Gli anni più belli / Anii noștri de glorie (2020, 129 minute), mai potrivit Anii noștri cei mai frumoși, deoarece subiectul nu e cu „glorii” eroice stil action. Însă Cei mai frumoși ani e, deja, pentru La Belle Époque (2019). Filmat la (2019) Studiourile Cinecittà, Roma, Neapole și Ronciglione, s-a bucurat de mare succes cu emoționantul spectacol oferit publicului surprins de autenticitatea și profunzimea poveștilor și eroilor (aidoma multora dintre noi!) și „trăim” împreună 40 de ani din viața a patru prieteni… Trei băieți și o fată ne poartă, din Italia anilor ‘80 până în prezent, într-un carusel al sentimentelor și întâmplărilor prin care „trecem” toți: prietenie, generozitate, bucurii, gelozie, trădare, despărțiri, speranțe și idealuri ale tinereții și ce vor deveni…
Giulio (Ristuccia=reîmprospătat Pierfrancesco Favino), Gemma (Micaela Ramazzotti), Paolo (Incoronato Kim Rossi Stuart) și Riccardo zis Surv (Claudio Santamaria) sunt patru adolescenți de 16 ani, idealiști și nedespărțiți. Din 1982 până în prezent destinele lor se intersectează constant, împărtășesc succese și eșecuri, vise și dezamăgiri care se suprapun într-o mare poveste de prietenie și distanțare, iubire și trădare. Suntem martori și la schimbările din societatea italiană (și lume), deși mai tot se petrece la Roma, chiar orașul natal al actorilor. În premieră e frumoasa piesă de titlu Gli anni più belli de Claudio Baglioni – coloana sonoră e perfect integrată în tramă și aparține lui Nicola Piovani, pianist, compozitor și dirijor. Atmosfera e învăluită în bucurie, exuberanță, poftă de viață în țara discuțiilor lungi și aprinse, a mâncărurilor gustoase și a vinului bun.
Totul începe vesel și inocent, ca de obicei, însă… Cei trei băieți nu se cunosc, sunt la discotecă întreruptă de scandalul demonstrației de afară – fug panicați, sunt prinși în luptele de stradă, dar scapă. Însă Riccardo se întoarce spre cordonul de polițiști: Noi nu suntem violenți! E împușcat grav. Ceilalți doi îl salvează ducându-l cu o mașină la spital și, minune, scapă – de aceea va fi Surv pentru ei, de la survivor. Asta i-a unit mult și-și promit să rămână nedespărțiți… Merg la părinții lui, cu vilă pe malul unui lac pitoresc, construiesc o hulubărie și țin porumbei (simboluri ale păcii și libertății), fac baie – jură să fie fericiți și să schimbe lumea în bine. Giulio vede, la un garaj, un vechi Mercedes (statut de putere și reușită) roșu decapotabil vechi, împrumută banii, îl repară cu mult efort și merg, toți patru, în viteză la vechiul viaduct roman și fac o poză care-i va urmări toată viața! Sunt multe scene antologice, pline de semnificații profunde – fără să povestim narativul, „trecem în revistă”… Lecția de zbor dată de Paolo Incoronato (=Încoronatul „ales” Spiritus Rector al lor și al înțelegerii lumii și epocii!), la școală, cu pasărea sa (simbolul libertății) pe umăr; așa o impresionează pe Gemma și trăiesc un an idilic. Dar viața începe să lovească: tatăl lui Giulio îi vinde Mercedesul și aproape-l bate, dar ceilalți sar în apărare, mama Gemmei moare, mătușa ei o ia la Neapole, dar ea fuge la Paolo, prima dată acasă, urcă plângând scările în spirală și intră în camera sa rugându-l să rămână la el… Tineri de 17 ani, el nu poate, ea (încă o scenă antologică) se lasă repede deflorată și pleacă; îi face semne cu mâna când urcă în mașina mătușii și strigă Ti ammo!, Paolo, la geam: Îți voi scrie! Pasărea zboară la ea, se întoarce și moare izbindu-se de celălalt geam închis – un semn al viitorului, pentru multă vreme… Timpul e linear până aici, cum e tinerețea: fără gânduri, directă, debordantă, entuziastă în specificul ei de Trăiește-ți clipa! Din acest moment „intervine” un superb montaj în / prin care temporalitatea „sens unic” e suspendată, reliefând ubicuitatea timpului – trecut, prezent și viitor se întrepătrund și influențează reciproc viața! Gemma îi răspunde la scrisori abia când face 18 ani – intervine, acum, alt procedeu psihologic-filmic: Paolo și Gemma se adresează direct spectatorului – sunt celebrii Romeo e Giulia „actualizați” în era capitalismului sălbatic după anii ’90! Cu maturitatea vine și auto-reflectarea… Ricardo și Giulio n-o folosesc: ei se lasă mai mult trăiți de întâmplare. Feliile de viață prezentate de regizorul Gabriele Muccino și scenarist cu Paolo Costella după subiectul celebrei pelicule Ce mult ne-am iubit (1974) de Ettore Scola cu renumitul duo Age & Scarpelli sunt de o tulburătoare autenticitate
Ajungem la Căderea Zidului Berlinului… Am sperat că lumea va deveni mai frumoasă!, constată ei în anii ’90 și drumurile lor se despart: Giulio devine avocat, Paolo speră să fie profesor titular, Ricardo cochetează cu actoria, apoi scrie cronci de film și studii pertinente despre cinema-ul italian. Nu întâmplător Paolo e Spiritus Rector ca dascăl de latină, greacă și italiană e apărătorul marii ere a umanismului greco-roman care a născut, finalmente, democrațiile occidentale, în pericol de dispariție. Tinerii răsfățați autohtoni nu sunt interesați de cultură, deși el le spune apocaliptic: Nu lăsați lumea să vă definească, definiți voi lumea! Din nou scenă antologică: elevii pleacă fără să-l salute… Surv, figurant într-un film cu Nero, cucerește o colegă de platou: Să trăim viața cum dorim! Se vor căsători, dar și cu ei destinul are alte planuri… Deseori nu ne dăm seama în ce situații „cădem”, cum exclamă Gemma în prima ei auto-introspecție pentru public: Pentru mine viața asta e normală.! Paolo și Gemma se reîntâlnesc, întâmplător, la Roma: se folosesc des prim-planuri care subliniază empatica interpretare a talentaților actori – contrar tiparului italian, se vorbește mai puțin și e multă mimică expresivă plină de înțelesuri: tăcerile profunde spun mai mult!
Acest epos concentrat de 129 de minute conține și numeroase erudite filiații și „luări de poziție” față de alte producții celebre: în primul rînd menționatul Ce mult ne-am iubit (1974) de Ettore Scola, tot cu trei tineri (foști luptători în rezistența anti-fascistă) și o fată (Stefania Sandrelli, Vittorio Gassman, Nino Manfredi, Stefano Satta Flores) ale căror destine și crez într-o lume mai bună sunt urmărite până în anii ’70. Suprinzător: sunt aproape „identici”: un prof de umaniste, unul care are servicii minore și un avocat, iar ea nu prea știe ce vrea! Profesorul e idealist (nihilist, aici), Luciana îl trădează pe Nicola cu serviciul său amărât și-l ia pe avocat – „omagii coincidente”! Și Ettore Scola are „referințe” la alt mare clasic: The Best Years of Our Lives (1946) regizat de William Wyler cu Fredric March, Myrna Loy, Dana Andrews, Teresa Wright, Virginia Mayo și Harold Russell. A câștigat Oscarul pentru cel mai bun film și prezintă trei soldați americani întorși la viața civiă după al 2-lea Război Mondial și problemele de reintegrare. Gabriele Muccini vrea să „fixeze” evoluția după epoca Scola. Sunt aluzii la Amarcord-ul lui Fellini, dar e exagerat – singura „comunitate” ar fi că un avocat e naratorul. Ettore Scola dedică filmul lui De Sica (Hoții de biciclete, Sciascia) și genialei sale pelicule Ieri, azi, mâine (1963), în trei părți: Adelina di Napoli – femeia anilor ’50 (Loren) nu se vinde pe ea și soțul (Mastroianni) cu copiii pentru nimic în lume, nici dacă ar ajunge la închisoare! În Anna di Milan (tot Loren) italianca anilor ’60 e soția unui om bogat, interesată doar de bani și plăceri „superficiale” cu șoferul ei (Mastroianni); iar în Mara di Roma (tot ei) avem, in nuce, subiectul Căsătoriei în stil italian cu Loren ca „escortă”.
Gabriele Muccini ne oferă și multe savuroase referiri „fulgurante” cum e scena cu Paolo, Gemma și Surv la Fontana di Trevi, Surv plânge singur pe scările din Vacanță la Roma, unde coborau fericiți Audrey Hepburn și Gregory Peck (1953, tot William Wyler)! Paolo și Gemma trec doar pe Treptele spaniole, unde a fost o scenă delicioasă din idila romantică americană, la fel pe lângă Bocca della Verità / biserica Santa Maria de Cosmedin, celebra față a Gorgonei care pedepsește pe mincinoșii care pun mâna în gura ei ș. m. a. În acest film genial, și Roma e personaj principal, cu „trăiri proprii” nenumărate spunând: fiecare colț al Cetății Eterne are atâtea de spus, vesele și triste… Când Paolo află, în fața școlii, că a fost trădat, reacționează (prim-planuri tulburătoare cu cei trei) ca Nicola, la Ettore Scola: lipsă de aer și nu înțelege nimic, dar nu e violent, deoarece poartă numele fondatorului creștin Paul care vine la Roma să aducă Iubire și Pace! Antologica scenă se termină (aici) fellinian: elevii trec nepăsători pe lângă această dramă profundă – viitoare victime sigure! Neîntâmplător, Surv (Salvatul altruist) îi va reuni… Impresionantă scena când el și Gemma cântă disperat-bucuroși de revedere, după ani, în modesta sa mașină, cu radio-ul: Un amico ti ricordo di me!… Muzica și narativul sunt îmbinate și ele superb, întregind muzical această capodoperă filmică. Se despart recunosc amândoi că tot Caută fericirea!
Paolo continuă, tenace, misiunea umanistă de formare a viitorilor oameni și spune bacalaureaților: Să nu fiți dependenți de admirația celorlalți! Fiți gata să vă luați zborul! Zborul și păsările: Libertatea și democrația! Adevărurile și dreptatea sunt (re)„clamate” de fiecare personaj, dar vedem că se „împarte”: fiecare are o „parcelă” din ele și din greșeli. Salba de scene antologice intră într-un climax bine dozat spre final: Paolo și Gemma (are un băiețel) se reîntâlnesc bucuroși, ea îl invită la Opera di Roma, unde e șefa cafenelei. Întâmplător se numește doar ce nu înțelegem: e Tosca de Puccini: se cântă celebra arie a lui Cavaradossi, Adio la vita. Paolo stă lângă fiul Gemmei, se întoarce: Gemma îi privește prin geamul ușii de la sală – prim-planuri cu expresii cât o mie de cuvinte. Pasărea lui Paolo renaște fellinian-suprarealist și zboară veselă deasupra publicului… Crescendo muzical și filmic pe finalul ariei – montaj genial: Gemma se întoarce de la geam și… urcă în fugă scările în spirală de la casa lui Paolo (lumea se învârte, dar, dacă vrem, ajungem sus, unde eram odată fericiți!) când avea 16 ani, apoi cea după fuga din Neapole și acum (după spectacol) simultan cu finalul grandios Vincerò! La vita… îi cade în brațe, în cameră a sa! Giulio o ia pe Sveva și-i arată în ce condiții modeste a trăit până la 20 de ani: La noi totul se rezolva cu cureaua! Și mamei îi era frică… Sveva, să nu faci vreun compromis pentru nimeni și nimic! Tu ai oportunitatea asta… Ești mai norocoasă decât crezi! Filmul ne învață ce e și cum trebuie trăită viața… Surv aranjează să se vadă cu Paul și Giulio la restaurantul lor: e seară, Giulio vine ultimul și-i vede prin vitrină discutând destinși, bucuroși. Prim-planuri: sentimente ce ar fi cerut pagini de explicații – antologic! Intră, se îmbrățișează cu Surv ezită cu Paolo, dar se strâng zâmbind ușurați. Toastează Pentru lucrurile care ne fac fericiți!, ca în adolescență. Amintiri dar și discuții contradictorii, dar vechea armonie învinge! Giulio: Eu nu sunt fericit! Toți surâd… Paolo: Zâmbetul e semnul că am reușit să trecem prin toate… Cântă ceva din tinerețea lor și merg la Paolo, care îi invită: De Revelion dăm o petrecere, aici, pe acoperiș… Stau toți patru pe canapea, se uită la poza cu Mercedesul decapotabil roșu, la viaduct, cu hulubăria refăcută – totul refăcut… Mai e ceva?!
Revelion pe acoperiș, vine Ricardo cu fiul Arturo, prieten cu băiatul Gemmei: Unde e Giulio? Revelion și la conacul lui Giulio și al soției ministrului – exact scena de început (cercul vieții și introspecției se închide): Ricardo fumează cu Sveva. El: Așa e cu furia: vine și trece. S: Te iubesc, tată! G: Și eu te iubesc! Margherita îi cheamă de la geam – se numără ultimele 10 secunde în ambele locuri: artificii, ciocnesc șampanie… Pe acoperiș: apar Giulio cu Sveva: Am auzit că nu mai aveți vin… Sveva se alătură băieților lui Surv și Gemma și discută apropiați – ei sunt speranța! Cei patru iau paharele și stau la balustradă Gemma: Pentru ce bem? Paolo: Pentru lucrurile care ne fac fericiți! Pentru cine dorește și știe cum, Il tempo e un galantuomo: vindecă!