Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pe marginea unei cărți noi a profesorului Carol Iancu

Pe marginea unei cărți noi a profesorului Carol Iancu

 

Carol Iancu, Alexandre Safran et les Juifs de Roumanie durant l’instauration du communisme: documents inédits des archives diplomatiques américaines et britanniques 1944-1948. Avant-Propos d’Alexandre Zub, membre de l’Académie Roumaine, Iași: Editura Universității ”Alexandru Ioan Cuza”, 2016. 561 pagini.

 

Istoria evreilor din România în perioada instaurării comunismului a fost relativ puțin cercetată. Sărăcia documentației arhivistice, ca și tendințele polemice au afectat acest domeniu al istoriei recente. Unii polemiști antisemiți s-au limitat la prezentarea rolului evreilor comuniști în ”bolșevizarea României”, reducând studiul la biografiile – parte denaturate – ale unor personalități politice comuniste detașate de viața evreiască. Dar care era situația reală a masei evreiești în România anilor 1944-1948? Care era poziția adevăraților lideri ai evreimii române, care o conduseseră în perioada Holocaustului (Șoah-ului) și speraseră în democratizarea țării, anularea discriminării rasiale și a măsurilor antievreiești după prăbușirea regimului antonescian, dar s-au văzut siliți să lupte împotriva acaparării puterii de către evreii comuniști în obștea evreiască prin intermediul manipulațiilor și represiunilor organizate de noul regim? Cum au făcut față acești lideri noii situații, ca și problemelor generale ale României? Noua și importanta carte a profesorului Carol Iancu, de la Universitatea ”Paul Valéry” din Montpellier, Franța, își propune să răspundă la aceste întrebări, prin intermediul prezentării activității șef-rabinului Alexandru Șafran. În acest cadru, autorul evocă și activitatea altor lideri politici ai evreimii române, printre care doctorul Wilhelm Filderman și Avraham Leib Zissu, precum și situația generală în perioada respectivă.
Cartea este cel de-al treilea volum dintr-o trilogie dedicată lui Alexandru Yehuda Șafran. Primul volum reprezintă o biografie model, al doilea aduce o impresionantă documentație referitoare la perioada Holocaustului. Născut la Bacău în anul 1910 ca fiu al vestitului rabin cazuist Bețalel Zeev Șafran (cunoscut sub cognomenul ”RaBaZ” în lumea academiilor talmudice), s-a remarcat de copil în studiul Torei și a primit titlul de rabin la 19 ani. În afara studiilor de Tora a urmat liceul, iar după absolvirea lui și după încetarea din viață a tatălui său (1929) a plecat la Viena, unde a urmat Seminarul Rabinic și Universitatea (1930-1934), devenind doctor în filosofie cu o teză asupra problematicii universale a sionismului. Revenit la Bacău a funcționat ca rabin al orașului și a colaborat cu articole pe teme iudaice (printre care o prezentare a gândirii rabinului Samson Rafael Hirsch, întemeietorul ortodoxiei iudaice moderne, de care a fost influențat), la diferite publicații din România. După încetarea din viață a șef-rabinului Jacob Isac Niemirower (1939) a fost ales în funcția de șef-rabin al evreimii române (4 februarie 1940) la vârsta de 29 de ani, devenind cel mai tânăr șef-rabin din lume: pentru acceptarea lui ca membru în Senatul României a fost făcută o dispensă de vârstă. În perioada 1940-1944, prin intervențiile făcute împreună cu alți lideri evrei la șefi de culte – patriarhul Bisericii Ortodoxe Române Nicodim Munteanu, mitropolitul Bălan, mitropolitul Tit Simedrea, nunțiul apostolic Andrea Cassulo – precum și la regina-mamă Elena și la alte personalități a putut să obțină îmbunătățiri ale situației tragice impuse evreilor. Confruntat cu tragedia Holocaustului, el a reușit, împreună cu alți conducători (în special Wilhelm Filderman), să salveze o mare parte din comunitatea sa, evitând deportarea evreilor din Transilvania de Sud și Regat în lagărele de exterminare naziste din Polonia.

Care a fost situația în perioada 1944-1948?

Șef-rabinul Alexandru Șafran, conducătorul spiritual al evreimii române, a încurajat foștii deportați supraviețuitori reveniți din Transnistria sau Polonia (evreii din Transilvania de Nord sub ocupație maghiară au fost în majoritatea lor deportați și omorâți la Auschwitz-Birkenau), și a luptat pentru anularea tuturor discriminărilor împotriva evreilor din perioada regimului antonescian. Printre altele, el a militat pentru înapoierea bunurilor jefuite proprietarilor lor de drept, precum și pentru reintegrarea evreilor în funcțiile din care fuseseră excluși ca urmare a măsurilor rasiste. Participă la Conferința de pace de la Paris din anul 1946, cerând anularea tuturor măsurilor antisemite. Reușește să obțină ajutoare de la organizația Joint a evreilor americani, ajutoare destinate evreilor pauperizați din România. Reușește să obțină ajutoare din SUA pentru evreii din Moldova în perioada secetei din 1946-1947, dar și pentru populația românească: în acest sens se manifestă atât ca lider evreu, cât și ca patriot român. Luptă împotriva antisemitismului, care reapare în noile condiții, folosit de guvernul comunist condus de Petru Groza pentru a domina populația românească, oponentă acestui regim într-o proporție care depășea procentul de 90 la sută. Refuză să accepte de a se alătura organizației sectoriale comuniste ”Comitetul Democratic Evreiesc”, al cărei scop era anularea organizațiilor evreiești, dominarea ”Federației Uniunilor de Comunități Evreiești” de către comuniști, transformarea Cultului Mozaic într-o instituție obedientă regimului. Refuză să ceară acuzarea și condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, deși este presat în acest sens atât de liderii comuniști cât și de reprezentantul sovietic de origine evreiască maiorul Levy. Păstrează legăturile cu ceilalți lideri democrați ai evreimii române, precum și cu oameni politici români, șefi de culte creștine și familia regală, rămânând un susținător și un prieten al regelui Mihai. Susține mișcarea sionistă, luptă pentru dreptul evreilor din România (și din întreaga lume) de a face ”alyah”, combătând politica britanică de continuare a limitării imigrării evreiești în Palestina. Este în centrul tuturor evenimentelor legate de viața evreiască din România, stabilește legături cu liderii evreimii mondiale din Palestina, SUA, Anglia. Este iubit și respectat de evreimea română, inclusiv de evreii simpli, săraci, foști deportați din orașele Moldovei și Transilvaniei. Luptă pentru refacerea vieții comunitare și religioase evreiești. Luptă pentru educația evreiască a tineretului, pentru învățarea limbilor ebraică și idiș în școli de către elevii evrei, cerând chiar ajutorul evreimii americane pentru procurarea de material didactic în acest scop. Afirmă că el este un conducător spiritual al tuturor evreilor; aceasta fiind justificarea lui de a nu interveni în luptele politice. Personalitatea și rolul lui devin incomode pentru evreii comuniști din conducerea ”Comitetului Democratic Evreiesc” și se decide înlocuirea lui. Este izolat în mod treptat ajungând până a nu mai putea să intre în propriul lui birou. În cele din urmă, la 23 decembrie 1947, președintele comunist al ”Federației Uniunilor de Comunități Evreiești”, Sandu Lieblich, îl anunță că trebuie să părăsească România imediat. Plecat în exil, ajunge în Elveția, devenind Mare Rabin al Genevei și profesor la universitatea locală. O nouă carieră. Dar a păstrat legăturile cu evreimea română și cu România, precum și cu statul Israel, până la sfârșitul vieții, în anul 2006.
Volumul include un amplu studiu introductiv, precum și 210 documente: 120 documente arhivistice din arhiva Ministerului de Externe al SUA (State Department) și din arhiva Ministerului de Externe britanic (Foreign Office) și 90 extrase din presă, în majoritate din presa externă, din ziare evreiești și neevreiești din SUA, Marea Britanie, Palestina mandatară britanică, Australia, Canada, Elveția, precum și din România. Documentele de arhivă provin din corespondența diplomatică a reprezentanților americani și britanici, incluzând note și rapoarte asupra situației din România și a evreimii române, ca și scrisori sau memorii ale unor lideri evrei din România înaintate acestor reprezentanți diplomatici. Din punctul de vedere al limbii în care au fost redactate, 103 dintre aceste documente sunt în engleză, 14 în franceză și 3 în română. Majoritatea fragmentelor din presă sunt în limba engleză; unul este în limba germană; cele apărute în ziare din România sunt traduse în limba franceză. Toate documentele, atât cele arhivistice cât și cele provenite din presa vremii, sunt însoțite de regeste în limba franceză. 35 de documente arhivistice, precum și 30 de extrase din presă sunt însoțite de facsimile. Volumul include și 20 de fotografii referitoare la viața și activitatea șef-rabinului Alexandru Șafran în perioada 1944-1947, precum și un index de nume și un index geografic. În privința documentelor și extraselor de presă, unele depășesc acest cadru cronologic, ajungând până la anul 1949. Acestea includ referințe asupra șef-rabinului Alexandru Șafran, printre care atacuri la adresa lui, ”alegerea” unui nou șef-rabin devotat regimului, documente referitoare la situația vieții comunitare în anii 1948-1949, la interzicerea activității sioniste, trecerea vieții evreiești din România sub controlul total al autorităților comuniste. Pentru a prezenta cazul într-o formă cât mai clară, autorul introduce și documente referitoare la situația Bisericii Ortodoxe Române, ca și a Bisericilor Romano-Catolică și Greco-Catolică. Situația era paralelă: regimul comunist totalitar voia să dețină controlul total asupra cultelor religioase prin intermediul unor șefi de culte servili, care să vorbească despre libertatea religioasă din țară lumii din afară. Faptul a funcționat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române, prin schimbarea patriarhului Nicodim Munteanu, cu oportunistul preot (apoi mitropolitul Moldovei) Justinian Marina – fapt paralel cu plecarea silită a șef-rabinului doctor Alexandru Șafran și înlocuirea lui cu noul șef-rabin doctor Moses Rosen. Unificarea forțată a tuturor curentelor din iudaism – așkenaz central, ortodox, neolog, sefard – decisă de autoritățile de stat, împotriva voinței rabinilor și activiștilor comunitari religioși – poate fi paralelizată cu lichidarea Bisericii Greco-Catolice, readusă forțat în cadrul Bisericii Ortodoxe Române: obediența era importantă. Lichidarea Partidului Evreiesc (7 decembrie 1947), apoi a organizațiilor sioniste în 1949, după publicarea Rezoluției biroului politic al Partidului Muncitoresc Român în problema națională care condamna sionismul ca ”ideologie reacționară”, cerând evreilor să lupte împotriva propriei lor burghezii, mobilizați de Comitetul Democratic Evreiesc (”Scânteia”, 12 decembrie 1948), poate fi paralelizată atât cu reprimarea ideologiilor și instituțiilor altor minorități naționale din România, cât și cu reprimarea și lichidarea de către regimul comunist a partidelor politice românești, a libertăților democratice și distrugerea fizică a foștilor lideri politici români. Represiunea politică nu are limite etnice, culturale și religioase într-un regim totalitar. Prin selecția și publicarea documentelor din volum, autorul demonstrează acest lucru, pe lângă descrierea rolului șef-rabinului Alexandru Șafran. Meritul autorului este de a fi pus în lumină această eminentă personalitate carismatică în cadrul său politico-religios, completând reconstituirea tabloului istoric evreiesc, românesc și central-est european.
Prezenta publicație științifică de mare valoare, constituie o contributie de excepție la cunoașterea activităților lui Alexandru Safran, a evoluției minorității evreiești și a societății românești, în anii impunerii regimului comunist totalitar de puterea sovietică ocupantă. Sugerăm ca această nouă lucrare de referință a profesorului Carol Iancu, pentru care îl felicităm, să fie urmată de un al patrulea volum referitor la Alexandru Șafran în perioada în care a funcționat ca Mare Rabin al Genevei și profesor la universitatea locală, atât în calitate de teolog și scriitor, cât și în calitate de lider politico-religios.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg