Gheorghe Negru
Mărturisirile unui păcătos
Cluj-Napoca, Ed. Grinta, 2016

 

Pare amăgitor discursul poetic al lui Gheorghe Negru din această carte, Mărturisirile unui păcătos.
Tema, veche de când lumea, nu are în vedere neapărat un discurs religios, ci, esenţial, unul poetic. Ca atare, nu Dumnezeul creştin este avut aici cu deosebire în vedere, ci sacrul – oricum i-am spune şi l-am scrie noi. Descoperim sacrul – divinul – în făpturile, în manifestările, în formele pe care acesta şi le dă sieşi. Întâi în el însuşi (logos, inteligenţă, raţiune), abia apoi, mediat, în logosul
individual, omenesc. Asta înseamnă că logosul divin (putem să-i spunem şi altfel, de exemplu Brahman) este în fiecare dintre oameni. Corect spus, nu este în om, ci omul este în logosul divin. Abia atunci, prin transcendenţa acestuia, deschizându-se omul spre sine însuşi, adică spre ceea ce este el cel mai real – divinul. Zeul – omul este în Adevăr, în Cale şi Viaţă.
Ar mai trebui spus că Dumnezeu în toate religiile lumii este persoană. Treime fiind, este persoană, aşadar nu te adresezi unei abstracţiuni ci unui „om”. Poţi vorbi, ajuns pe cale, cu cel care „coboară” şi urcă („personanţa” lui Lucian Blaga) spre tine. Numai persoană fiind, şi tu şi el, poţi „vorbi” cu el. Poţi fi viu, în el însuşi fiind.
Când eşti pe calea sacrului, a zeului, nu poţi să fii numai om, căci ştii că eşti (şi) altceva. Nu ştii ce este acel altceva, pentru că nu vii dintr-o lume matematică sau experimentală, ştiinţifică deci, ci din lumea ta, a omului care organic trăieşte şi tot organic încearcă să înţeleagă şi să fie. Organic înseamnă a înţelege cu propria ta viaţă, atâta câtă e, dar întreagă. Cu absolutul fiecărui om de până acum. Cu acela trăit. A trăi înseamnă să fii, să cauţi să fii divinitatea care, deşi uneori o percepi spaţial ca fiind departe, este nu în tine însăţi, ci este chiar tu, fără margini.
Cartea aceasta este un dialog al omului cu sine însuşi. Al omului care ştie şi nu ştie că este zeu. Da, omul este o „cădere” a zeului în multiplu, în manifestare. Dar altfel nu-l ştim. Adică îl cunoaştem prin manifestările sale. Ştim că nu-l putem şti, şi-l vedem, văzându-ne pe noi înşine.
Căutăm păcatul acolo unde nu este. Peste tot în domeniul religios şi peste tot în cel al ştiinţei, dar şi al metafizicii, păcatul înseamnă neştiinţă. Neştiinţa nu vine din nemanifestare, ci din multiplu. Proto-părinţii – adică Adam şi Eva – nu pentru păcatul muşcării din bine şi rău au fost alungaţi din Grădina dintre cele patru fluvii, ci pentru posibilitatea de a mânca din pomul nemuririi, asemeni zeului devenind ei atunci. De aceea au fost puşi heruvimi la poarta Edenului, cu săbii de foc. Şi degeaba dăm vina doar pe Eva, căci înainte de ea Adam o avusese ca soaţă pe Lilith, creată, asemeni lui, din pământ. Abia apoi a făcut-o pe Eva din zisa coastă. Abia apoi a venit prima crimă din istoria biblică, şi mai apoi noi. Şi mai apoi Noe, şi, iarăşi, mai apoi, după Noe, noi. Asta dacă mergem pe calea iudeo-creştină. Mai sunt şi altele. Una din ele este aceea neînţeleasă a omului. Adică a neştiinţei care ştie că nu ştie, dar vrea să ajungă pe cale.
Pe cale fiind, te îndoieşti de tot. Mai ales de tine însuţi. Cum, te întrebi sau te poţi întreba, eu păcătosul pot să fiu zeu? Ba chiar sunt? Când te întrebi aşa, ai deja începutul ştiinţei. Începi să fii om. Poţi scrie.
Iată că acest text vrea şi chiar afirmă explicit că este Cain. Cine ar vrea să fie în „pielea” lui Cain? (Cain/ Chipul meu în oglindă)
S-a dus în lume, cu binecuvântarea lui Iehova, să-şi ducă viaţa, să-şi găsească o femeie, să păcătuiască, să-şi facă o familie. Să ajungă la Noe. La Potop. La alt păcat.
Potopul avut aici în vedere nu este unul non-uman, ci unul apropiat nouă, prea-omenesc. Este şi cel dat de îndoială, dar şi cel al credinţei, al smereniei şi rugăciunii. Este şi cel al „fiului rătăcitor”, dar şi al celui care „stă acasă”. „Eu sunt Cain”, acum, vrea să spună nu numai că eu sunt cel păcătos, ci şi că eu sunt cel care nu numai că aduce jertfa, ci mai ales este cel care jertfeşte. Pe fratele său. (Sunt cel ce-i vinde/ Fratele şi semenii pentru un pumn de arginți/ Sau cel ce se încrede în bine/ Ajungînd printre sfinţi/ Aproape de tine.)
În Biblie, este prima crimă iudeo-creştină. Dar şi prima jertfă umană. Aşa cum şi proto-părinţii, adică Adam şi Eva, şi-au jertfit zilele, alungaţi fiind ei din Grădină, zisă şi Eden. Mai apoi a fost jertfa întregii omeniri, atunci când a rămas numai Noe cu nevastă-sa, şi pruncii şi nurorile lor. Şi animalele, câte două.
Gândurile spuse de text, de poezie, sunt ale oricărui om religios (homo religiosus). Sunt spuse, prin text, în modalitate creştină. Dar sunt ale fiecăruia dintre noi. Toţi, într-un fel sau altul, l-am sacrificat pe fratele nostru. L-am adus (dus) sacrificiu. Asta nu înseamnă că suntem criminali. Sau suntem? (Doar eu pe urma lui Cain alerg/ Fără țară/ Fără spațiu și timp/ Ca o duhoare otrăvită/ Blestemat de cerul fără pată/ Să nu pot fi țărână niciodată.)
În fapt, nu textele biblice ne înfioară şi uneori ne descumpănesc, ci trăirea noastră. Textele sunt de dinainte de noi, sunt revelate, sunt Dumnezeu însuşi, dar şi noi suntem (putem fi) acelaşi Dumnezeu. Trăirile noastre, manifestările noastre sunt ale aceluiaşi Unu.
Mai apoi, nu Dumnezeu contează aici, ci poezia. Nu cum se spune, se întreabă, freamătă omul, ci cum o face poezia. Altfel nu merită „sacrificiul” nostru. Nu ţi-a fost greu/ Să mă aduni încă odată/ Risipit prin copite de cerb. Sau: M-ai trezit dimineaţa-n răcoarea/ Primei suflări de lumină/ O stea încă-i atârnată-n grădină/ Pe-o creangă de măr/ Cu rouă pe pene-i adormit piţigoiul/ Sub o frunză de nuc/ M-ai trezit să mă duc/ Sau/ Îmi mai dai încă o zi/ Să-ţi cutreier pământul/ Încă o dimineaţă în care să sper/ Că voi găsi până-n seară cuvântul/ Ascuns sub tone de ger.
Nu mai citez, gândurile spuse aici sunt „mărturisirile” oricărui păcătos. Oricărui păcătos care stă îndemnat să scrie. Poezia, ştie toată lumea, nu stă în Dumnezeu, ci în limba în care scrii. Adică în om. Asemeni lui Dumnezeu, şi poezia poate spune: „Sunt cel ce sunt!” Fără păcat. (M-am îndrăgostit/ Nu de tine/ Ci de o fată de-aici din vecini/ La care cred că şi tu te-ai uitat curios/ De i-ai dat acel trup unduios/ Ca un val lunecând peste val.)
După cum veţi putea citi în textele acestei cărţi, deşi tema aleasă este una cu parfum religios, ea este una fundamental umană. Nu faptul că te îndoieşti de Dumnezeu contează, ci acela esenţial că de tine însuţi te îndoieşti. Te întrebi, te învinovăţeşti, te faci că crezi, te alinţi, te joci. Poate că aici, sau de aici, stă poezia lui Gheorghe Negru. Nu din varii re-surse culturale (de care oricum nu scăpăm, ale noastre fiind), ci din ceea ce scriam mai sus: din smerenie. Şi, mai cutremurător, din euharistie. Din aceea săvârşită în templul limbii. Cu textul său autorul ne cuminecă.
Asta voi scrie la încheiere: textul său este pâine şi vin.