Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Patru propuneri – TIFF 2016

La această ediție TIFF, am participat din dublă postură, de colaborator al revistei „Aperitiff” şi de participant cu filmul Discordia în competiția lungmetrajelor din cadrul Zilelor Filmului Românesc. A trebuit să mă împart, aşadar, între a da şi a lua interviuri. Zilele s-au derulat relativ rapid, cu drumuri între redacție, Casa TIFF, Piața Unirii (botezată, pe perioada festivalului, TIFF Lounge), săli de cinematograf, câteva workshopuri şi (doar) două petreceri – de deschidere şi încheiere.
Cu toate că nu am reuşit să merg la multe proiecții, am văzut câteva filme excelente, despre care aş dori să vorbesc în rândurile ce urmează. Sunt patru la număr: Două lozuri (r. Paul Negoescu), Théo et Hugo dans le même bateau / Théo şi Hugo în aceeaşi barcă (r. Olivier Ducastel, Jacques Martineau), Chevalier / Şevaliera (r. Athina Rachel Tsangari) şi scurtmetrajul Proiecționistul (r. Norbert Fodor).
Punctul forte al filmului Théo şi Hugo în aceeaşi barcă este scena suprarealistă de sex de la început, care ține aproximativ douăzeci de minute. Într-un club de homosexuali, protagoniştii (împreună pentru prima oară) fac dragoste cu o pasiune greu de pus în cuvinte, darămite de executat în fața camerei de filmat. Am înțeles că a fost o încercare dificilă pentru echipa de filmare, care pare să fi prins totul în timp real. După această partidă de sex, Théo şi Hugo ies pe străzile unui Paris nocturn destul de gol, iar după scurt timp Hugo află că Théo nu îşi pusese prezervativ – aici se naşte intriga, pentru că Hugo e seropozitiv. Într-un exercițiu regizoral în care Olivier Ducastel şi Jacques Martineau încearcă să nu rupă spațio-temporalitatea, filmul îi urmăreşte pe cei doi protagonişti afară, la spital sau în metrou, şi, cu toate că premisele ar putea plictisi (mai ales după ce proiectul începe foarte sus, cu acea scenă din club), co-regizorii ştiu ce trebuie să facă pentru a menține ritmul şi a atrage atenția până la final. Acest pariu, de a lucra cu timpul real, se aliniază concepției lui Agnès Varda, care în 1962 realiza Cléo de 5 à 7 / Cléo de la 5 la 7 – ea gândea după-masa unei domnişoare tocmai în ideea asta de a merge odată cu timpul real. Sigur, premisa era asumată la nivel teoretic (nu neapărat şi practic), având o latură uşor ironică, pentru că filmul are durata de nouăzeci de minute, iar în titlu e vorba despre o sută douăzeci de minute. Însă, ambiția şi premisa rămân. Să revenim. Théo şi Hugo în aceeaşi barcă, pe lângă pretențiile de a nu sări peste timp (din loc în loc, pe ecran apare ora din interiorul narațiuni – filmul are şi un titlu alternativ, anume Paris 05:59) şi de a produce o scenă brut(al)ă de sex, are dorința de a discuta şi o chestiune extrem de serioasă: virusul HIV şi impactul pe care îl produce asupra oricăruia dintre noi în momentul când îl conştientizăm, când interacționăm cu el, într-un fel sau altul. De la distracția din prima secvență, se ajunge la o dramă puternică, care umbresc planurile de viitor ale lui Théo; acestea sunt aruncate efectiv în aer de (ne)şansa de a fi contactat boala. Un demers intens, de înaltă ținută, care lucrează la mai multe paliere ideatice – cam aşa ar putea fi sintetizat proiectul lui Ducastel şi Martineau.
Pe de altă parte, Două lozuri e o comedie uşoară, fără pretenții intelectuale, care, ca dovadă, a primit note foarte mari din partea spectatorilor – e ceea ce se numeşte un film de public, dar vorbim despre unul onest, deloc vulgar sau exagerat, în interiorul căruia se construieşte un comic inteligent şi pe alocuri chiar fin. Ecranizare liberă după Două loturi de I. L. Caragiale, filmul aduce povestea în prezent şi se concentrează asupra trei prieteni, care o freacă efectiv toată ziua. Ei cumpără un bilet la loto, iar de acolo încolo peripețiile se țin lanț. Minimalist şi foarte inteligent construit, Două lozuri e unul dintre cele mai prizabile filme ale acestei ediții şi o surpriză extrem de plăcută în cadrul cinematografiei româneşti. E o reuşită în ceea ce priveşte filmul autohton şi importanța lui se trage din faptul că deschide o posibilă cale pe care cineaştii din țară pot să se înscrie. Am discutat puțin şi cu Paul Negoescu, aşa că, pentru a nu vă fura plăcerea de a descoperi poantele şi modul în care e construită acțiunea, mai indicat ar fi să punctez doar câte ceva din gândurile regizorului (aflat la al doilea lungmetraj, după O lună în Tailanda): „A fost ultra low budget. Bucur, Papadopol şi Boguță au şcoală de actorie pentru amatori. […] Am găsit nuvela lui Caragiale, care se potriveşte din simplul fapt că personajele caută acest bilet de loterie şi dau peste mai mulți oameni. Şi aşa m-am gândit că pot cumula mai multe personaje, pentru că erau nişte cerințe de buget şi de actori de care să ținem cont. Toți cursanții trebuiau să apară în timp relativ egal, ca să nu fie discuții. Aşa s-a făcut filmul. […] Întotdeauna mi-au plăcut Roy Andersson, Kaurismaki. Şi sunt doi regizori belgieni care fac filme împreună, Gustave Kervern şi Benoît Delépine, al căror film, Aaltra, l-am văzut la primul TIFF din viața mea. […] Aveam chiar mai multe variante, dar a rămas dubla asta, unde, din păcate, nu zice până la capăt, că trebuia să spună «filme cu blocuri, cu prostituate, cu golani, cu sărăcie»… toate clişeele care, de fapt, se regăsesc şi în filmul ăsta. Asta e partea ironică, asta am vrut să subliniem, că nu din cauza subiectului nu le plac românilor filmele româneşti. Aici lumea râde pentru că filmul e de la început lipsit de orice pretenție. Eu nu ştiu să fac film de public, aşa că am zis să facem o comedie respectând totuşi principiile mele – să nu simt că mă compromit.”
Şevaliera e tot despre câțiva bărbați, numai contextul e mult mai grav şi reprezintă cu succes ceea ce s-a conturat în viziunea mondială ca fiind specificul cinematografic grecesc: puțin absurd, subiecte dificile, abordate într-un mod radical, aparenta nealiniere la vreo dogmă. Pe regizoarea acestui film o cheamă Athina Rachel Tsangari şi a produs aproape toate filmele foarte cunoscutului Yorgos Lanthimos. Acțiunea filmului e plasată exclusiv într-un iaht, pe timpul iernii blânde mediteraneene. Şase prieteni (bogați, cu pretenții cvasi-ariene) ajung, din aproape în aproape, să ia parte la un fel de joc, dar fără reguli clare. Ei îl numesc, generic, jocul care acoperă şi este despre tot. Adică, pe parcursul croazierei, fiecare trebuie să îl noteze pe celălalt; contează cum mănâncă, cum vorbeşte, cât e de ingenios şi curajos, chiar şi ce rezultate obține din analizarea sângelui propriu (glicemie, colesterol ş.a.) sau cum doarme. Ce începe ca o poveste banală a câtorva bărbați veniți să se relaxeze, capătă nuanțe de farsă, iar nivelul absurdului creşte până acolo încât scenele de final, printre care şi cea cu anunțarea câştigătorului, devin tragi-comice. Tsangari se foloseşte de diferite tipologii umane pentru a da filmului o dimensiune cât mai rotundă: doctorul, rebelul, copilărosul, înțeleptul etc. Trăsăturile fiecăruia din cei şase nu sunt îndeajuns de clare încât să poată fi plasate strict într-o astfel de categorie, ci, pe parcurs, rolurile lor se întrepătrund, pe rând fiecare ajungând să interpreteze, dacă nu toate, măcar o parte din partituri. Cu toate că multă lumea a spus că filmul este dedicat femeilor, că ar fi feminist (pentru că pune bărbatul într-o postură delicată), ar fi prea puțin să îl caracterizăm astfel. Şevaliera – prin caracterul acesta de farsă – discută despre natura umană în general, despre limitele speciei noastre, despre cât de departe se merge când unul îl ambalează / întărâtă pe celălalt. Cu toată senzația de puerilitate pe care o creează, demersul de față este cât se poate de serios şi de necesar: într-un spațiu atât de restrâns, Tsangari reuşeşte să concentreze toată esența umană – Şevaliera este poate cel mai important proiect pe care am avut răgazul să îl urmăresc la această ediție a TIFF.
Am lăsat la urmă scurtmetrajul Proiecționistul – prezent în secțiunea scurtmetrajelor din cadrul Zilelor Filmului Românesc, acesta este un mocumentar (adică, un documentar despre o persoană / un personaj care, de fapt, nu există aşa cum e prezentat(ă) prin intermediul camerei – totul e regizat, iar pe ecran e un actor care joacă un rol în aşa fel încât să dea impresia că s-ar trage din realitate / cotidian). În România, genul în cauză nu a prea fost sondat; din câte ştiu, Călin Bocian mai făcuse unul, numit Agitația minții, iar Cosmin Gurău un altul, intitulat Tax payer. Norbert Fodor alege să îl creeze pe Alex, un inadaptat social care iubeşte muzica electronică. Întâi, îl surprinde în activitățile lui naiv-cotidiene, ca apoi să se îndrepte în direcția intrigii firului epic: Alex tocmai şi-a terminat noul album şi vrea să invite întregul oraş la o gigantică petrecere de lansare. Aşa că începe să împartă invitații în stânga şi-n dreapta, dar în cel mai haotic mod cu putință. Miza narativă ajunge să fie dacă se va prezenta cineva la petrecere. Pe lângă modul în care e construită toată povestea, m-a frapat o chestiune din culisele facerii filmului: echipa chiar a intenționat să țină acea petrecere, iar invitațiile au fost reale – atâta doar că nimeni nu s-a prezentat la lansarea fictivă, aşa că nu s-a mai ținut nimic. Acest liber arbitru cu care a lucrat Fodor e cu atât mai spectaculos cu cât cinemaul trebuie să existe în relație cu întâmplarea, cu caracterul arbitrar al unui eveniment surprins pe lentilă. E ceea ce spune şi Cristi Puiu şi, mai extins, ce vehicula criticul francez cincizecist André Bazin. Improvizația, întâmplătorul, neprevăzutul, toate ar trebuie să țină de cinema; numai şi numai în acel moment luăm parte la o experiență onestă, naturală, veridică. Dacă nivelul construcției este peste cel al inefabilului, atunci un proiect cinematografic riscă să cadă într-un construct artificial, lipsit de viață şi spontaneitate. Cu această atitudine pare să gândească Norbert Fodor cinemaul.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg