Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Paul Goma, mărturisitorul

Paul Goma, mărturisitorul

 

„Eu nu sunt disident. Eu
sunt scriitor. Punct.”

 

Chiar dacă nu Paul Goma inaugurează lista disidenților, el este, neîndoielnic, „cartograful gulagului autohton” (Ungureanu 1995: 240), documentând, sub povara biograficului, „cealaltă lume”. Abia Goma face, în ochii lui Virgil Ierunca, „saltul hotărâtor”, răscumpărând „căderea de fiecare zi” a contemporanilor săi, aşezându-ne, astfel, „în rândul lumii”. Doar el „a luptat pe față”, recunoștea și Monica Lovinescu (într-o ultimă confesiune, încredințată Doinei Jela), chiar dacă relația lor se răcise, unii (veniți din țară) întreținând cu sârg vrajba.
Comentat dintr-o dublă perspectivă, scriitorul pare/ este eclipsat de faima disidentului; dar Paul Goma, să recunoaștem, trece, în ambele ipostaze, printr-o nemeritată devalorizare. Orgolios, incisiv, incomod, acest „muşcăcios agresiv” (cum se recomanda) a devenit un caz, internaționalizat şi apoi istoricizat, însoțit, însă, de avalanşa suspiciunilor şi a bârfelor de cafenea. Opera sa, de izbitor caracter confesiv, hrănită de „muza memoriei” şi livrând, cu franchețe, „sincerități brutale” a deranjat pe mulți; îndeosebi, ecourile Jurnalului i-au atras o antipatie furibundă, tenace. Iar aura disidenței, odată cu oficializarea anticomunismului postcomunist, îmbrățişat vocal de „curajoşii” de azi, aproape s-a destrămat. Încât, constatăm, o regretabilă discreție s-a înstăpânit. În plus, prăbuşirea comunismului a provocat o resurecție a memoriei şi, previzibil, reacții privind „folosirea” ei, nu în puține cazuri abuziv-deformatoare. Rămâne de văzut dacă acest tsunami memorialistic postdecembrist, cosmetizat, ficționalizat deseori, nestrăin de „autoglorificări şi martirizări fanfaronarde”, cum, surprinzător, recunoştea Vladimir Tismăneanu, va întreține, prin transfer generaționist, o onestă solidaritate anamnetică, în termenii lui Dan Diner.
Om dificil, de o intransigență atipică şi scriitor controversat, marginalizat, plecat cu scandal din Gulagul mioritic, practicând cu franchețe arta noncompromisului, considerat „o pasăre rară în generația sa” (cf. D. Țepeneag) şi, îndreptățit, un reper moral, deposedat de drepturi civice, exclus din breaslă, figură incomodă pentru autorități şi, deopotrivă, pentru confrați, Paul Goma rămâne într-o „situație revoltătoare” (Sălcudeanu 2013: 121). E drept, pana polemistului a dezvăluit o portretistică în aqua-forte, cu roluri clare, denunțând „sporul de eroism” al unor opozanți „întârziați”, revendicativi, gălăgioşi, cultivând cu ferocitate anticomunismul postcomunist. Şi devoalând, astfel, complexul de vinovăție al intelectualului român. Chiar suportând fenomenul de uzură, cum observa I. Simuț, odată cu devalorizarea anticomunismului (cândva, „rar, clandestin şi eroic”), cu o cotă morală şi estetică „în scădere”, „macedonskianul” prozator, neîmblânzit, trecut prin experiențe traumatizante, vădeşte, de fapt, vulnerabilitate. Confesia sa, aluvionară, de înregistrare maniacală, stârnind antipatii, alunecând în invectivă şi exagerări, avea nevoie de tovărăşia Jurnalului. Omul, de o „retractilitate arțăgoasă”, virulentă, oferind judecăți tăioase, inconfortabile, lansând, în numele unui cod moral („să fiu pentru bine şi împotriva răului”) cruciade de ecou, iscând scandal, devenind (şi rămânând) un caz, pare unora un „sangvinar” megaloman, o „marionetă” irascibilă, un paranoic revanşard etc., răfuindu-se cu o limbă „sovietizată”, „scânteizată”, „şedințizată”.
Cariera sa se leagă, certamente, de evenimente politice (fronda promaghiară, detenția, umilințele, aderarea la mişcarea ’77 a lui Pavel Kohut). O mână de „intelectuali răzleți”, constata Nicoleta Sălcudeanu, încerca atunci articularea unei opoziții. Iar eticheta livrată de agenții Securității într-o notă-raport (21 decembrie 1976) a făcut carieră, întărită şi de opiniile/ delațiunile unor scriitori (printre ei, Al. Ivasiuc), părtaşi la răspândirea unor zvonuri imunde: era vorba de o nulitate literară, un „scriitor curajos, dar fără talent”. Dacă în acei ani se orchestra o campanie abil dirijată pentru discreditarea opozanților, mai încoace furia şi pizma confraților, poltroneria, vizează „gândirea contorsionată”, „fantasmagoriile paulgomiene” ori „meseria de antisemit” (Alexandru 2009: 242), cum scria fostul amic Laszlo Alexandru, cândva văzând în periferizatul Goma chiar prototipul exilatului; ruptura, intervenită în 2002, invoca o pretinsă „pasă antisemită”.
Ca „exilat lingvistic”, autorul Patimilor după Piteşti aduce, în prim-plan, limba vorbită, cu numeroase bizarerii, cuvinte inventate (vădind ingeniozitate), cultivând cu obstinație, observa Alexandru Burlacu, dialogismul poeticii narative. Trecutul „nu trece”, constată Goma, dar „cine n-are scris, nu există”; motiv de a nu lăsa nimic ne-numit, de a spune toate numele; dacă există documentele, au existat şi faptele, raționează el, cercetând fenomenul carceral, creionând „tabloul în alb-negru al lumii”, politizat, îngroşat, plonjând în transbiografism. Văzut, nedrept, doar captiv al biografiei, Goma, evident, se hrăneşte din anamneză. Recuperarea sa, nota Marta Petreu, se desfăşoară „cu oarecari rețineri” şi „prudență critică” (Petreu 1991: 5), Goma anunțând, prin reinserție, posibile seisme ierarhice. Între timp, situația s-a agravat: suntem martorii unui veritabil complot al tăcerii, iscându-se un război rece civil. Dar resentimentarii dispar natural, încet-încet; însingurat, exasperat, Goma însuşi se va „retrage” cândva, rămânând speranța că noua critică va „recalibra” puzderia judecăților nedrepte, colorate excesiv-pasional, instaurând o posteritate neutră, cum opina Ovidiu Morar.
Gândite ca o dureroasă anamneză, erupție a unui eu hipertrofiat, „Scrisele” lui Paul Goma, un intelectual radical, exprimă, pe un ton vindicativ-zgomotos, partea sa de adevăr. „Taxat” în fel şi chip, Goma – mereu egal cu sine – s-a bucurat de o receptare deformată. Risipind „afurisenii”, el a indignarisit lumea literară, prevenindu-ne, însă: „nu pot aştepta posteritatea să-mi dea dreptate”. Cu această mânie de vates neînțeles, atacând „de-a valma”, într-un limbaj vitriolant, în ştiutu-i stil repetitiv-imprecativ, împărtăşindu-ne temele, ideile şi of-urile care îl obsedează, prozatorul-mărturisitor caută neobosit în memorie. Deviza sa este neuitarea: „nu eu am căderea să iert, eu am căderea: să nu uit”.
Suspicios, inclement, în dezacord cu restul lumii, martorul Goma (ca diarist) se luptă cu laşitatea şi pasivitatea celor din jur, cu biografiile lor cosmetizate/ inocentate, după ce au „slujnicit” regimul; în consecință, nu suportă avalanşa de poetisme şi nu agreează limba lui Esop, ci spune pe şleau ceea ce ştie. O fi veninos din fire? O fi vreun evreu rus (Evremovici), plin de umoare schimbăcioasă, otrăvicios, vizitat de mania persecuției? Sau, poate, un agresiv veleitar, lipsit de talent, pus la colț, evitat, izolat de mediul nostru levantin-acomodabil, abandonat tactic la bursa relațiilor (utile), risipindu-şi amicițiile şi capitalul, stârnind adeziuni şi rejectări, trecut sub tăcere, supus embargoului sau atacat violent de holocaustologi? Cerând însă, dincolo de compromisuri, dezerțiuni, ipocrizii etc., o grabnică reconsiderare, anulând indistincția dintre om şi operă.
Născut în Mana-Orhei (2 octombrie 1935), Paul Goma debuta cu proză scurtă în Luceafărul barbist, spre sfârşitul anului 1966, sub un titlu dat de redacție: Aia, în loc de Când tace toba. „Afurisitul de Goma”, de fibră contestatară, condamnând ezitările şi laşitățile co-breslaşilor, s-a bătut „cu forurile” şi n-a tăcut. Editorial, Camera de alături (EPL, 1968) ar marca debutul propriu-zis. După scurta exaltare din august, „puşcărizatul” Goma, un „basarabean rătăcitor”, un ins „în plus” în propria-i țară, hăituit, cunoscând experiența solitudinii va scrie, cu hărnicie, împotrivindu-se castrării memoriei. Va transforma „ficțiunile (sale) realiste” în instanță morală (devenind „oglindibil”) şi va condamna vehement delațiunea, exersarea vasalității, calomniile şi vânzările, delirul dictatorial. Or, „Gomiță” n-a cedat. Va fi, aşadar, izolat, evitat şi, mai apoi, expulzat (1977), „bucurându-se” de solidaritatea laşă a confraților. Şi declanşând un teribil scandal politic, descumpănind autoritățile. Cazul Ostinato, carte în traducere germană, lansată la Târgul de la Frankfurt (editura Suhrkamp, 1971) şi, cvasi-simultan, în Franța, este prea bine cunoscut, conducând la retragerea delegației oficiale a RSR, asigurându-i, astfel, o nesperată publicitate. Ascunzându-şi scrisul de „seci” (cum mărturiseşte), trimițându-şi manuscrisele peste hotare, transformând – fără voia sa – cărțile ivite în ne-româneşte în veritabile „delicte literare”, condamnând, din interior, regimul, Goma reprezenta un simbol. Treptat, scriitorul a fost eclipsat de acțiunile disidentului, opunându-se fățiş coabitării cu sistemul opresiv. Şi blamând, prin atitudini tranşante, inacțiunea, tăcerea şi „tremuriciul” scriitorimii, celebrul nostru „aşteptatorism”, compromisurile unui neam amnezic, tranzacțional şi, îndeosebi, reacțiile elitei, incapabilă de a se smulge din brațele „laşității majoritare”. Ori de a sfida consemnul tăcerii.
Cum iarăşi se ştie, în 14 aprilie 1977, Goma a fost exclus din Uniunea Scriitorilor. Încât, pentru lumea scriitoricească, cazul Goma, născând mitul Goma, a devenit complexul Goma. Un mărturisitor al istoriei netrucate, Paul Goma era, observa V. Podoabă, „indicatorul propriei noastre vinovății”. Evident, după ’89, alibiurile intelighenției noastre (rezistența prin cultură) deveneau jenante pentru dilemioți; vecinătatea lui Goma era inconfortabilă, „măştile eroice”, înmulțindu-se spectaculos, defilau în preajmă şi „detronarea” celui care luptase pe față, îngropat acum în tăcere ori calomniat, înjuriind vârtos, la rându-i, pe toată lumea, funcționa ca un comandament implicit, reducând meritele sale la publicizare (prin scandal politic), opera fiind lipsită, chipurile, de suport axiologic. Reevaluarea ei se impune, constata Paul Cernat, analizând „redebutul” scriitorului (Camera de alături, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015) în seria de autor îngrijită cu devoțiune de Flori Bălănescu, exegeta blamând „apetența (noastră) pentru amnezie”1). Digitațiile primului Goma, vădit incomodat de „piesele de mici dimensiuni” (recunoştea în Jurnal pe sărite, 1997), în confruntare – subtextuală – cu limita, vor face loc crudităților memorialistice, evidențiind, în timp, un „parcurs scriitoricesc deviat” (Cernat 2016: 13).
Dat „pe mâna exilului” (cum se lăudase generalul Pleşiță), urmând a fi „halit”, Goma s-a confruntat cu virusul suspiciunii şi, desigur, cu „brațul (lung) al Revoluției”. Trimis să-l lichideze, agentul securității Moțu Haiducu s-a predat însă, lucrând în contraspionajul francez (D.S.T.). Iar Goma s-a răzbunat „exemplar” (cf. D. Țepeneag), trimițându-i, prin depozițiile sale beletrizate, în neuitare. Ciclul autobiografic, reconstituind odiseea studenților „ungarişti”, ororile marca Gh. Enoiu ori ale pomenitului Pleşiță sub această deviză a crescut: Goma, asediat, devenit „clientul” Securității, „nu vă va cruța de uitare”! În primii ani ai exilului, în neromâneşte, e adevărat; în „haină străină”, cum zice, privat de „ecouri”. Dar şi după seismul decembrist, când productele sale literare, puse eruptiv la îndemâna cititorului român, nu s-au bucurat de „o abordare normală” (Stănescu 2008: 132), de vreme ce el era prizat, în multe comentarii, doar pe latură militantistă, ca animator al Mişcării din 1977. Şi taxat, în pofida „cantității de disperare” din proza „aşa-istă”, drept autor al unor scrieri „pişăcioase”. Încât nescriitorul-scandalagiu a fost, din nou, „carantinizat”, îndeosebi de către cei încondeiați cu vervă pamfletară, Goma afirmând răspicat: „cine nu are memorie nu are dreptul la viitor”.
„Excepțional poet al cruzimii”, observa I. Negoițescu2), întors din infern şi mânat de nerăbdarea „spunerii”, într-un limbaj sacadat, străin de metaforită, Goma nu a rostit adevăruri „pe jumătate”. Prudența, autocenzura, limbajul esopic au făcut, se ştie, epocă, alimentând – în decor totalitar – epidemia romanescă a „obsedantului deceniu”. Or, Goma s-a rostit „cu toată gura”, corectând proza „de curaj” într-o vreme în care producția romanescă, plătind, totuşi, tribut infecției ideologice era, realmente, mai aproape de adevărul documentaristic, compensând o istoriografie lacunar-mincinoasă. Constatând, de pildă, că „despre Piteşti se tace”, semnatarul volumului Le Tremblement des hommes (editat de Seuil, în 1979) şi la Humanitas, în româneşte (Culoarea curcubeului, 1990), imediat retras, Goma şi-a asumat datoria de a scrie, ştiind că „nu poți scrie doar cu talent”. „Piteştizarea” scriitorilor se manifesta şi prin simptomul „întrecenzurii”; neo-intelectualii/ „culturrezistiştii” fluturau stindardul rezistenței estetice asumându-şi/ arogându-şi un nimb eroic.
Repus în circulație, „recuperat” în avalanşă, suportând – credem – o receptare excesiv politizată, omul din Bellville şi-a încheiat, astfel, exilul literar. Dar nu şi cel propriu-zis. Cărțile sale, cu accent autobiografic, vădesc o memorie prodigioasă şi dezvoltă luxuriant oralitatea. „Respectul pios” (chiar dacă încălcat), cerut – de unele voci – pentru opozant, nu trebuie transferat, fără examen critic, scriitorului. Suspectat de a fi exploatat scandalul politic, vinovat, aşadar, de seducție publicitară, prozatorul Goma dovedeşte, după alte voci, şi „excelență literară”; gomafobii, dimpotrivă, consideră că, ținut lungă vreme „sub obroc”, beneficiind de aura disidenței, scriitorul a fost umflat valoric. Oricum, contondentul Goma, punându-ne oglinda în față inconfortează; el ne arată cum suntem şi, firesc, diatribele lansate cu îndârjire veninoasă i-au pus în cap „scriitoricimea”. Contemporanii ignari, elitarzii, „literatorii carpatini” s-au iritat în numele etichetologiei. Goma a fost supus antisemitizării, „smântănimea României” s-a dezlănțuit şi „otrăviciosul” autor, provocat, a devenit, iute, incontrolabil, constata Monica Lovinescu. Folosind un limbaj violent, divulgând indiscreții, colecționând amănunte picante şi jenante, Goma face figura unui „demolator”, ruinând pe bandă rulantă, prin portretizări negativiste, în aqua-forte, numeroase prestigii. Holocaustologii, editorii „ticăloşi” sunt puşi la zid sub tirul unei inclemențe nevindecabile, hrănită de excese temperamentale şi pusee umorale. În replică, dacă nu va fi înconjurat de o „tăcere mortiferă”, scriitorul riscă a fi taxat, cu un diagnostic reluat, drept un veleitar lipsit de talent, producând o „maculatură câlțoasă”, îndreptățind, conform planului lui Ivasiuc, efortul de „salubrizare” a climatului; şi suspectat că ar acuza un nefondat „delir de persecuție”. Goma acuză, însă, şi un deficit de generozitate; vocația prieteniei este în suferință.
Marele auditiv, narând istoria trăită sub interdicția de a uita, cu experiența detenției şi a şocurilor unei existențe care îşi exorcizează amintirile, Goma, ca „exilat perpetuu”, doreşte să înregistreze totul. El se vrea un „dezvăluitor”, încât literatura sa, nutrită de o memorie fabuloasă, porneşte de la document. Mixează biografemele şi documentele, prefăcându-le în ego-literatură (cf. Magda Ursache). Spirit justițiar, incomod, incisiv-radical, blamând ipocrizia breslaşilor şi culpa colectivă în care ne-am bălăcit, Goma, trecut prin supliciile izolării, ştie că „a fi scriitor înseamnă a nu minți”. Încât grozăviile epocii trec, cu severitate şi sinceritate, în cărțile sale, dorite a fi o „criptă transparentă”. Chiar detenția pare/ poate fi o „binevenită” documentare, prozatorul înregistrând cu minuție toate detaliile. Şi livrându-le, apoi, febricitant, într-un nemilos rechizitoriu, dezvăluind indignat violențele universului concentraționar, dezastrul moral, absența revoltei civice.
Dar prozatorul Goma, un captiv al memoriei, refuzând să tacă, ştie că Istoria se scrie „cu pana”. Nu pare capabil să părăsească țarcul biografic, cum cred unii? O biografie care, ciudat, pare „oprită” la borna 1977 şi care, „epuizându-se”, a provocat spaima unor comentatori, îngrijorați că epicul secretat de „scoica resentimentară” (cf. Marta Petreu), sub imperativ etic, redundant, ar proba tocmai lipsa de imaginație a controversatului autor. Dar la Goma există nu doar coşmarescul univers concentraționar, golit de metafizică, ci şi un „dincolo de dincolo”, vădind – chiar străin fiind de elanuri celeste, pe temeiul regresivității amniotice – o recuperare paradisiacă, reverii diurne, impulsul „fantasmării”. Totul, însă, pe temelia trăitului. În fond, copilăria basarabeană, aflând în rusismul calidor (v. Din calidor, dezvăluind o seninătate nicicând atinsă în altă parte) un „punct de observație” (pridvorul – simbol întreținând sentimentul de siguranță) ori Arta refugii, discutând soarta „basarabeților”, încercând, sub tăvălugul Istoriei, a trece „râul blăstămat” (Prutul, bineînțeles) probează că radicalismul său vindicativ rămâne egal cu sine; şi că narcisiacul Goma, intransigent, culpabilizator, ca autor liber, sfidând conjuncturile, se raportează mereu la sine. Într-o vreme a uzurpării simbolurilor, reconsiderarea lui Goma se impune, (Martin 1992: 1). „Oribil”, zicea Monica Lovinescu (în faza post-Goma) ori, dimpotrivă, eroic, un reper istoric şi moral? „Un Soljenițân român”, aşteptat, cum clama Eugen Ionescu în Le Monde (9 martie 1979), fără a învinovăți, neapărat, pe cei care nu s-au eliberat de frică, vădind o „laşitate constantă” ori un feroce antisemit, cu „onoarea pierdută”, cum ne asigura Mihai Dinu Gheorghiu? În fine, un vanitos încrâncenat, ruinându-şi capitalul moral prin sarcasmul parisian, revărsat „nediferențiat” sau un dezamăgit, blamând gena etnică şi ticăloşirea semenilor? Cele trei volume ale Jurnalului (tipărit la Nemira) dovedesc, credea Alex Ştefănescu, „o selecție tendențioasă” şi transformă statuia lui Goma într-un „morman de moloz” (Ștefănescu 2005: 646). Să nu uităm, însă, că foiesc şi adversarii, lansând cu hărnicie bârfeme mistificante, urmând o directivă ocultă: „decizia de a-l tăcea pe Goma, de a-l inexista”. Cum crede, neclintit, însuşi suspiciosul Goma, văzut de cârcotaşi doar ca un disident deghizat, narând, într-o operă esteticeşte debilă, despre gulagul băştinaş, nicidecum un cartograf al universului carceral.
Explozia depozițională a primilor ani postdecembrişti a încurajat eruptiv memorialistica. Fie, s-a observat, pe linia unor iluminări îndurătoare şi izbăvitoare, a experienței mistice şi a cristificării, a muceniciei întorcându-şi „inima de la rău”; fie, dimpotrivă, pe direcția unei suferințe masochiste, pornind de la cruditatea scenelor penitenciare, tutelată de pilda şi notorietatea lui Goma. Lunga sa retrospecție dovedeşte apetit digresiv, ostentativitate, mahalagism. Şi, uneori, chiar o memorie deficitară, colportând informații şi falsând. Oricum, „e ceva paradoxal feminin” în această proză, observa Marian Popa în Istoria sa „de azi pe mâine”, debordând de pălăvrăgeală vervoasă şi propunând, totuşi, izbutite personaje feminine. Beneficiar al incredibilei şanse istorice (naufragiul comunismului), acest „mic Soljenițân român” (Popa 2001: 726), mereu în aşteptarea ipoteticului cititor român, chiar a avut parte de această râvnită întâlnire. E drept, sub bruiajul „barbariei interpretării”, partitură susținută cu aplomb din toate direcțiile şi sprijinită masiv de Goma însuşi. Oricâtă cerneală ar cheltui „rezistenții” de azi sau disidenții de budoar (de altădată), prezența lui Goma inconfortează; complexul Goma ne apasă, chiar dacă autorul Culorii curcubeului îşi recunoaşte doar statutul de opozant, inițiind, e drept, acțiuni de ecou, dominând un moment politic. Şi mizând, cum se mărturisea Marianei Şipoş (v. Destinul unui disident, Eikon, 2014), pe statutul de scriitor, de inconfundabilă „identitate stilistică”.

Când tipărea Omul din Calidor (2012), răscolind „izvoare controversate”, Petru Ursache recunoaştea că viața incomodului Goma, un roman fantastic în sine, n-a beneficiat, încă, de cercetări de sinteză. Paul Goma este „un document viu” (P. Ursache 2012: 315), încât repunând în discuție chestiuni aprig disputate, tratate secvențial, Petru Ursache contextualizează „adevăruri călcate în picioare”. Reexaminând, de pildă, debutul, experimentul ideologic al Şcolii de literatură, paralela cu Soljenițîn, destinul postdecembrist, cărțile lui Goma (ca dosar acuzator, cu probe irefutabile, precum Săptămâna roşie şi Basarabia), exegetul observa că toate campaniile potrivnice s-au desfăşurat „în două variante”. Cu aceleaşi consecințe. Fie, atunci când comitea „literatură interzisă”, faimos prin dizidență, trimițând „scrisori îndrăcite”, expediat de co-breslaşi (colegi cu dublă identitate) sub eticheta de scriitor fără talent, cu „gura mare”, nicidecum autor-de-cărți; fie denigrat, ținut la distanță, impunând o „discretă delimitare” (P. Ursache 2012: 253) în perioada postdecembristă, risipindu-şi aura eroică, de luptător inclement. Un destin aprig (nu pe „aşezatelea”), aşadar, cu influențe dăunătoare şi o falsă popularitate (cum informa o securistică notă-raport, din 1972), într-o istorie „cu mers iute”. Un om providențial, însă, scrie Petru Ursache, marcat de anul 1977, când, aderând la Chartă, mijeau „zorii unei legende”. Fiindcă, ne reaminteşte însuşi Goma, la 7 mai 1977, odată cu desțărarea forțată, provocând ruptura, el intra „în alt anotimp”. Şi va încerca, neostoit, să descopere, de la distanță, „pânzele freatice ale adevărului”. Refuzând sfatul lui S. Damian de a scrie „publicabil”. Dosariada Goma (cod „Bărbosul”) evidențiază un potop de acuze şi oprelişti şi o droaie de informatori sau cenzori zeloşi. Scriitorimea (mulți inşi amnezici, impostori, profitori) preferă neimplicarea, minimalizarea, compromiterea, „jocurile cu măşti”. Încât Goma rămâne, peste ani, un duşman „neiertat”, un refugiat politic, promițând, la rându-i, neuitarea. Cândva, în anii ceauşişti, era hărțuit, invitat la „discuții”, cerându-i-se modificări pe manuscrisele depuse, „ungaristul”, cu doi ani de gherlă, livrând „lucruri de nescris”.3) Într-o vreme în care, refugiați în „seraiul estetic”, după vorba lui V. Ierunca, unii scriitori îmbrățişau revoluția onirică, văzută ca un maximal prag eliberator. Or, Goma-cartograful, bucurându-se de fulminante succese editoriale (Gallimard, Suhrkamp, la Frankfurt) după detenția de la Rahova, devenit omul-legendă, va încredința scrisului numeroase mărturii despre „literatura concentraționară”. Să ne amintim că Ostinato, o „scriere dosită”, „un dar al închisorii” (P. Ursache 2012: 296) a fost taxat de Mihai Gafița drept „un roman duşmănos”. Predat editurii (1966), sub titlul Cealaltă Penelopă, cealaltă Ithacă, manuscrisul a zăcut în închisoarea sertarelor, „pregustând” – asemenea protagoniştilor – liberarea4).
Ceea ce surprinde în cazul Goma ar fi absența analizelor profesioniste. Până când ele se vor ivi, circulă o zvonistică înfloritoare, pigmentată de orgolii şi suspiciuni (din ambele părți). Eul mărturisitor, „stors”, deseori, se revarsă pasional în pagină, propunând date ocultate ori dezvăluiri deranjante, încondeindu-şi, cu vervă, confrații: „barbii şi tituşii” (în țară), diaspora (fărâmițată, evident), eternul exilat (tradus, faimos, văzut mai încoace de „miorițoşi” şi de alții drept un „antisemit fioros”) fiind mâhnit, lungă vreme, că nu avea cărți în româneşte. Că nu circula (ca autor) în propria-i țară. Oferind şi informații „de şantier”, jurnalele sale discontinui, „pe sărite”, probează tocmai nevoia de dialog, intervenind corectiv, punând la punct diverşi memorialişti amnezici. Între timp, putem exclama, alături de Magda Ursache: Habemus documentum! Deoarece, treptat, şi „Petru cel Mare” (Dumitriu) şi Sorin Toma, cel cu „opțiuni drepte” şi memorie „tulbure” (ca să ne limităm la două exemple) şi atâția alții sunt „recuperați” în adevărata lor prezență şi semnificație în epocă.
Goma, regretabil, a reuşit performanța de a se certa (aproape) cu toată lumea. Cum prozatorul nu foloseşte strategiile seducției, cum mânia gomistă cade, deseori, în pamflet, cum proscrisul a exersat, îndelung, dezrădăcinarea, Paul Goma îşi oferă, în calitate de martor-cartograf, naveta între depoziție şi fantasmare (cf. Marta Petreu). Mai mult, el este pentru Laszlo Alexandru „un parizian cu imaginație bogată”. Iar liberalizarea pieței de idei nu face decât să amplifice aluvionar astfel de controverse, stimulate de Goma însuşi. Bolnav, singur, chiar uitat, Paul Goma este „victima” disidenței umorale (nota inspirat Dan Stanca); luptându-se cu neorollerismul (cf. Theodor Codreanu), contemplând marginalitatea fugartiştilor (în contextul destinului schimbător al Basarabiei) sau primind, incredibil, un ofensator Adio, domnule Goma! (v. România literară, nr. 48/ 1998), rostit cu superbie de N. Manolescu. Dealtminteri, criticul nu era deloc entuziasmat de variațiunile gomiste pe tema universului carceral, denunțând tendențiozitatea, „manierismul insuportabil” al unui talent precar, memorialistica „viciată de veleități literare” (Manolescu 2008: 1438) şi, desigur, Jurnalul unui „erou prea mic”, „necreditabil”. Altfel spus, o operă paranoică, alterată de antisemitism, cu intenția vădită de a goli scena istorică a României recente. Conchizând, totuşi, că avem în Goma pe cel mai important disident român din regimul comunist. Nici Adrian Marino nu era mai blând, recunoscând, însă, meritele „istorice” ale unui reprezentant „arhetipic”, bolnav de „megalomanie galopantă”, lansând „enormități maladive”, pozând, în fine, în „judecător unic” (Marino 2010: 191). Contemplând, aşadar, grandoarea şi decadența lui Paul Goma, hermeneutul clujean recunoştea marea dramă a celui hărțuit de autorități, „demascat” ca impostor de confrați, cum o făcea – „cu mare plăcere” – Alexandru Ivasiuc, oferindu-şi serviciile; intermediind, conform probelor, legătura dintre Securitate şi Ion Varlam, aflat la Paris, ultimul contestând – într-o scrisoare deschisă adresată lui Goma (arestat) – „autenticitatea” unor întâmplări narate în Gherla, o carte „compromițătoare”.
Ceea ce nedumereşte în multe comentarii ar fi ignorarea unor repere exegetice din spațiul basarabean. Însăşi creația lui Paul Goma, aptă şi de „hedonism lingvistic” (precum în Alfabecedar) este „aproape necunoscută în Basarabia” (Grati 2011). Ins dificil, inconfortabil, indezirabil, controversat, admirat sau respins cu vehemență, „îmbrăcat în canavaua prejudecăților” (Pasincovschi 2012: 7), Paul Goma rămâne încă un caz nerezolvat. Fiindcă Paul Goma, refuzând a fi scriitor de sertar, scuturat de balastul prejudecăților, străin, însă, de „inteligența fanariotă”, exprimă – şi prin destinul ingrat – o paradigmă (Nimigean 2016: 4), vădind o acută responsabilitate a propriului scris, respingând îndârjit literatura amabilă. Defăimat cu consecvență, nerămânând dator, Paul Goma vestejeşte mitul rezistenței prin cultură, aşteaptând clipa prielnică a recuperării. Flori Bălănescu, mereu „cu bibliografia în sacoşă”, coordonând un Dosar Goma (în Mozaicul, nr. 4/ 2016), rezuma corect situația: establishmentul cultural nu şi-a îndulcit tratamentul, cărțile lui Goma au fost publicate „aleatoriu” iar exegeza se manifestă „în contratimp”. Aducând, totuşi, la start, nume tinere precum Ancuța Maria Coza, Daniela Iederan, Ramona Jitaru ş.a., interesate doctoral de recuperarea scriitorului Goma. Misiune amânată nepermis, pasată în sarcina celor care vin, eliberați de presiunea conjuncturilor şi jocul umorilor.
Dintr-un filon biografic transfigurat, vădind însuşiri reale, „compromise prin exces” (Micu 2000: 652), autorul Gherlei trage o literatură „exclusiv şi integral politică”, radical anticomunistă. Rămâne de văzut dacă o valorizare strict estetică, sperată, va echilibra balanța receptării. Or, Goma s-a impus ca mărturisitor, într-o literatură bazată sever pe trăit, pe document (non-fiction); iar pe un râvnit purism estetic, imposibil, dealtminteri, nu putem conta. Cărțile lui Paul Goma, observa Ion Simuț, sunt scrise „cu propria-i viață”. Recuperatoare în ordine biografică, ele sunt mărturii directe, stihiale, mai deloc interesate de artificii prozastice; mai mult, Goma devine „un profesionist al protestului politic” (Simuț 2017: 420), urmărit punitiv de oamenii regimului (v. Soldatul câinelui, relatând calvarul anilor de exil). Încât infernul existențial, de la inocența ultragiată a copilului (v. Din calidor, socotită cea mai bună carte a sa) până la impactul politic (devenind un caz politic de ecou) îl radicalizează şi îl singularizează, în contrast cu laşitatea confraților. „Scandalagiul non-scriitor” (cf. Daniel Cristea-Enache), turbulent, netalentat etc., va fi boicotat de Securitate şi vânat de confrați, pe suportul precarității stilistice, de la „decodificarea” lui Ivasiuc la tăcerea lui Pleşu, ignorându-i disidența („calculată”, după Breban). Evident, nici un alt scriitor de la noi „nu a creat statului socialist român postbelic probleme de asemenea amploare şi gravitate cum a creat Paul Goma” (Simuț 2017: 423). Ne rămâne speranța, anunțată optimist de Gheorghe Grigurcu, că posteritatea, discutând acest caz, va dovedi „un duh mai obiectiv”. Oricum, „biberonul Goma” (cf. Dan Ciachir) rămâne un subiect deschis; într-o țară a „intelighenției flotante” şi într-o societate care se complace într-o „dulce schizofrenie”, cum diagnosticase Romain Réchou, o vreme lector la Iaşi, Goma şi-a asumat rolul inconfortabil de „igienist al memoriei” (Ursache 2015: 20).
Practicând o literatură „contondentă”, prozatorul basarabean a trezit antipatii violente și a întreținut, cu râvnă chiar, „controverse insolubile”, cum au remarcat și cei din noul val critic, străini de orice resentimentarism (Cernat 2016: 13). O reevaluare se impune în regim de urgență, dar o întrebare inconfortabilă nu poate fi ocolită: îl putem citi/ percepe pe Goma-prozatorul (adică „celălalt Goma”) uitând de faima disidentului și de reacțiile sale umorale, atacând de-a valma? În fond, incomodul Goma, împroșcat, la rându-i, cu „bonjurături”, alesese cursa mărturisitorilor: Scriitorul, ne avertiza el, este „acel animal care povestește ce știe”. Or, renunțând la imunitate ficțională, Goma dorea să-i pună „într-o carte”: „să nu-i tac”. Iar Jurnalul, ca „gen total”, mixând aluvionar puzderia de întâmplări, ar fi, constata Theodor Codreanu, „ultima redută”, salvând adevărul Istoriei noastre, asaltată de o memorialistică mistificatoare. Goma, așadar, se luptă cu maladiile memoriei, ripostând – într-o țară în care „dăm totul la întors” (v. Bonifacia) – depozițiilor slujnicarilor și oportuniștilor. Omul din Belleville n-a vrut să scrie „publicabil”, cum îi recomanda cândva S. Damian; din „esență tare”, face din „scrisurile” sale o „pavăză la uitare”, luând pe cont propriu procesul comunismului. Și, astfel, ca reper moral, „ne salvează obrazul” (M. Ursache 2012: 66). Cine cercetează dosarul Goma, reconstituit – prin documente – de Mariana Sipoș (v. Destinul unui disident: Paul Goma, 2005, 2014) descoperă compensator „o lecție de demnitate”, oferită, însă, de o normalitate „prin delegație” (Crețu 2015: 185).
Goma, ca profesor de libertate, venea dintr-un „socialism al tăcerii”, scria Eugene Ionesco în pomenitul articol din Le Monde. Intransigent, conflictual, de neîmblânzit, el a fost taxat drept un bârfitor frustrat și un cusurgiu trivial; în consecință, va fi evitat, părăsit, atacat, exclus din USR pentru „sanificarea” obștei, înmormântat ca scriitor. Or, oful lui Goma, acceptat – cel mult – ca un scrib oarecare, supralicitând politicul, privește destinul său scriitoricesc (ingrat)5). Recunoașterea întârzie, o lectură nepolitică, atentă la „provocările estetice”, se amână sine die; sau „nu a venit încă” (Crețu 2015: 189), obstrucționată chiar de amicii de altădată. „Extra-estetic” vorbind, recunoștea D. Țepeneag într-o epistolă (v. Apostrof, nr. 8/ 2018, p. 28), Goma e „cel mai interesant dintre noi toți”. Discreditat, așadar, incontrolabil, lansând „gomănii”, el a pulverizat, din păcate, și mitul unui Soljenițân român; dar a jucat pe „cartea scrisului liber” (M. Ursache 2012: 54) și întreține, păgubos, cearta dintre gomofoni și gomofobi. Pe fundalul unui inconfortabil complex Goma, să recunoaștem, într-o societate frivolă, locvace, indiferentă, incapabilă, odată cu devalorizarea valorilor morale, de a-și proteja capitalul simbolic.
Supus unei „îndârjite persecuții” (Lovinescu 2014: 199), Goma reprezenta un tip de scriitor inedit în România6). Dincolo de „uimitorul consens” între putere și scriitori în efortul de a-l discredita (Lovinescu 2014: 205), Paul Goma a înțeles, printre primii, că, în acel context, atenția Occidentului valoriza, în literatura Estului (hinterlandul sovietic), etica scriitorului și mai puțin estetica operei. Motiv de a profesa neabătut etica neuitării, mărturisindu-se. Chinuit, însă, de constatarea că disidentul eclipsează scriitorul, deși publicat masiv după ‚89; și, mai grav, că este periferizat în ambele ipostaze, drămuindu-i-se meritele, devenind Istorie, deseori minimalizată sau ocultată.

Note
1 Ca „olteancă veşnic revoltată” şi „gomistă înflăcărată”, Flori Bălănescu, devoalată senzual în volumul În mâinile tale (Editura Blumenthal, 2012), face figura unei „amazoane moderne”, fermă şi inteligentă, aprecia Gheorghe Grigurcu (v. De trei ori femeie, în Cafeneaua literară, nr. 9/ 2017, pp. 3-4).
2 Încercând să lămurească cum au fost înțelese „textele politice” ale lui Ion Negoițescu (o „cheie de lectură” a Istoriei sale), Mircea A. Diaconu (v. I. Negoițescu. În cunoştință de cauză şi istoria politică a literaturii, în Convorbiri literare, nr. 8(260)/ 2017, pp. 40-45) evidențiază radicalizarea criticului, redescoperind „dispoziția combativă” din tinerețe. Dacă Scrisoarea către Paul Goma, difuzată la Europa liberă în 3 martie 1977, gest de susținere oarecum eclipsat de comentariile care au urmat (dedicate cutremurului din 4 martie) nu era „expres politică”, recunoştea un I. Negoițescu deseori intervievat, după mişcarea Goma criticul va regreta slujirea literaturii doar ca reacție profesională, servind strict interesele ei în numele apolitismului. Şi, în consecință, va îndemna scriitorimea să iasă „în arena mai largă”; să facă, aşadar, politică, dând pilda paşoptiştilor, „o generație foarte politică” şi recunoscând că Goma a avut dreptate, acțiunea sa nefiind intelectuală sau scriitoricească, „ci politică”.
3 Interesat de soarta literaturii eretice (în „bătăliile” cu cenzura, fireşte), Liviu Malița, coborând în arhive, propunea câteva ipoteze în legătură cu ceea ce numea „stratagema Goma”, sesizând schimbarea de atitudine a prozatorului: inițial cooperant şi, după tergiversări, „ani de discuții”, tot mai provocator, supralicitând prin rescriere pasajele incriminate, devenite „mai puțin publicabile”. Goma, exasperat, mărturisea că „n-ar fi vrut scandalul”; dar amânările, refuzul sistematic, succesul lui Soljenițân, propriu-i temperament de răzvrătit l-au condus spre concluzia că Ostinato nu va fi publicat în țară. Înțelege, cu instinct sigur, că interdicția îi va asigura un „şvung publicitar” în Occident şi, ulterior, în numeroase interviuri, va mulțumi ipocrit-ironic Cenzurii pentru ajutor, acordându-i răgazul de „a şlefui” manuscrisul. Evident, după publicarea romanului în Occident, „lupta se mută în plan strict politic”, conchide Liviu Malița, acreditând ideea că Goma, primind asigurări că va fi tradus, a lucrat „la două mâini” (Malița 2016: 202), mizând pe o dublă soluție editorială.
4 Dacă Ostinato vorbea despre „penitenciarişti” (nelibertatea ca detenție efectivă), Uşa (al doilea roman al său, manuscris depus, în 1970, la editura Cartea Românească, la sugestia lui Alexandru Ivasiuc) punea în discuție „închisoarea din cap”, ca detenție interioară, tragismul mutilant al celor cu „psihologie de deținut”, ostatici într-o Românie carcerală, ca „metaforă extinsă” (Malița 2016: 199).
5 Seria de autor, îngrijită de Flori Bălănescu, deschisă cu volumul Camera de alături (Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015) oferă șansa „redescoperirii” prozatorului Goma, inventiv, iubind răsfățul lexical; acceptând „munca de jos” (ucenicia prozastică), chiar dacă – mărturisea – „piesele de mici dimensiuni” nu-i convin.
6 În Istoria sa, Monica Lovinescu (v. Disidența, pp. 194-207) amintea că datorită „eroismului” lui Goma s-a putut vorbi în lume despre o disidență românească; și ea originală, adăugăm.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg