Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Peisaj istrian

Peisaj istrian

 

Peisaj istrian

Coboram în noiembrie
ca în fiecare lună din anul de glorii
în oraşul încă învelit
în cearceaful albastru.
Din când în când
îmi cuprindeau privirea
coamele pinilor
şi munții
pe care străbuni de-ai mei îşi găsiră sălaş
cu turme de oi de capre şi coşuri cu cărbuni.
Alergau negri în urma ecourilor
propriilor glasuri
să le prindă
până când încă mai ştiau să grăiască
în limba ce le rămăsese în sânge.

Vânzătorul de cărți

Printre stânci şi pini
Triestul era străfulgerare.
Numai târziu am aflat
că locuise acolo
un vânzător de cărți cu care
nu s-au mândrit.
Vindea şi caiete creioane vise şi versuri
pentru cei care alergau
să înşface viața aşa cum era în oraş.
După ani a rămas răstignit
pe rafturile librăriei:
poate fi citit
el însuşi o carte
ca acela care avea să împartă mileniile
să separe binele de rău ziua de noapte
carnea de suflet.

Emigranți

Se pot scrie pagini
ce lasă loc morții să se adâncească în ele
aşa cum pot scrie valurile
dezastrele din burțile celor
ce n-au putut să ducă la țărm
sarea care i-a transformat în statui
plutitoare.
Vor citi alții
noile vechi palimpseste
în veacurile care se vor mai rostogoli
ca nişte bile de foc
peste ape.

Semnul

„Stai!” îi venea să-i spună vaporului
ce se oprise prostit
ca un peşte netrebnic. „Nu te mai închipui
singura salvare a mării. Şi nici
vâslaşul din poveste
ce duce de pe un mal pe altul
sufletele.
Ai văzut cum se duc la fund
alte vapoare nici măcar
nu mai au putere
să facă semne de despărțire.”
„La ce-ar mai fi necesare
semnele de care vorbeşti?”
„Nu ştiu” zise băiatul brun
„dar toată viața am crezut în semne
şi-acum sunt gata să devin
eu însumi un semn!”

Pagina

Pagina goală rânjeşte cu dinți de ceară.
Aşteaptă
să adune în ea nopți de nesomn
de frig şi nedumerire. Speranțe
asemenea unor aripi de fluturi străvezii
de care trupurile lor
nu mai pot s se bucure.
Tot ceea ce încă
mai înseamnă ceva.

Plăcerea rătăcirii prin ceață

E o plăcere să rătăceşti prin ceața
ce-ți intră în ochi se lipeşte în păr
ca un clei.
O dai jos dar îți rămâne pe degete
până când începi să vezi cu ea.
Îți repeți că este numai o formă a apei
ce vrea să inunde pământul:
într-o zi o să se întoarcă văzduhul în cer
să te ridice la el
să vadă dacă-l mai recunoşti.
O să devii străveziu
ca o ceață uşoară:
apoi va rămâne din tine
o mică pată
pe fața de masă din salonul părăsit
numită viață.

Confruntare

Ne-am confruntat mereu cu adâncimea unor cuvinte
în care ne pierdeam. Părea
că în ele era însăşi viața de toate zilele
de toate nopțile
învelită în singurătate ca soldatul în mantaua
deja găurită de glonț.
Asemeni volumelor acoperite în hârtia de ziar
care nu reuşea să-i țină ascunşi pe autori
nici atunci când numele lor
puteau fi
aducătoare de nenorocire.

Podurile

„Podurile acestea nu duc nicăieri”,
ziceai şi voiai să le vezi capătul
ascuns în seara ce explodase pe râu.
„Nu duc, ştiu că nu duc”, îți spuneam
şi te strângeam în brațe să te apăr
de frică ştiam
că odată ce te înfăşoară
nu te mai lasă erai şi vei fi prada ei
sfioasă şi mereu căutată.
Ne opream la mijloc
filosofam chiar şi când tremurai
ca gelatina
şi începeam să fiu nesigur pe picioarele mele.
Dar ceva îmi spunea
că şi podurile ajung undeva
şi lasă în umbră o mică incizie
cum lăsau dinții tăi luminoşi de înserare.

Icar

Demult nu am mai scris în Cartea visului
mici referințe personale.
„Non è per celia che vi ricordo
chi sono”. Cine mai spune azi glume
când sunt mai adevărate minciunile
stau agățate ca merele în pomul
de iarnă.
Vor să le prindă: le poartă
mereu aceiaşi cai cu aripi
de ceară cât mai departe.
Minciunile au coaja mai subțire ca nucile
par globuri de sticlă
dacă le strângi
te alegi cu un fel de sare pe degete
şi n-o să le mai poți descleşta.

Exod

Copii adoptați de soarele Occidentului
împinşi de o nouă
catastrofă cotidiană
smulg ghimpii veninoşi ai cactuşilor
îşi înțeapă pielea măslinie cu dulceața
otrăvii la ore târzii
amenințând cu tăcerea instalată în creier
plutirile abrupte ale imaginației.
Scăpați în stoluri
înghit pe mare resturile unui timp
cu ochii atât de căscați
încât stă înfiptă în ei
întreaga deznădejde a lumii.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg