, așadar, să ies până în oraș și să mănânc ceva la fast-food. Urc într-un autobuz din stația din cartierul Zorilor – locul unde se afla pe atunci studioul. Șoferul, o cunoștință mai veche de-a mea, mă cheamă să stau în față, alături de el. Dau curs invitației lui și tocmai ne pregătim să ieșim, din intersecție, pe Calea Turzii. Însă, când să facem manevra, un tir venind dinspre Turda trece la vreo doi metri  de noi, în viteză amețitoare și, după ce spulberă doi-trei oameni (nu mai țin minte exact numărul victimelor), spulberă o maşină şi șterge alte două, după care intră în gardul de beton al Facultății Politehnice. Îl spulberă şi pe acesta, ca pe-un vreasc, apoi, învăluit într-un nor uriaș, pătrunde vreo o sută cincizeci de metri, până în Cimitirul Evreiesc, distrugând zeci de lespezi funerare. Bineînțeles, foamea mi-a trecut instantaneu şi m-am întors urgent la studio, dând alarma. Aveam din nou o exclusivitate formidabilă – pe atunci neexistând, ca astăzi, protocolul prin care pompierii să anunțe presa în momentul când au loc evenimente neprevăzute.

O exclusivitate, ca atâtea altele – dar mi-am dat seama, ceva mai târziu, de un lucru: dacă autobuzul în care mă aflam ar fi ieșit mai repede cu o secundă pe Calea Turzii, eu, șoferul și cei douăzeci-treizeci de călători aflaţi în interiorul său am fi fost spulberați, la rândul nostru, de către hardughia rămasă fără frâne și încărcată cu zece tone de bile de rulmenți. Astfel, s-ar fi împlinit la țanc și profeția “admiratorului” meu.

Între timp s-a întâmplat să mă mai văd cu acesta, fiindcă între timp am legat o relație de oarecare amiciție. Însă, pot să jur, în ciuda faptului că nu mai lucrez demult la vreo televiziune, de fiecare dată când îl întâlnesc, simt cum omul e în continuare cu ochii pe mine și-mi așteaptă, înfrigurat, sfârșitul. Pe care, probabil, mi-l dorește cât mai spectaculos și mai dramatic. Desigur, doar așa, de amorul știrilor.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg