Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pe aripile “Poveștii”, în căutarea eroilor legendari

Prin titlul de mai sus, încercăm să atragem atenția asupra celui mai recent roman al Simonei Antonescu, intitulat cu noimă și ecou medieval Ultima cruciadă (Polirom, 2019). Este vorba despre un volum care, la una dintre lansări, petrecută la Brașov, în eleganta și ospitaliera librărie Șt.O.Iosif, a fost perceput și dezbătut ca roman istoric, deși așteptările legate de receptarea textului vizau orizonturi mai largi, fapt îndreptățit, dacă cercetăm îndeaproape miezul scriiturii. Cine s-ar fi gândit atunci, la apariția volumului, că materia epică oglindea, în plan simbolic, realitatea zilelor noastre, în nodurile ei vitale?
Se cuvine să precizăm, încă de la început, că toate romanle apărute sub semnătura Simonei Antonescu (Fotograful curții regale, Darul lui Serafim, Hanul lui Manuc, Ultima cruciadă, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos), slobozite în lume după un debut relativ târziu (la 46 de ani), dezvăluie un autentic talent de povestitor, înzestrat cu o rarisimă vigoare narativă, capabilă a cuceri cititorul prin frumusețea discursului cu care cheamă la lumină realități și fapte din alte vremuri. Acest adevăr este cu fermitate exprimat de istoricul și criticul literar Elvira Sorohan: Astfel de întoarceri în istorie, cu un cuceritor talent de povestitoare, realizează Simona Antonescu, imaginativă în detalii istorice ingenios plauzibile și poetică în descrieri. Sunt aprecieri juste ce caracterizează universul romanesc din Ultima cruciadă, spațiu narativ în care este revigorată personalitatea lui Iancu de Hunedoara, deschizându-se, în subsidiar, calea spre o problematică de actualitate care, mai mult ca oricând, merită dezbătută. Momentul surprins aduce în prim-plan expediția creștină de salvare a Belgradului, din 1456, condusă de voievodul român, contra turcilor, aflați sub comanda lui Mahomed II. Așadar, un conflict religios își etalează consecințele, atât în plan extern ( rezistența în fața expansiunii Islamului), dar și intern (tensiunile create de presiunea maghiară asupra românilor ardeleni de a trece la catolicism). Acestui fir narativ principal i se alătură altele, secundare, fie conducând spre primul, fie desprinzându-se din el, în funcție de intrarea în fabulă a „actorilor”, spre desăvârșirea povestirii.
Labirintul ficțional din Ultima cruciadă se deschide cu o avertizare legată de impactul pe care îl va avea Povestea asupra celor ce se vor hotărî să o „asculte”, atribuindu-i-se acesteia, adusă la rang de ființă fabuloasă ce coboară în timp și în spațiu, printre oameni, după o logică numai de ea știută, veritabile puteri magice:…de aceea povestea convoiului și a proscrișilor ultimei cruciade îi va schimba pe toți cei care o ascultă, iar ei nu vor mai fi niciodată aceiași (p.9). Nouă bătrâne își vor spune una alteia istoria cruciaților, prin a căror destine se va țese povestea ultimei cruciade, din al cărui vârtej Iancu nu s-a mai întors viu, ci purtat pe scut, într-un cernit convoi, sub paza strașnică a celor șase proscriși: O lupoaică roșcată cu farmece în glas avea să-i strângă în jurul ei, un Corb din neamul celor sosiți mai târziu pe pământurile lupilor avea să i se supună, iar călăul, Ucenicul și cei doi băietani încă necopți aveau să sprijine întâmplările pe umerii lor (p.9). Povestea devine, așadar, personaj, ea dă târcoale convoiului, simțind că aici sunt oameni a căror viață forțează limitele obișnuitului, doar aceștia fiindu-i de trebuință pentru a se întrupa, așa cum Mântuitorul nu a putut coborî pe pământ decât prin pântecele unei anumite Marii, nume nu întâmplător dat unuia dintre personajele principale. Aici ne vom opri pentru a face câteva observații legate de poveste și povestire, termeni cu frecvență mare în tomul discutat, care merită o delimitare mai clară.
Conform teoriei naratologice propuse de Mieke Ball, fabula se definește ca serie de evenimente legate logic și cronologic, cauzate sau trăite de „actori”, în timp ce povestirea este o fabulă prezentată într-o anumită manieră, produsul unei operații de ordonare, al cărei principiu ordonator este imaginația. Maniera în care sunt organizate elementele fabulei produce un anumit efect: emoționant sau dezgustător, persuasiv sau estetic. În fine, povestirea devine text narativ doar atunci când este „spusă”, sau, mai bine zis, transpusă într-un sistem de semne, prin intermediul unui narator. În cazul romanului analizat, Povestea, închipuită ca duh atotștiutor, pare a se situa deasupra acestor niveluri, este un spirit viu, cu atribute demiurgice, ea făcând parte din Povestea cea mare căreia nimeni nu-i poate cunoaște începutul și sfârșitul, căci Povestea a fost aici dinaintea oamenilor și a timpului (p.9). Așa stând lucrurile, miza întregului eșafodaj epic trebuie căutată în modul în care Povestea aceasta reușește să reunească destine, în virtutea unui țel comun, construindu-și astfel propriul trup din experiențele celor „aleși”. Este un element de originalitate care nu-i poate fi refuzat Simonei Antonescu. Nu putem ignora puternicul filon religios al textului, cu măiestrie camuflat de fapte și oameni aduși împreună, într-un timp și un loc, pentru apărarea creștinismului. Experiențele personale ale proscrișilor, luminate de bagheta magică a Poveștii vor dezvălui absurdul sacrificiului uman, dincolo de obiectivul comun declarat, primând, de fapt, interese și motivații de grup, unele de-a dreptul meschine, precum cele care au pecetluit sinodul de la Florența: Cel mai însemnat punct pentru patriarhi era ajutorul militar pentru apărarea Constantinopolului în fața amenințării otomane. Cel mai însemnat punct pentru cardinali era primatul papal, recunoașterea întâietății Papei în fața Patriarhului Constantinopolului (p.87). Acest absurd generator de haos și dezbinare îl prefigurează pe cel din contemporaneitate, cauzat de Sinodul Pan-Ortodox din Creta (16-27 iunie 2016), reuniune ce a avut drept scop declarat implicarea mai activă a Bisericii Ortodoxe în Mișcarea Ecumenică.
Întorcându-ne la începutul romanului, cu nădejdea de a fi lămurit statutul Poveștii, ca termen și personaj ficțional, vom spune că autoarea a ales ca „vorbitor” un narator extern și tehnica narativă a retroversiei (o deviere cronologică ce presupune devoalarea unor fapte din trecut pentru a justifica o situație prezentă), cu intenția de a-și articula propria viziune prin limbaj. Aceasta pentru că limbajul este cel care creează viziunea despre lume, și nu invers. O alegere fericită, de altfel, cu efect estetic garantat, ce individualizează un discurs narativ cu ancoră în cel sadovenian, desăvâșit însă într-o variantă actualizată, proaspătă și originală. Ca și la Sadoveanu, adevărul pe care îl lansează Simona Antonescu înseamnă „viziune”, iar arta ei este profund vizionară. Lumea care ni se descoperă prin ea este una îmbogățită prin fantezie, astfel încât fantasticul este inclus în narațiune, fără ca verosimilitatea evenimentelor să fie tulburată. Exersând realismul magic, în spiritul unor mari scriitori, precum M.Sadoveanu, V.Voiculescu sau M. Eliade, autoarea reconstituie cu folos secvențe cheie din istoria greu încercată a românilor transilvăneni, pornind de la întâmplări aparent nesemnificative, cu oameni simpli, care susțin osatura întregii ficțiuni. Și nu gratuit recurge la un atare artificiu, ci pentru că izbânzile eroilor s-au bazat întotdeauna pe acești anonimi excepționali, sortiți să supraviețuiască pentru a duce mai departe legenda. De aceea grupul aparent inofensiv al proscrișilor a obținut, în mod neașteptat, victoria ultimei cruciade.
Personalitatea lui Iancu de Hunedoara este reconstruită treptat, din secvențele în care destinul lui s-a intersectat, direct sau nu, cu cel al proscrișilor, cei care, în convoiul întoarcerii din bătălie, au primit drept sarcină să-i supravegheze trupul. Paradoxal este faptul că voievodul nu a pierit în luptă, ci răpus de ciumă, semn că maladiile au puteri distructive neînchipuite, cu mult peste forța unui război obișnuit. Astfel, deși convoiul revine în țară ca învingător, pe parcursul călătoriei, în așezări umane, este privit ca aducător de boală și nenorociri. Cu atât mai mult este ieșit din comun faptul că proscrișii reușesc să supraviețuiască până la destinație, în cetatea din Alba Iulia, unde avea să fie înmormântat voievodul. Istoria fiecăruia dintre ei completează biografia domnitorului, dezvăluind laturile umane ale unui erou care a stat în picioare la răscrucile istoriei, amănuntele acestea apropiindu-l mai mult de cititor. Coborâtor din neamul Corbilor ardeleni (după cum reiese din Cântecul lui Avram Răspopitul, unul dintre cei șase proscriși, văr după bunic lui Iancu), voievodul a copilărit în casa bunicului Șerban, familie mare și puternică, toți cneji, cu bărbați mândri care luptau bine, mânați doar de un singur vis: moșii cât mai întinse, sate cât mai multe. Pierzând totul din cauza noii politici a regelui Ungariei, ce prevedea că nobil nu poae fi decât acela botezat în dreapta credință romană (p.76), neamul s-a destrămat, din cauză că Voicu Corvin își botezase băieții după legea nouă, sub pretextul că, fiind mai mic între feciori, moștenirea părintescă l-ar fi vitregit. Și-a croit idealuri mari, dornic să recupereze pământurile luate, indiferent de sacrificii: O să iau pământul Hațegului înapoi și-o să-mi pun feciorii voievozi acolo unde au fost și bătrânii! (p.77). Când a sosit vestea că tatăl, Voicu Corvin, a căzut în luptă, Iancu a plecat să-și înceapă ucenicia în familia unui nobil ungur din Ardeal, deși temperamentul copilului nu-l recomanda ca luptător. Mai degrabă agerul Avram părea potrivit pentru o asemenea carieră, numai că lui i-a fost hărăzită preoția, pentru a păstra vie credința ortodoxă: Ție ți-a fost hotărât să fii dintre cei care se roagă.(…) Avem nevoie de preoți dintre ai noștri, din neam, pe care ei să nu-i poată răpune și cărora să le sângereze sufletul mai înainte de a pleca fruntea (p.82).
Între cei doi băieți s-a instalat o tensiune întreținută mai mult de frustrarea lui Avram, care l-a refuzat de fiecare dată pe Iancu, când l-a chemat să-i fie aproape. Voievodul nu s-a supărat, dovedind înțelegere pentru semeția rudei sale, care l-a urmat doar atunci când nu a mai putut ține piept presiunilor latifundiarilor maghiari, ce i-au condiționat liniștea cu lepădarea de credința străbună.Chiar și în tabăra de la Seghedin, ce aduna oșteni pentru cruciadă, Iancu a încercat să intervină în favoarea vărului său, spre a-i schimba statutul de proscris, însă a primit același refuz de neclintit. În această ultimă confruntare întru apărarea Belgradului, a fost nevoie de curajul unui om căruia toată viața i s-a refuzat lupta, precum Avram, după cum și de statornicia lui, în drumul spre casă, ca străjer al trupului pe al cărui destin a fost gelos toată viața. Abia acum, luptând alături de Iancu, trăind dramele unor oameni adunați în numele unui țel pe care nu îl înțelegeau, dar la a cărui participare le garanta dreptul la proprietate, Avram a înțeles cât de greșit l-a judecat pe vărul său, cât de puțin fericită i-a fost viața. Lucrul acesta avea să-l descopere și Maria Descântata, misteriosul personaj feminin, fugara proscrisă care a trăit la curtea domnitorului, fiind oferită de stăpânul cetății Devei, ca dar de nuntă, Elisabetei Silaghi, soția aleasă din considerente politice, când Iancu era încă un prunc de zece ani: Voicu cel bătrân trăgea nădejde cu aceasta să întărească stăpânirea feciorului său cel mare și asupra altor domenii din întinsul comitat al Hunedoarei (p.38). Față de copila cu părul mărgelat de culoarea soarelui de toamnă (p.39), cu voce divină care scotea inimile din oameni, Iancu a dovedit blândețe și înțelepciune, ferind-o, printr-o căsătorie aranjată, de oprobriul public, într-o societate agresivă, în care aptitudinile erau puse pe seama Diavolului, ispite ce trebuiau stârpite, mai ales că, în epocă, femeile obișnuite nu aveau voie decât să îngrijească familia și să facă copii. Ținând cont de suferința cumplită ce a mânat-o în tabăra cruciaților, gestul ei este similar unui act suicidar. Noroc cu o altă Marie, icoana ascunsă chiar sub scutul ce-l purta pe Iancu, care a apărat-o atât pe ea, cât și pe ceilalți încercați de soartă ai convoiului: Icoana asta este vie, Marie. Singurul motiv pentru care am scăpat cu viață din Constantinopole și mai apoi din toate întâmplările ultimilor trei ani este că apăr icoana (p.292). Este replica lui Anufie Constantinopolitanul, cel care s-a aciuat în convoi pentru a salva o icoană ce o înfățișa pe Maica Domnului cu Pruncul, recuperată din biserica Sfânta Sofia, pe când necredincioșii au cucerit Constantinopolul și au dat foc cetății. Era o icoană cu har, pictată de Sfântul Apostol Luca, cu adevărat făcătoare de minuni, pentru că altfel nu s-ar explica multe lucruri care s-au întâmplat(p. 93).
Fără a fi epuizat complexitatea semnificațiilor acestui roman (fiecare personaj având capacitatea de a deschide o paletă întreagă de simboluri), îndrăznim să afirmăm că Ultima Cruciadă de Simona Antonescu depășește cu mult sfera romanului istoric, înscriindu-se printre creațiile cu o puternică încărcătură simbolică, vizionare chiar, menite să reactiveze conștiința amorțită a omului contemporan.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg