Pe jos, de la Troia

În mână cu-o floare
ce-şi înghite culoarea,
târăşti spre casă
luminându-ți calea
câinele mort al poemului.
Urme de rouă străină
pe clanță, privirea suspectă
a yalei nu te lasă să intri.
Îți pui nădejdea toată
în pisica jilavă de pe scară,
care speră prea răbdătoare
să zgârie măcar o dată
în călduri acoperişul lumii.
N-ai putut să eliberezi
trandafirul din sclavia
de-a face viața mai frumoasă,
ori măcar suportabilă
şi-l chemi în ajutor pe Homer:
Muză, cântă-mi mânia
ce mă cuprinde când scriind
sapi prăpăstii, nu fântâni,
şi cu jale tânjeşti
să scrii pe fundul prăpastiei,
să simți cât de mult
s-a degradat şi s-a preacurvit
poezia, dacă subit a ajuns
nu ştiu cum să-nflorească
în viitoarea mea cenuşă,
în bătaia cu spinii Crucii,
cum într-o dublură cu frişcă
pe botul imberb al lui Banderas.
Învingătorul ia la repezeală
ultimul os de pe caloriferul
rece, învinsul îți fură
tinerețea şifonată, lasă,
nu mai ai ce face cu ea,
e aproape moartă şi trece.
Aşa cum pe scară pisica neagră
deraiază derutată de-o iasomie
şi televiziunile nu-s la fața locului.

Clătinări în mersul drept

Da, domnule procuror,
sunt gata să recunosc totul,
vedeți că scriu Da cu literă mare,
aveți o prea perfectă
şi fără fisură dreptate
când pretindeți ca tunetul orb
să recunosc deschis că n-am
nicio legătură vizibilă
cu mult râvnitul mers drept
— umil vă amintesc cum demult
cărunții spuneau: nu se poate
un mers drept spre dreptate —
şi de fapt problema cea gravă
nu-i că mă clatin
mai mult decât mi-ar permite
legea gravitației şi alte legi,
ale căror şarade nu poți
sau nu vrei să le dezlegi,
la o adică lumea toată
chiar şi urangutanii
îşi vor găsi drumul cel drept,
sensul cel drag, perversul,
în ciuda clătinărilor mele
cu o ambiguă expresivitate,
dacă-mi permiteți, Eminescu însuşi
se clătina cu plopii fără soț,
problema cu moț pare să stea
în faptul că nu-s destul
de trist şi că nu pot,
chiar de-aş fura un ametist
din acest univers pretins poetic,
înțesat cu semințele de vis inodor,
să vă prezint dovada că exist.

Cu limba scoasă la istorie

Ce să pot zice când mă declar
de bună voie stupid şi sterp,
ca o junincă de-i căram în vacanța
de student găleți cu apă sălcie,
în amiaza din grajdul colectivei
unde titular era tata,
iar eu lucrător clandestin
ce azi aş putea fi amendat,
infractor ce cară apă vie
fără aprobare, la juninci.

Şi nu mai ştiu, o, Muză,
cum să te invoc,
când te închipui sfidătoare
în neglije ca o industrie
falimentară, ca un muşuroi
devorându-şi furnicile,
sabotoare ale exportului
de fiare vechi.

Pun lacrimi pe şine şi nu
le mai pot smulge țiganii
pentru cel mai profitabil export,
cum spinii înflorind cei dintâi
par să ne-ndulcească peisajul.
Toți te bănuiesc, o, muză,
drept maestră în târguirea
tânguirilor, muză mereu ocupată
cu surparea cetăților.

Avem şi noi aşa ceva pe-aici,
o cetate deja surpată,
nu trebuie să inventezi
amoruri, războaie, vreo epopee,
doar ține-te bine în brațul
macaralei de colo, abandonată,
e ultima şi pare ea însăşi
o muză care scoate limba
la cer, la istorie.

Aceeaşi poveste

Cheia cântă spălăcite serenade
yalei de la poarta cu ocări,
deşi ştia că nu se cade
paznicul din mine moare
încă de la prima poveste,
bulversat de-o veche boare,
iar sufletul orb alunecă
pe mult prea fade
şi prea ciobite scări,
ce mintea-mi întunecă
şi mă somează ultimativ
să le iau mintenaş
de neveste.

Între muză şi minotaur

Nici nu ştiu cum
deodată mă trezii
cu minotaurul şoptindu-mi:
mă predau, învinsule,
iată, poți fi tu însuți,
când nu te aştepți,
învingător din învins,
cum ai ninge şi deja eşti nins.
Ține acolo câteva pete de sânge
pe coiful tău de hârtie,
să ai dovada bărbăției
şi un plus de aură nu-ți strică,

Ce caraghios, nu crezi,
să merg cu tine pe străzi,
să te-nsoțesc până la capătul
pe care azi nu-l zărim, zice muza,
aşezându-mi-se pe partea
inimii câtă vreme mulțimea
aclama ciudatul alai:
eu, între minotaur şi muză.

Când deodată o nouă surpriză:
ironie pe pragul poveştii,
la abator scrie pe fruntariul
fosforescent: în acest secol
nu mai primim minotauri.
Despre muze niciun cuvânt,
în acelaşi secol cu miros
dulceag de sânge-n vânt.